În ultimii ani, generația mea a fost preocupată să aleagă să fie reprezentați în politică de oameni educați, conectați la realitățile și standardele internaționale.

Personal cred că felul în care o persoană alege să trăiască, să se educe și să-și crească copiii spune foarte multe despre caracterul său. E motivul pentru care fac aceste interviuri cu politicieni. Cristina Bazavan

Adriana Cristian este consilier local din partea USR la primăria din Cluj. Este manager de proiect IT, lucrează de 19 ani pentru mari corporații internaționale. În paralel, este profesor asociat la Facultatea de Științe Economice la Universitatea Babeș-Bolyai.

Este mama a doua fetițe.

De ce ați ales să faceți politică? Ați lucrat în mediul privat unde ați făcut niște joburi complicate, acum sunteți și profesoară la Universitate.

Am terminat Politehnica în 2005, pe vremea când la Politehnică erau 10 fete și restul, până la 200, băieți. Am muncit mult toată viața că să demonstrez că pot, că sunt bună, că trebuie să fiu acolo. Așa era generația noastră la momentul respectiv și, slavă Domnului, s-a schimbat, pentru că acum sunt mai multe fete la facultate și ele nu mai duc lupta asta.

 Nu m-aș fi gândit niciodată să merg către politică, dar s-au suprapus mai multe evenimente care mi-au influențat decizia. Înainte de anul 2016, în politică a fost guvernarea Cioloș când, pentru prima oară, vedeam niște miniștri care seamănă cu oameni care veneau din mediul privat. Erau aproximativ de vârsta mea, poate un pic mai mari, care făcuseră o școală pe bune, cum zic ei, care făcuseră ceva înainte. Era guvernul tehnocrat.

Al doilea trigger a fost momentul când am fost în spital cu fetița mea care avea 3 luni. La momentul respectiv, la Cluj nu exista spital privat pediatric, așa că am mers într-un spital de stat unde  doctorii au fost fantastici, dar tot sistemul și tot procesul era foarte prost. Nu aveai unde să-ți lași bebelușul ca să mergi până la toaletă pentru că asistentele erau prea puține și prea ocupate, iar celelalte mame aveau proprii copii la care erau atente. Și atunci aveai două variante: să te duci cu bebelușul în brațe la toaletă sau nu te duci deloc. Și eu nu mâncam și nu beam pentru a nu mă duce la toaletă până a doua zi, când venea soțul meu.

Și ăsta este un aspect. Al doilea a fost când vedeam cum spală pe jos în salon cu același mop cu care au spălat în toaletă, cum arătau saltelele și așa mai departe.

Am ajuns acasă și i-am zis soțului meu ”Vlad, plecăm”. Noi eram IT-iști, ceruți de multă vreme de piața de afară, și am amânat plecarea.

Soțul meu a fost mai aplicat și a avut cumva dreptate. ”Avem aici prietenii noștri, avem familia noastră, avem toată viața formată ca o comunitate cu care ne simțim bine”, mi-a zis el atunci.

Și toate astea s-au suprapus cu un alt ”nebun”, Nicușor Dan, care tocmai își creștea un partid la nivel național. Și așa am intrat în politică.

Care a fost cea mai mare surpriză când ați ajuns consilier în primărie? Ce vă imaginați că ar fi trebuit să fie și ce a fost de fapt?

Marea problemă și, cred marea descoperire, este că în sistemul acesta de stat există foartă multă teamă să nu greșești din cauza unei legislații foarte stufoase.

Dar, problema cea mai mare este că nimeni, de fapt, nu vrea să rezolve o problemă. Oamenii de tipul acesta se gândesc doar la ce ține ”de rolul meu”, nu fac deloc pasul următor să zică ”Ok, am o problemă, hai să văd cum o rezolv. De exemplu, Educația”. Dacă o să auzi așa ceva într-o discuție de consiliu local, o să apară imediat replica ”Asta ține de național”.  

De fapt, nu ține doar de național. Ține de faptul că noi nu avem, la nivel local, în școli și grădinițe, peste tot, săli de mese unde unde să mănânce copilul și mănâncă în condiții improprii. După aceea ține și de național, evident, când te referi la curriculă, materii, dar trebuie să găsești soluții.

Puterea, cel puțin a politicienilor, nu e strict dată numai de rolul pe care ei îl au, ci și de faptul că fac parte dintr-un partid unde au ceva de spus, unde au un coleg care este parlamentar sau care este la Consiliul Județean sau este europarlamentar. Dacă stai la masă să rezolvi problema până la capăt, atunci există și soluție.

Dintre tot ce s-a întâmplat la primărie de când sunteți consilier, ce vă bucură cel mai tare? Care e proiectul cu care vă mândriți cel mai mult?

Echipa USR din Consiliul local a fost foarte mică, 5 oameni din 27, dar am reușit să implementăm multe proiecte. Cel mai drag mie este cel al construirii primului centru public de tratare a adicțiilor din România. 

E un proiect pe care îl facem din opoziție și care avansează repede pentru că a fost o deschidere foarte mare a administrației publice către el, tocmai pentru că este o realitate românească dureroasă, despre care vorbim mult și facem puțin. Adicțiile trebuie să le interpretăm nu numai la nivel de consum de droguri grave, sunt foarte multe adicții despre care noi nici măcar nu vorbim: jocurile de noroc, de exemplu, jocurile pe computer, orice alt fel de dependență.

Mai sunt, însă, și alte proiecte care se vor face ca urmare a efortului nostru. De exemplu, pe zona de sănătate se va face un centru de paliație care se va realiza extinzând serviciile Spitalului Municipal, pe zona de educație am implementat voucherele sportive și culturale, se va construi o școală nouă în cartierul Bună ziua. Ba mai mult, am adus acest concept de hub educational, care în momentul de față a fost preluat de administrația Boc și este integrat, ceea ce ne bucură.

Dacă vrei să crești natalitatea, trebuie să înțelegi exact prin ce trece un părinte. Uite, dacă ești părinte și ai doi sau trei copii, unul merge la creșă, altul la grădiniță și altul școala primară, devine difcil să organizezi totul când pe niciunul nu-l poți lăsa să meargă singur. Acest concept de hub educațional, unde pui cel puțin cele trei componente, dacă nu și liceul la un loc, ajută extrem de mult și pe zona asta de încurajare a tinerelor familii. 

Am ales să facem opoziție constructivă și nu doar scandal tocmai pentru a contribui la a avea un oraș mai prietenos pentru tinerele familii. 

Acum candidați la europarlamentare. Ce vă propuneți?

Candidez la europarlamentare pentru că, așa cum am spus, chiar cred că în România cea mai mare problemă pe care o avem este faptul că fiecare se uită doar la bucățica lui. Un europarlamentar care înțelege cu adevărat realitățile din teren, va putea merge acolo să reprezinte interesele europenilor până la urmă, dar cu flavour local.

Merg să atrag atenția asupra faptului că în România este, în continuare, extrem de important să se aloce bani pentru infrastructură medicală, educațională. Noi nu am reușit să le punem la punct, la fel cum au făcut alte țări din Vest. Ca europarlamentar trebuie să reprezinți interesele locale, ale celor care te-au ales. În Parlamentul European trebuie să prezinți realitatea și să o cunoști așa cum este, trăind-o.

Un alt subiect ce este în topul discuțiilor europene este cel al inovării, legat de AI și dezvoltare.  Eu vin din mediu de IT unde, deja, integrăm concepte cum sunt inteligența artificială în toate serviciile noastre. Le spun oamenilor din echipele pe care le conduc că trebuie să pună mâna să învețe tot ce ține de inteligența artificială, altfel vor pierde un tren extrem de important. Și despre aceste lucruri, care sunt importante la nivel europarlamentar, trebuie să vorbească oameni care înțeleg domeniul acesta cu riscurile și oportunitățile sale.

Pentru ca mi-ati spus că ați făcut politehnica în grupă predominant masculină, banuiesc că sunteți obișnuită să vă faceți treaba indiferent dacă sunt mai mulți bărbați decât femei în echipă. Ați simțit însă în politică că sunteți privită diferit pentru că sunteți femeie?

Ca femeie în politică trebuie să respecți niște lucruri care, după mine, sunt aiurea pentru că au la bază norme învechite ale percepției publice.

Sunt mamă de fete. Fetele mele știu că pot să facă ce vor ele. Fetele mele știu că matematica nu are gen, că robotica nu are gen.

Pe vremea noastră se orientau fetele spre mediul online sau cel mult contabilitate, iar băieții spre matematică, robotică și așa mai departe. Nu mai e așa acum și asta e fain.

Însă în politică, revenind, există, încă, multe preconcepții. De exemplu, eu nu mă machiez foarte des, ba o fac chiar rar. Nu o dată mi s-a spus Adriana ”cum o să mergi la un interviu să fii nemachiată?”

Și mereu răspund: Dar nu important ce spun, de ce e important să mă machiez?! Dacă o să fiu într-o zi machiată, ok, dacă nu, asta e.

De asemenea, ți se atrage atenția că trebuie să ai vocea mai joasă, pentru că dacă vorbești foarte subțire, atunci oamenii o să considere că mesajul tău nu contează. În același timp, ți se spune că o femeie nu are voie să ridice vocea pentru că pare nu foarte puternică, ci isterică.

Și sunt atât de multe norme din astea care sunt efectiv stupide. Mai ține și de noi uneori să spunem stop, nu?!

Când erați mică erai modelul de lider informal? Adică s-a anunțat ceva în comportament că ați putea fi un lider la job sau în comunitate?

Da. Am fost un copil vorbăreț, sociabil, care făcea multe trăsnăi și toți știm că în jurul lor sunt de obicei mulți alți copii care vor și ei să facă trăsnăi.

Și mai e ceva, pe la 20 de ani chiar eram extrem de interesată de subiectele ca dreptate socială, filosofie, reguli, legi, în condițiile în care majoritatea prietenilor mei avea alte preocupări.

Părinții ce au zis când ați intrat în politică?

Eu pe tata nu îl mai am de când eram în facultate. Am un frate mai mare decât mine și, mi-am dat seama, că părinții noștri nu ne-au crescut niciodată diferit pe baza genului. Și tata a fost un model pentru noi: făcea curățenie împreună cu mama, gătea. La noi n-a fost diferențierea ești fată, faci asta, ești băiat, faci asta. Nu știu de unde s-au inspirat, dar ne-au crescut din punctul ăsta de vedere la fel și cred că a fost o bază bună.

Și când i-am spus mamei că intru în politică pentru că trebuie să schimbăm societatea, răspunsul ei a fost: Dacă tu crezi că poți, noi te ajutăm cu ce trebuie. Dar să te aștepți că va fi greu. Soacra mea a fost mai rezervată, dar la fel ca mama ne-a ajutat mult și ne-a susținut.

Socrul meu chiar ne-a încurajat să facem asta ”E bine că faceți asta. Imediat după Revoluție, noi, cei care am fost șefi de promoție, am fost invitați să ne implicăm în politică și am refuzat. Așa că ne uităm acum la toți colegii noștri care erau aproape repetenți și ei au devenit politicieni.”

Socrul meu a spus ceva frumos atunci: că ar trebui să ne ceară scuze, pentru că o parte din vina a ceea ce s-a întâmplat este și a lor, a celor care au refuzat să facă pasul spre politică.

Fetițele ce înțeleg din acest job? Bănuiesc au fost panouri electorale cu dvs prin Cluj

Înțeleg mai mult decât înțelege marea majoritate a adulților din jurul meu și mă bucur. Au 8, respectiv 10 (aproape 11) ani.

De multe ori m-am întrebat dacă este bine ce fac, pentru că în realitate au fost niște copii crescuți în dezbateri. Veneau cu mine la sediul de partid când aveam dezbateri sau ședințe, pentru că toate astea se fac după-masa, după program. Aveam în sală tot felul de jucării și erau mai mulți copii care stăteau și se jucau acolo.

Ele înțeleg mult pentru că noi vorbim mult acasă cu ele și le explicăm lucrurile astea. Ilinca e mai puțin interesată de zona politică, e și mai mică,  Miruna, în schimb, e foarte interesată și dorește să înființeze USR Junior. 

Anul ăsta mi-am dat seama că această implicare a însemnat enorm, pentru că fetița mea, acum în clasa a IV-a, a scris prima ei petiție.

Avea ea o supărare că, la școală, le ia zăpada din curte între ore și nu apucă să se joace deloc cu ea.

Sigur, era o chestie foarte copilărească, pentru că e un copil, dar ce mi-a plăcut este cum a gândit rezolvarea problemei ei. ”Scriu o petiție, pun colegii mei să semneze. Mergem cu ea la doamna învățătoare sau la domnul director?” Ăsta e un exemplu de implicare pe care noi, la vârsta lor, nu-l aveam. Și de asta cred că generația care o să vină o să fie mult mai tare ca a noastră.

Cum faceți ca ele, care trăiesc în epoca digitală, alt sistem de școală decât am avut noi, să citească și să fie interesate activ de educație?

E un pic simplu din punctul ăsta de vedere. Noi avem o altă problemă, dacă îți vine să crezi, Miruna citește puțin prea mult. Și extremele nu sunt niciodată bune, așa că lucrăm să mai lase cartea jos și să iasă afară.

Citesc în primul rând pentru că ne văd pe noi citind mult. Adică fiecare avem Kindle-ul nostru și momentul de citit. Mă bucur că uneori, mă lasă încă să le citesc.

Ca manager, eu cred că învățarea nu e numai formală. Cred că învățarea ține foarte mult de fiecare individ. Noi avem o regulă acasă de când sunt ele mici: nu trebuie să se termine o zi fără să fi învățat ceva nou.

Învățatul ăsta poate să fie orice, de la cum să gestionezi mai bine o ceartă cu un coleg, de la cum să îți calmezi nervii când ești supărată. De exemplu, fetița mea cea mică a învățat ea să-și prindă părul. Este atât de încântată pentru că s-a chinuit o vreme înainte de a reuși.

Și același lucru îl fac și în echipă sau ca profesor. Îi întreb pe studenți ce au învățat în ultima săptămână.

Dar nu trebuie să fie neapărat ceva ce ține de școală, pentru că învățarea, repet, nu e numai la școală, este legată de ce citești, este legată de cum gestionezi întâmplările, cum te înveți pe tine mai bine.

Pe mine mă deranjează că oamenii educați din politică nu spun în spațiul public ce citesc, cum se preocupă constant de educația lor. Ca sa fie un model pentru mai multă lume. Dvs ce citiți?

O să răspund foarte onest. Cred că nu spunem ce citim pentru că ne e frică să nu fim populiști. Nu ne-au plăcut politicienii populiști care se filmează lângă icoane ostentativ, în ipostaze care nu au legătură cu viața și personalizarea lor reală, și atunci ne este frică să fim noi cei care se filmează lângă cărți. Bănuiesc că ăsta este motivul, dar înțeleg ce spui și cred că ai dreptate.

Iar acum îmi dau seama că atunci când ne întreabă cineva ce citim ne e cumva teamă să spunem și “guilty pleasures”.

Cartea mea preferată, pe care o recitesc datorită dirigintei mele de franceză din generală, este Micul Prinț. Pentru că o citesc o dată la doi ani și învăț altceva din ea; îmi dau seama cât de fantastică este cartea aceasta, ea crește cu mine.

Citesc pe nerăsuflate tot ce scrie mai nou Eric-Emmanuel Schmitt. Când sunt foarte obosită și am nevoie de o carte așa de relaxare, citesc Julia Quinn după ale cărei cărți s-a facut serialul Bridgerton.

Ca profesor universitar, sunteți om la om pe tot terenul cu mulți tineri. Ziceați puțin mai devreme despre cât e important ca ei să înțeleagă cum e cu inteligența artificială și să o integreze în viața și în cunoștințele lor. Cum le explicați studenților aceste lucruri despre educația continuă și cât de dinamici vor trebui să fie cu educația lor?

Întotdeauna mi-a plăcut să predau. Am companie de training și am predat foarte mult și în mediul de business. Am ținut traininguri de management, de proiect, de comunicare.

Am ajuns să predau studenților pentru că au venit cei din universități către noi care reprezentăm mediul de business: ajutați-ne că nu mai avem profesori.

Și sunt cadru didactic asociat la Facultatea de Științe Economice, dar nu este un job din care ai putea să te întreții real. Și înțeleg de ce este o problemă uriașă că nu mai au profesori, pentru că este o glumă salariul pe care îl primești. Iar asta nu va atrage niciodată persoane foarte bine pregătite profesional.

Cred că pentru noi e simplu să le explicăm tinerilor, că orice schimbare în zona digitală vine cu foarte multe oportunități. Te poți uita la schimbare cu frică sau încercând să ții ochii deschiși către ceea ce se întâmplă și să te dezvolți pe tine învățând de toate, nu numai un singur lucru, astfel încât să fii pregătit pentru ce vine. Pentru că de venit, vine.

Și atunci tot ce e important e să își creeze unelte cu care să vadă și să fie văzuți. De aceea, țin să îi invăț pe studenții mei să învingă frica de a te face de râs, frica de a vorbi în public, frica de a-ți spune părerea. Din păcate se iese cu această teamă din mediul preuniversitar. Un profesor la Științe politice ne-a spus că în primul an tot ce face este să îi dezvețe de învățatul pe care l-au avut până atunci. Realitatea este că elevii, studenții că nu sunt obișnuiți să își spună părerea. Într-adevăr, întotdeauna o să ai unul, doi lideri informali, cum le-ai spus tu, care mai vorbăreți, mai dezinvolți. Dar deseori e atât de multă cunoaștere între cei care tac și pentru aceia chiar trebuie să muncești mult, și merită să o faci, ca să le dai o voce.

Acest material a fost susținut de USR
Cod unic de identificare: 41240005