În ultimii ani, generația mea a fost preocupată să aleagă să fie reprezentată în politică de oameni educati, conectați la realitățile și standardele internaționale.

Personal cred că felul în care o persoană alege să trăiască, să se educe și să-și crească copiii spune foarte multe despre caracterul său. E motivul pentru care fac aceste interviuri cu politicieni. Cristina Bazavan

Cătălin Drulă este deputat, președintele USR și lider al unei generații de politicieni care au studii peste hotare, care au muncit în multinaționale, la standard internațional. A fost ministru al Transporturilor și Infrastructurii în guvernul Florin Cîțu. Are 43 de ani și este tatăl a doi băieți. Îl descoperiți dincolo de politică în dialogul următor.

*

Ați plecat în Canada imediat după terminarea liceului. Bănuiesc că în Liceul Vianu ați fi avut posibilitatea să fiți în contact cu profesori străini, dar cât de mare a fost impactul la studii în străinătate față de ce ați experimentat în România?

Eu, în liceu, am fost olimpic, premiat național la olimpiadele de informatică și am aplicat la mai multe universități din America și din Canada. Universitatea din Toronto m-a acceptat și, neavând posibilitatea financiară la vremea respectivă să susțin astfel de studii, am primit o bursă din partea statului canadian. Am ajuns la 18 ani, în 1999, pe 3 septembrie, peste Ocean, ceva ce, acum 25 de ani, părea ca și cum am ajuns pe Marte.

Era destul de greu. Fără instant messaging, fără apeluri video. De fapt, erau niște costuri enorme pentru un telefon o dată pe săptămână, acasă. Primele diferențe surprinzătoare, care sper că nu mai sunt și pentru tinerii de azi, deși cred că încă mai este cazul, au fost două.

Prima: nu era un gradient de autoritate între profesor și student așa de mare ca în România. Adică, așa cum era în România la vremea respectivă: eu sunt Dumnezeul și tu mă asculți. Evident, sunt profesori și profesori, dar vorbim despre o medie a sistemului educațional prin care am trecut. M-a surprins, în Canada, naturalețea dialogului care, evident, dacă se sărea calul din partea studentului, putea fi adusă în zona normală într-un fel firesc.

Și a doua situație care m-a surprins era dezinvoltura studenților de a vorbi în fața unui public. Eu, în sistemul românesc, nu eram obișnuit să fac o prezentare în fața tuturor. Adică, nu erau niște aptitudini pe care le dobândisem acasă și, prin urmare, și emoțiile erau pe măsură. În fine, te adaptezi și înveți. Astea sunt lucruri de care îmi aduc aminte acum, așa, rapid și scurt.

Ce păstrați din experiența aceea, pentru că îmi imaginez că nu veneați atât de des acasă. Erați la 19 ani, trebuia să și trăiți pe cont propriu. Ce lecție de viață ați învățat din perioada aceea?

Am învățat multe. Era un sistem bazat în întregime pe integritate academică, ba chiar primeam un training, la început, în care ți se explica ce înseamnă copiat, ce înseamnă plagiat și cum chestia asta te exclude automat și complet din orice fel de viață academică ulterioară. Era un păcat mortal să-l săvârșești.

În România era un marasm social în anii ‘90, destul de necurați, cu profesorii, unii cu motivațiile mai sus sau mai jos, cu reguli mai puțin respectate de elevi și, așa cum știți foarte bine, exista „copiatul – descurcatul” la examene.

Și am ajuns într-o zonă în care integritatea academică era o valoare esențială. Foarte multe din relațiile sociale, în Canada, sunt bazate pe încredere. Mi-aduc aminte că inclusiv interacțiunea cu autoritățile era setată pe aceste principii. Nu exista întrebarea care se pune în România „Dar, de unde știu ei că nu-i păcălesc? Nu am semnat în fața lor, nu le-am dus copie legalizată după nu știu ce, nu mi-au cerut nu știu ce ștampilă care să autentifice ceva”. Pentru că este o societate bazată mai mult pe încredere, iar dacă încalci această încredere, consecințele sunt mult mai severe. Toate acestea m-au format ca om, la acea vârstă, peste formarea pe care o aveam, deja, din România.

Având experiența mediului privat și a mediului internațional, înțelegeți foarte bine ce înseamnă leadership. Noi astăzi vorbim despre leadership, și micro și macro management, în special la nivelul businessului privat. Știu că ați fost ministru, că ați fost între oficialii statului, dar la nivelul autorităților române este mai degrabă managementul propriei persoane și al ego-ului, eventual al propriilor businessuri. Cam asta e mentalitatea și ce se întâmplă în administrație, văzut din afară. Aveți o carte de leadership, de management pe care ați citit-o și pe care ați recomanda-o politicienilor români? Asum că citiți cărți pe tema asta.

Aș vrea să încep cu o glumă și să spun că, într-adevăr, am învățat multe despre leadership din mediul privat, din start up-urile din IT în care am lucrat cu oameni de elită. Dar, am învățat foarte multe despre leadership și în zona politică, mai precis despre absența lui, pentru că este foarte slab leadership-ul politic în România și, în general, la nivel de societate. Avem o problemă în zona aceasta și, într-adevăr, atingând întrebarea anterioară, cred că vine din zona de educație și sper că se va schimba asta.

Copii mei, cel mare e în clasa pregătitoare, cel mic la grădiniță, și  generațiile noi care vin vor avea o altă abordare.

Eu am început școala în 1987. Eram scoși la careu, dacă vă aduceți aminte, care este o formă de opresiune, o replică din universul concentraționar de omorât nu numai leadership-ul, dar orice fel de spirit liber din om și de zdrobit personalitatea. Nu mai vorbesc de toată zona de înregimentare: am fost șoim al patriei, apoi pionier, apoi a picat Ceaușescu, din fericire. În timpul Revoluției am rupt toate paginile cu Ceaușescu din manuale, ca toți copiii de vârsta mea, dar sunt niște traume generaționale care, evident, după ‘89 nu s-au vindecat automat sau peste noapte.

Ideea că eu vorbesc, tu taci și cenzurarea oricărei manifestări de personalitate care să-l ajute pe copil să se manifeste într-o anumită direcție se regăsesc acum în lumea adultă în care trăim.

Într-adevăr, mediul privat a reușit mai bine în România să formeze resurse și să învețe leadership, deși părerea mea e că se formează mult înainte, cumva în perioada de școală, care greu mai poate fi compensată după.

Dar, într-adevăr, în mediul politic este de-a dreptul înspăimântătoare lipsa de resurse de leadership.

Cât privește cărțile, ca să răspund la obiect, am lecturi generale, nu neapărat cărți specializate pe zona aceasta. Eu m-am format din suma experiențelor mele. Cred că e greu să citești o carte și să te facă lider atunci când în primii 20 – 30 de ani de viață nu s-a întâmplat ce trebuia. Bineînțeles că pot fi corectate și poți să scoți dintr-un om ceva mai bun, care e acolo, reprimat, dar esențial mi se par cei doisprezece ani de școală, treisprezece cu clasa pregătitoare, apoi pregătirea universitară. Adică, formarea academică și ce deprinzi în zona asta poate fi cu greu compensat.

Întrebarea mea era legată și de faptul că dacă politicienii români ar citi mai mult, ar avea un orizont mai larg, iar unii dintre ei ar vorbi și corect românește. Rămân la cărți și vă întreb ce citiți dumneavoastră, dacă mai aveți timp să citiți.

Din păcate, în această perioadă citesc mai puțin decât mi-aș dori. Am citit foarte mult când eram mic, “devoram” tot ce găseam prin biblioteci.

Acum citesc în special din zona de jurnale de memorialistică, inclusiv memorialistică din zona politică, ca să văd cum a fost pentru alții în perioada lor, când erau într-o funcție publică. Dar citesc destul de divers. Radu Paraschivescu are o carte ”Acul de aur și ochii Glorianei” pe care am citit-o recent. Acum, citesc „Theodoros” al lui Cărtărescu. Am terminat prima parte de vreo două săptămâni, care se află la marginea a două sute de pagini, și nu găsesc liniștea să deschid partea a doua. Am început „Detectivii sălbatici” a lui Roberto Bolaño acum ceva vreme și n-am reușit să o termin.

Am mai citit, în seria de memorii ”Memoriile unui pașoptist model. Iancu Bălăceanu”. Era un politician al anilor 1848 – 1870. Am mai citit memorialistică interesantă în contextul Centenarului de la Marea Unire memoriile lui Vasile Th. Cancicov, un avocat din Bacău, politician în timpul ocupației germane a Bucureștiului. Mai e o carte, citită relativ recent, care mi-a plăcut: „Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război” – despre războaiele balcanice și Primul Război Mondial. Acum vreo doi ani am recuperat și ce nu mai recitisem de multă vreme – Don Quijote al lui Cervantes.

De ce nu puneți asta în spațiul public? Faptul că găsiți timp să citiți ar fi un exemplu pentru alți oameni. Să ne aducem aminte de domnul Obama, care punea cărțile și filmele și continuă să le pună în spațiul public. Sprijină industria de carte, și de film, pentru că se vând, evident, imediat. Și dă și un exemplu că există o educație continuă și un interes pentru lectură al tuturor. Puteți să-mi promiteți că veți spune la sfârșitul fiecărui an lecturile din ultimele luni?

E o idee bună și o să încerc. În general însă sunt atâtea clișee în politică și oameni care, de fapt, n-au citit cărțile respective sau nu au văzut filmele despre care vorbesc, și sunt puse în spațiul public de niște echipe de comunicare, încât omoară orice formă de comunicare sinceră. Eu nu fac asta pentru expunerea publică. Dar, poate că în măsura în care eu sunt un model, e o responsabilitate să împărtășesc asta. Accept această sugestie sau critică.

Merg către cei mici, pe care i-ați menționat. Evident că vă preocupă educația lor. Aș vrea să vă întreb dacă sunt la școală, respectiv grădiniță, privată sau de stat.

Cel mic e la o grădiniță publică și cel mare în clasa pregătitoare, la o școală privată, dar care este pe curriculum românesc de învățământ.

Înțeleg ce meserie are tata?

Pentru că au fost panouri prin oraș, Matei, băiețelul meu cel mare, care are șase ani și opt luni acum, m-a întrebat… A început să înțeleagă un pic și ce înseamnă partid, ce înseamnă primar, ce înseamnă vot.

Au început să-și dea seama care e ocupația mea curentă, mai ales Matei, și cumva și-a dat seama că e jobul unui lider. A fost amuzant că acum vreo doi ani am avut un team building – îl facem anual, cu membrii noștri din toată țara. Era în luna mai, cam în perioada asta, la Mamaia, când stațiunea era liberă. Și, la deschidere, am vorbit pe o mică scenă. Matei avea vreo patru ani și m-a întrebat: ”Dar, de ce te-ai urcat acolo și ai vorbit?” Am încercat să îi descriu noțiunea de lider, așa cum poți pentru un copil de 4 ani. Deci, încep să înțeleagă.

Ați povestit într-un interviu că îl duceți pe Matei la școală cu bicicleta. Ceea ce mi s-a părut foarte frumos. Vă oprește lumea pe stradă când vă vede cu copilul cu bicicleta? Și ce îi explicați celui mic? De obicei le spunem copiilor să nu vorbim cu străinii pe stradă…

Îl duc cu bicicleta, dar mergem și cu autobuzul destul de mult și câteodată cu mașina, în funcție de noroc și vreme și graba din acel moment. El vede – și în contextul ăsta, dar și în altele – că mă oprește lumea pe stradă. În general, oamenii au mesaje de încurajare sau de simpatie și, văzând că sunt cu copilul, nu mă rețin foarte mult în discuții. Cred că și de la panourile pe care le-au văzut, și de la faptul că merg la televizor, știu amândoi de vreo doi ani de zile că sunt o persoană publică. Dar, la șase ani lumea e foarte frumoasă, foarte relaxată.

Am remarcat cum l-ați învățat despre valoarea banilor, când ați explicat cât costă o plimbare cu mașina versus o plimbare cu bicicleta, că poate să-și ia și înghețată.

Avem un loc favorit în București, unde mai mergem câteodată la înghețată vara. Și i-am zis: “Uite, dacă mergem cu autobuzul, plătim un singur bilet al meu. Pentru că el e mic încă și nu plătește. Și i-am explicat că o călătorie e 3 lei și, uite, dacă veneam cu mașina era atâta. Și la două drumuri la școală, economia e cât o înghețată. L-am întrebat: Ce vrei? Vreau înghețată, a fost răspunsul lui.”

Când ați fost ministru al Transporturilor, ați avut conflicte foarte mari cu sindicatele atunci când ați făcut curățenie la metrou și ați îndepărtat chioșcurile din stații. În presă a fost vorba inclusiv că ați fost amenințat. V-ați simțit vreodată în pericol real în politică pentru că ați încurcat interesele altora?

E o întrebare dificilă pentru că nu aș vrea să le dau satisfacția să știe că a fost o chestiune de pericol. Dacă privești din perspectivă rațională, știi că prin acțiunile tale niște oameni răi – ca să rămânem în zona de cum explicăm copiilor – au fost opriți din ce făceau. Când te gândești la sentimentele pe care deciziile le-au născut acelor oameni, rațional vorbind, înțelegi că există un nivel de amenințare.

Eu n-am avut protecție și pază oficială a statului, deși aveam dreptul ca ministru, dar a fost o alegere personală. Dacă cineva care are dreptul la acest tip de serviciu îl folosește, mie mi se pare absolut ok. Pur și simplu este alegerea fiecăruia și nu judec.

Când am depus jurământul pentru a deveni ministru, jurământul spune așa ”Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea”. Pentru mine sunt cuvinte foarte puternice.

Nu știu dacă simțul datoriei e normal sau exagerat la mine, asta nu pot să mă judec eu singur, dar în fiecare zi îmi răsunau în cap. Nu e spațiu de teamă, ci să mergi înainte cu capul sus când știi că ai făcut lucrurile corect. La nivelul de corupție și ostilitate față de o administrare onestă a unui domeniu, fie că e o primărie, fie că e un minister sau altă instituție, ceea ce există în România e trădare de multe ori a instituțiilor care ar trebui să protejeze aceste valori. Există un nivel de amenințare, dar ți-l asumi.

Ați discutat în familie despre aceste conflicte? Partenera dumneavoastră v-a zis ”Cătălin, e periculos. Poate e mai bine să nu mai faci job-ul asta”?

Nu, pentru că este o femeie curajoasă și îmi este alături și mă susține. Nu mi-a spus niciodată să mă retrag dintr-un proiect.

Dar părinții dumneavoastră?

Ei sunt doi oameni puternici care probabil că au gândit-o, dar nu mi-au spus. Valorile pe care ei mi le-au transmis sunt despre corectitudine și adevăr. N-am avut vreo discuție despre a renunța.

Dar v-au comentat vreodată deciziile? Mama dvs, de exemplu.

A, da, mama mea se uită la televizor foarte mult și mă mai critică câteodată. De cele mai multe ori mă laudă, dar e și un critic puternic.

Mi se pare drăguț că se păstrează relația părinte copil, inclusiv când dumneavoastră sunteți ministru.

Este drăguț cu precizarea – care nu mai e atât de drăguță – că multe dintre informațiile care îi parvin sunt de la anumite televiziuni de știri care, din păcate, au o agendă și prezintă de multe ori lucrurile distorsionat. Când premisele discuției sunt trecute printr-un filtru din acesta de televiziune, de mogul câteodată, realitatea devine distorsionată. Dar înțelege și ea asta si este, bineînțeles, susținătorul meu numărul unu.

Ca să rămân tot la perioada ministeriatului. Care este cel mai mare regret al dumneavoastră? Ce n-ați putut face pe vremea cât ați fost ministru al Transportului.

O mie de lucruri. Am fost ministru opt luni și, acum, privind în urmă, cred că echipa împreună cu mine am făcut multe lucruri față de standardul normal.

Am reușit enorm de mult comprimat în opt luni. Am făcut PNRR pe Transporturi, dar și pe toate celelalte domenii. Evident că numai cine nu muncește nu greșește, mai ales într-o funcție publică, când trebuie să fii o mașină de luat decizii. Dar, dacă aș fi avut mai mult timp să lucrez în detaliu niște măsuri de reformă, pe partea feroviară aș mai fi schimbat niște lucruri acolo. Fiind perfecționist ca fire, mă tot întreb: ”Unde puteai să faci mai bine?”

Regretul meu este că nu am fost lăsați de președintele Iohannis să terminăm acea muncă. El și-a dorit altă coaliție la guvernare.

Eu am reușit să conving niște oameni foarte buni și motivați, și dedicați și pasionați, din zona politică și apolitică, din zona publică și din zona privată să mi se alăture. Și, vă dați seama, ei au avut un mandat mai scurt decât al meu, pe unii i-am găsit după două săptămâni, pe unii după o lună, pe unii după două, deci au fost cel mult opt luni.

Am fost înlăturați brutal de la guvernare și acum vedem o restaurație a mediocrității. E un lucru care taie încrederea că se poate altcumva pe termen lung. Adică, dincolo de persoana mea, care e mai puțin important, e vorba de un proiect care a fost oprit brutal și înlocuit cu același tip de a guverna, pe care pe care îl avem de atâtea zeci de ani.

Știu o poveste de la negocierile pentru Planul Național de Redresare și Reziliență când dumneavoastră, la Bruxelles, ați luat o hartă a României și ați început să desenați cruci pe drumurile țării. Vă făcuserăți planul de acasă pentru o asemenea abordare șocantă?

PNRR era axat pe niște priorități ale Uniunii Europene care nu erau neapărat prioritățile României. Ei erau foarte axați pe o zonă de digitalizare, cu niște cote stabilite rigid și, în general, nu prea se dădeau bani pentru drumuri.

Și atunci am avut o mare problemă să aducem banii pe rutier, pentru că nu acceptau astfel de proiecte. Dar am reușit să-i conving pe cei de la Comisia Europeană și principalul proiect din PNRR al României este pe rutier. Este autostrada A7, care e  autostradă completă. Nu discutăm aici despre loturi sau cioturi, ci despre autostradă, cap coadă: 320 de km, 3 miliarde de euro.

Ăsta era proiectul pentru care știam că dacă nu avem banii din PNRR, atunci trebuie să îl amânăm, probabil, 10 ani sau 20 de ani. Gândiți-vă că 3 miliarde de euro erau în 2021 toți banii disponibili pentru drumuri, pentru autostrăzi din ultimii 10 ani. Din 2011 până în 2021 fuseseră 3 miliarde de euro.

La negocieri am venit cu o argumentație care era pe mai multe paliere, pe partea de economie și de ecologie. E mai verde să scoți acest trafic din orașele aglomerate, care aveau drumul prin centru. Am explicat că vor fi plantate perdele forestiere, dar am ajuns și la acest argument de siguranță rutieră și, până la urmă, unul moral.

Lipsa infrastructurii unei țări e o problemă morală. Nu se poate ca omul să nu aibă libertate de mișcare. Dacă faci 20 de ore dintr-un colț în altul al țării nu ești chiar liber să ajungi unde ai nevoie. Aglomerația e o formă de umilință, după părerea mea.

Nu aveam dinainte planul pentru această argumentație, dar mi-am adus aminte pe loc și am explicat că sunt foarte multe decese. Și exasperat un pic – era destul de dificilă discuția cu reprezentantul Comisiei Europene – am desenat o hartă a României și am tras autostrada peste, în paralel cu un drum național existent care se numește DN2. Am explicat că ăsta e un drum gândit la un format cam de anii ’50 – ’60, adică un fel de o bandă plus jumătate de acostament și că este numit „drumul morții” pentru că are foarte multe accidente. Din păcate nu e o metaforă, chiar vorbim despre pierderi de vieți. Și, din emoția pe care o aveam în timp ce explicam și eram indignat de rezistența pe care o întâmpinam, am desenat aceste cruci. În fine, rezultatul este că am obținut acești bani pentru România și îmi doresc ca proiectul să devină realitate cât mai curând.

Cam când credeți că ar putea să fie inaugurată această autostradă?

O, Doamne, ea ar trebui să fie gata până în 2026, conform programării PNRR. În momentul de față suntem foarte în întârziere. Pe Ploiești-Buzău, care e un sfert din autostradă, să zicem că suntem mai avansați. Anul viitor, ar trebui să se încheie lucrările. În schimb, de la Buzău în sus până la Pașcani, pe trei sferturi din autostradă, stadiul lucrărilor în prezent e undeva la 15%, deși a trecut jumătate din perioada contractuală, deci suntem în întârziere. Au fost niște probleme de pregătire a proiectelor, de pregătire a licitațiilor, s-au dat prea multe contracte aceleiași firme, fără să fie verificată capacitatea de a duce atâtea șantiere în paralel. Eu cred că nu va fi respectat termenul din 2026, așa că putem doar să sperăm că negocieri ulterioare cu Comisia Europeană vor permite extinderea eligibilității programului. Dar extinderea termenelor ar fi o decizie pentru toată Europa și vom vedea dacă va fi luată sau nu.

Dacă dumneavoastră le-ați spune colegilor din Canada că astăzi, în campania electorală, avem un om care candidează și a avut nevoie de 17 ani să termine patru ani de liceu și a făcut și pușcărie, ce credeți că ar spune? Nu vi se pare că suntem într-o țară foarte, foarte înapoiată?

Mi se pare că suntem o țară păcălită! Haideți să ne uităm: e omul ăla un nimeni sau este un actor politic important? Vorbim despre un om care a avut nevoie de 17 ani ca să termine liceul și nu este un caz singular. Tot în politica mare mai avem alt om despre care nu știe nimeni foarte clar dacă și-a dat BAC-ul la 35 de ani sau alții cu tot felul de cariere îndoielnice sau cu tot felul de doctorate.

90% sunt niște fake-uri și cu un fel de medalii atârnate pe piept, care e o reminiscență a nomenclaturii comuniste, când aveam un academician de renume mondial la vârful statului…

Adică, parvenitismul ăsta, validat cu ceva atârnat în piept, face un dublu rău. Pe de-o parte, pentru că un om care nu avea structura respectivă e recunoscut în mod fals. Pe de altă parte, le diminuează meritele celor care muncesc pe bune și lucrează în zona academică și își tocesc coatele și mintea pentru a produce ceva nou în avansarea cunoașterii. România e o țară care a suferit niște traume majore, în primul rând cea a comunismului și apoi a elitelor de pradă, care au jefuit-o în ăștia 30 de ani, într-o formă sau în alta modernizându-se târâș-grăpiș, mai ales în contextul unor relații cu partenerii externi.

Și cel mai mare pericol este dezangajarea de politică a oamenilor și ideea care apare din ce în ce mai frecvent că nu există soluții în interiorul politicii. Dacă accepți concluzia asta, urmează hăul, urmează vidul, urmează suferința, dictatura.

Întotdeauna, într-o democrație, soluțiile sunt în interiorul politicii și de aceea mie mi se strânge un pic stomacul, cumva legând toată discuția pe care am avut-o anterior. Îi inteleg și pe oameni că sunt atât de dezamăgiți, pentru că și-au pus speranța de atâtea ori și au fost deseori trași în piept.

Deși discuția noastră nu era în esența ei politică, nu pot să trec peste această întâmplare prin care a trecut societatea românească, care cred că e cea mai violentă trădare a unei promisiuni.

La ultimele alegeri, președintele în funcție al țării a spus că PSD reprezintă un trecut, care nu mai trebuie niciodată să ajungă la putere, că altfel România nu se va moderniza niciodată. Apoi, după doar opt luni de zile a adus PSD la putere în condițiile pe care le știm cu toții.

Or, asta le dă oamenilor senzația că ”orice votăm, tot aia este”.

De altfel, și măsurătorile sociologice pe care noi le facem arată că pe această zonă a puterii percepute a votului suntem într-un deficit. Adică oamenii spun ”nu mi se pare că votul meu e puternic sau că poate schimba ceva” când, din contră, o poate face.

Pe de altă parte, știți foarte bine că o democrație nu înseamnă doar mersul la vot în ziua alegerilor, înseamnă implicare continuă, nu înseamnă că te legi pe patru ani de politicieni votați. Trebuie să-i ții din scurt, să urmărești puțin ce se întâmplă. Cu cât te dezangajezi mai mult, cu atât vor prelua locul unii, cum spuneți, cu facultatea făcută la fără frecvență sau cu BAC-ul luat la 35 de ani – adică niște oameni fără structură sau scrupule.

Care e miza dvs în politică pentru anii viitori? Cinci ani, zece ani, ce vă doriți să realizați?

Miza fundamentală este să continuăm proiectul de modernizare a României, care trebuie să fie unul permanent.

Eu cred că există resurse în societatea românească de a respinge o stagnare a țării și o guvernare dominată de extragerea de resurse publice în interes de grup sau de clan. Îmi doresc să orientăm țara prin acel leadership de care vorbeați în debutul discuției.

Cred că de la președintele României, prin exemplul său personal, prin luările de poziție, prin ceea ce face în fiecare zi, vine cumva inspirația și direcția unei țări. Președintele nu va putea niciodată să ne substituie pe fiecare dintre noi și e nevoie și de implicarea cetățenilor de jos în sus.

Dar și oamenii trebuie să aibă pentru ce să lupte sau să simtă că e cineva care ține la niște valori, la niște principii și care e un lider adevărat. Or, eu cred că n-am avut parte de asta în ultimii zece ani în România.

Acest material a fost susținut de USR
Cod unic de identificare: 41240005