Anul acesta, dupa doia ani de pauza, Romania a avut un film in selectia oficiala a Festivalului De film de la Cannes, poate cea mai prestigioasa recunoastere a muncii unui regizor in categoria filmelor de autor.

Filmul „3 km pana la capatului lumii” este povestea lui Adi (Ciprian Chiujdea), un adolescent de 17 ani, dintr-un sat din Delta Dunarii, care, prin eforturile parintilor sai, invata la Tulcea. Venit acasa in vacanta de vara, Adi se simte bine alaturi de familia sa si de prietena lui cea mai buna, Ilinca (Ingrid Micu Berescu). Atunci cand familia este confruntata violent cu un adevar pe care nu il pot nici intelege, nici accepta, dragostea neconditionata pe care Adi ar trebui sa o primeasca de la parintii sai dispare brusc, iar lui Adi ii ramane o singura solutie.

In rolurile parintilor sunt Laura Vasiliu si Bogdan Dumitrache.

Trei kilometri pana la capatul lumii este regizat de Emanuel Parvu dupa un scenariu semnat de Emanuel Parvu si Miruna Berescu, imaginea filmului este semnata de Silviu Stavila (Marocco, Marfa si Banii, Niki Ardelean – colonel in rezerva), montajul de Mircea Olteanu (R.M.N., Bacalaureat, Ilegitim), iar scenografia si costumele de Bogdan Ionescu (Metronom, Dincolo de calea ferata). 

Din distributie mai fac parte actorii: Adrian Titieni (Familiar, Bacalaureat, Tata muta muntii), Richard Bovnoczki (Balaur, Aurora), Alina Berzunteanu (Metronom, Q.E.D.), Vlad Brumaru (Marocco, Hackerville) si Radu Gabriel (5 minute, Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor)

Trei kilometri pana la capatul lumii este regizat de Emanuel Parvu dupa un scenariu semnat de Emanuel Parvu si Miruna Berescu, imaginea filmului este semnata de Silviu Stavila (Marocco, Marfa si Banii, Niki Ardelean – colonel in rezerva), montajul de Mircea Olteanu (R.M.N., Bacalaureat, Ilegitim), iar scenografia si costumele de Bogdan Ionescu (Metronom, Dincolo de calea ferata). 

Emanuel Pârvu este regizor, scenarist, actor si conferentiar, profesor in cadrul masterului actorie film la Universitatea Ovidius. inainte de filmul „3 km pana la capatul lumii” a realizat (scris si regizat) Marocco/Mikado si “Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, film care a castigat Premiul pentru cel mai bun regizor, dar si Premiul pentru cel mai bun actor (Serban Pavlu) la Festivalul de film de la Sarajevo in 2017.

Urban.ro a stat de vorba cu Emanuel Parvu despre experienta de la Cannes si lucrurile pe care le duce cu el mai departe personal si profesional.

A trecut Cannes-ul  dar nu ai coborat inca ritmul activitatilor tale. Te-ai intors la cursurile de la Masterul de film, scrii la un nou scenariu, filmul 3km… continua parcursul in festivaluri si asta inseamna ca tu trebuie sa fii prezent cumva, fie si in videocall-uri.

Cat poti sa te detasezi acum de tot ce a insemnat participarea in competitia oficiala la Cannes, poti sa ne spui care sunt cele mai importante lectii profesionale pe care le-ai invatat in ultimele saptamani?

Pregatirea. Pregatirea unui lucru, repetitia lui, organizarea lucrului pe care urmeaza sa-l faci, indiferent ca este filmare, deplasare, interviu, conferinta etc. Evident ca intotdeauna ar trebui lasat loc pentru neprevazut, dar marja neprevazutului ar trebui sa incerca sa fie cat mai mica. Si respectul pentru oamenii cu care muncesti, atentia pe care o dai fiecarui om in parte, fiecarui membru din echipa. Nu e ca si cum nu as fi stiut sau nu as fi probat pana acum, dar sa certifici la nivelul de acolo ca lucrurile functioneaza si la ei la fel, est emai mult decat incurajator.

Dar lectii personale din aceasta experienta?

Ca, de fapt, nu stiu nimic. Daca ar fi sa fim cinstiti cu noi insine, ar trebui sa ne lipim pe frunte un afis cu “nu stiu nimic”. Da, poate pe unele subiecte, ai putea discuta, poate pe actorie, regie si scris mai misc ceva. Dar, in afara de “a misca” habar n-avem. Mi s-a aratat ca, de fapt, actoria nu e ce credeam, regia nu e ce credeam, drumul de la idee la ecran nu e ce credeam. Am lucrat cu un copil de 16 ani care nu era “atins” de Actorie ( cu A mare), care n-a facut miscari browniene, n-a fost cel mai bun la “samurai” la facultatea de actorie, nu stie ce inseamna Arta (tot cu A mare). Si care a facut un rol impecabil. Deci, pe scurt, habar n-am ce inseamna actoria.

Filmul tau, 3 km…, vorbeste despre iubirea dintre parinti si copii. Si precedentele doua abordau relatia parinti copii. Ai vrut de la inceput sa faci o trilogie? De ce te intorci la acest subiect si-l privesti in alt unghi de fiecare data?

Pentru ca nu cred ca se poate sfarsi. Pentru ca, chiar daca pornim de la regnul animal si mergem pana la oameni, relatia intre parinte si copil este un univers in sine, nu poate exista ceva mai puternic. Si atunci cred, datorita faptului ca inca am ambele perspective – si cea de copil al parintelui meu si cea de parinte al copilului meu – ca oricat s-ar scrie (cum s-a si scris in toata literatura lumii), oricate filme s-ar face, oricat s-ar vorbi, intotdeauna va fi ceva nou, ceva de explorat, ceva de cautat.

Va mai fi si un film 4 tot despre aceasta relatie, continua explorarea?

Nu stiu acum. Evident ca pixul (tastele) tot acolo trag, pentru ca iubirea, impreuna cu toate formele ei, are ceva ce nu poate fi continut – asa cum spuneam mai devreme. De cautat da, imi place sa caut, imi place introspectia, imi plac nuantele si tonurile de gri, nu cred ca viata e doar in alb si negru.

Astazi toata lumea vorbeste despre regizorul roman in competitia mare de la Cannes 2024, o ipostaza in care au fost doar cativa regizori romani in toata istoria festivalului. Thierry Fremaux te-a mentionat la finalul unei alte proiectii si a subliniat ca pentru o tara mica cum e Romania, prezenta mai multor productii ro in diferitele sectiuni ale festivalului, arata ca avem si talent dar si o cinematografie puternica. Vazut de afara ca spectator roman, nu imi pare ca avem o industrie prea mare a cinematografiei. Din interior cum se vede?

Din interior se vede foar bine, dar cred ca avem (si cand zic avem, ma gandesc la toti din breasla) un mare of. Lipsa salilor. Nu avem sali de cinema, nu avem atat de multe incat sa putem discuta despre o piata de desfacere. Concurenta cu lanturile corporatiste de mall distruge filmul de autor, care cred ca are nevoie de alte conditii, ca sa-l vezi si sa-l percepi cum a fost facut. Cred ca fara ajutorul CNC-ului, industria de cinema romanesc ar muri fara flori la coparseu.

Post selectie la Cannes, autoritatile ro te-au sprijinit in vreun fel? Sau colegii de breasla?

Foarte mult. Am primit sprijin de la Ministerul Culturii, am primit sprijin de la Centrul National al Cinematografiei, de la Institutul Cultural Roman, de la Dacin – Sara, am primit sprijin de la sponsorii nostri si de la parteneri. Cred ca este foarte incurajator sa vezi ca exista interes, sa vezi ca autoritatile stiu sa asimilileze prezenta Romaniei pe plan international si sa puna umarul pentru a o face vizibila. Relatia cu colegii a fost una foarte delicata, cred ca au fost foarte putini care s-au bucurat onest. Si e normal, pot sa inteleg. Ce m-a durut a fost faptul ca oameni cu care vorbeam foarte des, dupa anuntul prezentei noastre la Cannes, pur si simplu au incetat sa mai existe. Au fost oameni care au stiut sa mascheze supararea lor, au fost oameni care nu pot lua o implinire a altcuiva, au fost oameni care au inceput sa judece sau sa traga concluzii. Intr-un fel e dureros, in alt fel poate e mai bine asa.

Ce sacrificii au fost pe drumul pana la acest punct al premierei mondiale a filmului la Cannes?

Multe. Si de multe tipuri. La un moment dat al vietii am vrut sa ma opresc din a face lucruri care nu imi fac placere. Dupa moartea tatei, care a venit de pe o zi pe alta, o veste picata din cer, pur si simplu m-a sunat mama ca “asta a fost”, dupa ce vorbiseram la telefon cu o seara inainte ca in orice alta seara, atunci mi-am remodelat putin perceptia despre viata. Si pur si simplu nu mai fac lucruri care nu imi plac. Cu ce vine la pachet asta este ca trebuie sa muncesti pentru cele care iti plac de trei ori mai mult ca sa se intample. Fiind o meserie unde nu poti face nimic de unul singur, daca nu gasesti pe cineva care sa inteleaga si sa accepte ca lucrurile pe care le faci acum vor avea rezultate peste niste ani, nu cred ca iese. Doar munca. Multa. Ca sa faci ceea ce-ti place.

Fiecare dintre noi avem cate un vis mare, un Everest de urcat -cum iti place tie sa spui-, unii avem determinarea sa urcam, altii ne ratacim la poalele muntelui… care a fost motivatia ta in toti anii astia?

Din pacate (sau din fericire) am un stil foarte pagubos – acela de a pune capul in pamant si de a munci pana la lesin. “Domne’, ce tre’ sa fac pentru aia? – Asta si asta.” Nu stim daca iese, dar pui capul in pamant si tragi pana nu mai poti. Si cand zici ca nu mai poti, mai poti un pic. Ca motivatie, doar scrierea de pe tribuna oficiala de la Roland Garros este lucrul dupa care ma ghidez in fiecare zi – “Victory belongs to the most tenacious”.

Si-acum cand ai fost pe Everestul tau, care e noul obiectiv?

E frumos sa vezi ca ai putut sa urci. Te dai jos, pui capul in pamant, te pregatesti si incerci sa vezi daca poti sa mai urci o data.

De fiecare data cand intri intr-un proiect, ca actor sau ca regizor, implicarea ta lasa urme fizice, pe corpul tau… si aici ma gandesc la transformarea spectaculoasa din cel mai recent film al lui Calin Netzer, Familiar, unde ai avut rolul principal, rol  pentru care ai slabit mai bine de 15 kg si practic erai alt om. Ai  un mindset al atingerii obiectivului  chiar daca asta implica sacrificiu si durere… De unde vine acest mindset? Educatia de acasa, scoala, ce ai citit?

Cred ca am raspuns anticipat la intrebarea asta, asa cum ziceam mai sus, nu stiu alta cale. Doar sa muncesc. Si nu pot sa ma raportez la altceva. Daca cel din fata mea scrie 8 ore, eu o scriu 10. Daca el scrie 12, eu n-o sa dorm si-o sa scriu mai mult. De la un moment dat am incetat sa ma mai lupt cu altii. Asta vine cu timpul, cu experienta si cu confirmarile pe care le primesti. De la un moment dat, lupta pe care am avut-o de dus a fost cu mine insumi.

Acest efort personal spectaculos se muta, cand esti regizor, si catre actori? Le ceri si lor acest gen de implicare?

Din pacate, da. Nu pot lucra cu oameni care nu tin ritmul, nu pot lucra cu oameni care sunt “corporatisti”. Am primit o educatie in care in care am fost invatat ca “actorul nu are week-end-uri, cand lumea vrea la teatru sa se relaxeze, actorul e pe scena. Actorul nu are sarbatori, nu are revelioane, Pasti sau Craciun”. Si atunci nu pot lucra cu oameni care se raporteaza la meseria asta de la 9 la 16.

Ce le povestesti studentilor tai despre acest mod de implicare – si din perspectiva regizorului, dar si a actorului? E greu sa treaca examenele tale?

Cred ca pedagogia vocationala este ceva foarte delicat. Nu cred ca e vorba de note, nu cred ca e vorba despre felul clasic de a invata. Cred ca vocationalul se face doar de practicieni, e foarte greu sa inveti pe cineva sa conduca pe strada cand tu, ca instructor, ai condus doar pe simulator. Cred ca invatamantul vocational este plin de impostura. Iar daca e am ajuns profesor, nu inseamna neaparat ca sunt un profesor bun, inseamna doar ca stiu cum functioneaza sistemul. Cred ca invatamantul vocational se face pe mentorat, pe descoperire impreuna cu studentul, se face prin discutii formale si informale, intr-o munca perpetua car enu se poate face la un curs de 2 ore. Si ca sa raspund la intrebare, nu, nu sunt un profesor care chinuie studentii dand note proaste sau punand absente. Cred ca daca iubesti pe cineva si-ti dai intalnire cu el, nu ai cum sa nu vii sau sa intarzii. Asa e si cu meseria, daca o iubesti, nu ai cum sa nu vii sau sa intarzii, din contra, vii inainte.

Actorii care au jucat rolul copiilor in filmele precedente erau la debut la momentul filmarilor, iar astazi atat Ana Radu cat si Tudor Cucu Dumitrescu sunt multi premiati si au jucat in multe productii importante in tv sau in teatru. Acum in 3km e din nou un actor la debut, Ciprian Chiujdea. La ce te uiti cand ii alegi pentru rolurile tale? Banuiesc ca dincolo de aptitudinile de actorie, mai vezi tu ceva in ei… 

Si la Tudor si la Ciprian au fost cazuri care mai mult au venit ei la noi, nu ne-am dus noi la ei. Dar dupa ce ne-am intalnit, am incercat sa imi fac o punte emotionala cu ei, sa treaca de nivelul de munca si atat. Cred foarte mult in tineri, de asta am participat si la facerea Masterului de Film de la Universitatea Ovidius – primul si singurul program de Master de Arta actorului de Film. Impreuna cu Adrian Titieni si Daniela Vitcu am pornit acest program, care deja are niste generatii.

Pastrezi legatura cu ei dupa ce s-a incheiat tot drumul filmului la care au lucrat?

Intotdeauna. Ma vad cu Tudor constant, ma vad cu Ciprian sau cu Ana Indricau. Cred ca, odata trecuta bariera spre prietenie, atunci ar trebui intretinuta relatia. Cu profesorii mei am pastrat legatura constant, am invatat de la ei ca e importanta schimbarea relatiei de la profesor-student la prieten-prieten. E la fel si la regie, ma vad constant cu oamenii cu care am lucrat. Cu Serban Pavlu, cu Valeriu Andriuta, cu Bogdan Dumitrache, cu Vlad Brumaru, ne vedem constant. La fel si cu oamenii din echipa sau cu oamenii cu care am lucrat din postura de actor – cu Calin Netzer, cu Cristi Puiu, cu Bogdan Apetri.

S-a schimbat in vreun fel modul in care lucrezi  ca regizor cu actorii si cu echipa de la primul lung metraj – Meda… la acesta al treilea?

Foarte mult. In primul rand, nu mai dau indicatii cu voce tare, asta e cel mai important lucru pe care l-am invatat in timp. Nu ma mai enervez asa de mult. Ce nu s-a schimbat, ba din contra s-a accentuat, sunt cerintele pe care le am de la actori si de la echipa tehnica. Cred ca actorul daca nu are daruirea si implicarea emotionala dusa la extrem, nu va putea intelege ce-i cer sa faca. Si atunci dureaza foarte mult procesul de selectie, stau mult mai mult pana ma hatarasc sa lucrez cu cineva. Am avut ceva dezamagiri in parcursul carierei si atunci incerc sa imi aleg cu grija oamenii.

3km are un distribuitor international foarte mare iar filmul incepe un parcurs nu doar de festivaluri, ci cu prezente in multe cinematografe din toata Europa. Vor fi alte culturi, alte obiceiuri de viata ale spectatorilor si poate nu un public atat de antrenat ca cel pe care-l intalnesti in festivaluri. Cu ce mesaj/ emotie / gand ti-ai dori sa plece de la film?

Cu foarte multe intrebari despre ei. Sa plece gandindu-se la ei si la actiunile lor, la prejudecatile si la gandurile lor. Mi-ar placea ca filmul nostru sa le ofere o perspectiva la care nu s-au gandit sau sa le ofere o experienta vizuala care sa-i puna pe ganduri. Nu sunt in postura de a dascali pe cineva, dar am crezut intotdeauna in puterea exemplului.

Care va fi parcursul filmului in Romania?

Cred ca va avea un parcurs clasic. In aceasta vara va pute afi vazut doar la TIFF si la Anonimul, iar din toamna va intra in circuitul clasic de cinematografe. Sper, ca de fiecare data, circuitul sa dureze cat mai mult, nu cred ca face cineva filme sa le tina in sertar, la el acasa. Sper, la fel, ca va avea si un circuit international destul de puternic, sper sa spuna lucruri care pot fi intelese nu numai de vorbitorii de limba romana.