In pragul Jocurilor Olimpice si Paralimpice de la Paris, un fotograf de origine romana, stabilit in Regatul Unit, expune la Londra o serie de imagini care arata o alta latura a atletilor paralimpici. Este vorba despre Alexandru Radu Popescu si proiectul “Iris” care prezinta fotografii cu 5 campioni mondiali la canoe care vor concura intre 28 august si 8 septembrie pentru medalii paralimpice.

Expozitia face parte din proiectul “Beyound Limits” si va putea fi vizitata in perioada 3-6 iulie la Morley Gallery, vernisajul va avea loc pe 3 iulie intre orele 18:00 si 20:00. 

Mai jos va invitam sa descoperiti un interviu exclusiv cu artistul fotograf, cu o poveste de viata inspirationala pentru orice tanar sau adult care doreste o cariera internationala.

Alexandru Radu Popescu s-a nascut in Romania in 1986, si-a petrecut copilaria in Fagaras, unde si-a manifestat primele afinitati fata de fotografie. S-a mutat in Italia unde lucrau parintii, fugiti din tara in cautarea unei vieti mai bune.

A absolvit liceul si facultatea in Italia iar dupa criza economica a ales sa se mute in Londra unde, asa cum veti descoperi si mai jos, a lucrat in paralel in constructii si ca fotograf pentru London Fashion Week si evenimente de moda desfasurate in centrul Londrei. In paralel, a lucrat cu ROUKMEDIA, o companie care organizeaza evenimente pentru artistii romani la Londra, reusind sa fotografieze peste 300 de celebritati si personalitati culturale precum Horatiu Malaele, Maia Morgenstern, Loredana Groza, Florin Piersic, George Mihaita si Catalin Scarlatescu. I-a surprins in proiectul “Iris” in care portretul fiecaruia este creat din doua jumatati: chipul si irisul.

In prezent, se pregateste sa finalizeze studiile in fotografie la London College of Contemporary Arts, anterior s-a bucurat de expozitii la Londra si Bucuresti.

In proiectul cu paralimpici la canoe sunt incluse portrete cu Jack Eyers (dublu campion mondial), Emma Wiggs (de 12 ori campioana mondiala), Laura Sugar (de 3 ori campioana mondiala), Hope Gordon (detinatoarea unui titlu de campioana mondiala) si Charlotte Henshaw (de 10 ori campioana mondiala). Toti apartin de Paddle UK.

Sa vorbim putin despre proiectul “Unic“. Stiu ca ai fotografiat multe celebritati si personalitati culturale din Romania. Cum a inceput, ce referinte ai avut si care este povestea pe care vrei sa o spui?

Am inceput la facultate in 2020, cand mi s-a cerut sa reprezint identitatea nationala, iar eu am venit cu ideea irisului. Ulterior, am vazut ca ar fi mai cool sa se vada si persoana respectiva si am ales sa atasez irisului si imaginea cu persoana. Lucram pentru o companie in Anglia, Enjoy Events, care aducea artisti romani in diaspora sa faca diferite concerte, asa am avut acces la artisti. In momentul de fata am undeva la 350 de irisuri, le-am printat si inregistrat ca tablouri de fine art, pot fi cumparate. Le vand printate doar pe sticla, cu prinderi si certificate de fine art, inregistrate intr-o baza de date. Ulterior, daca creste proiectul, creste si valoarea tabloului persoanei care l-a cumparat. Am ales sticla — deoarece noi, romanii, suntem neam de sticlari — si am vrut sa reprezint si stralucirea din ochiul persoanei. Am avut multe oferte sa-l printez pe hartie, pe alte materiale, nu vreau sa-l printez pe alte materiale, ramane strict pe sticla, ca un produs de lux.

Presupun ca “Beyound Limits” este o parte din “Iris”. Cum a aparut ideea de a fotografia atletii paralimpici?

Beyond Limits a inceput acum 8 luni de zile, pentru ultimul examen al meu. Sunt student la Facultatea de Arta, in Londra, peste doua saptamani o sa-mi iau licenta in fotografie. Ca ultim proiect, mi s-a cerut sa fac ceva ce n-am mai facut, dar totusi din stilul meu fotografic. Am observat ca mai era mai putin de un an pana la Olimpiada si am considerat ca ar fi interesant sa aleg atleti. In Romania mai lucrasem cu fotbalisti, cu Ana Maria Branza de la scrima. Am fotografiat cativa din Generatia de Aur si am zis ca ma duc pe un proiect cu atleti britanici. Prin cunostinte am ajuns la Jack Eyers, care este si primul atlet pe care l-am fotografiat din Beyound Limits, el este model, dar este si parte din GB Team, echipa britanica paralimpica la canoe.

Am mers pe ideea atletilor paralimpici, oamenilor cu dizabilitati, am intrat in contact cu ei. Toti au fost foarte ok, foarte disponibili. Am fost invitat la Nottingham, la baza, la baza lor sportiva, unde se antreneaza echipa de canoe. I-am fotografiat pentru proiect dar si in diferitele activitati, in antrenamente.

Cum ai lucrat cu ei, te-ai pregatit intr-un mod diferit fata de cum o faci in mod obisnuit pentru alte sedinte foto?

Eram entuziasmat dar si preocupat pentru ca nu mai lucrasem cu persoane cu dizabilitati. Vorbisem cu Jack prin mailuri si mesaje, am ajuns la Nottingham, plecat cu noaptea in cap. Toata lumea era fascinata de ceea ce fac si proiectul a fost primit foarte bine. Am vorbit cu ei despre problemele lor, despre faptul ca au nevoi speciale, fata de atletii olimpici. Dar e mai dificil pentru ei cu recordurile si banii care li se cuvin. Daca aduci rezultate, vei fi platit, daca nu aduci rezultate, nu vei fi platit. Deci e o lume mult mai dura. Ei trebuie sa dea 110-120% fata de un atlet olimpic pentru a se putea mentine in sportul respectiv.

Majoritatea nu au un picior, sunt cu probleme la picioare, una dintre atlete nu are ambele picioare. Dar toti muncesc enorm si sunt calificati pentru jocurile de la Paris 2024. Jack Eyers, de exemplu, este dublu campion mondial si campion european. Laura Sugar este de trei ori campioana mondiala, Emma Wiggs de 12 ori, Charlotte Henshaw de 10 ori iar Hope Gordon are un titlu de campion mondial.

Ce ai invatat din lucrul cu ei? Am vazut ca i-ai filmat pe unii dintre ei deci ati purtat sigur discutii inainte si dupa ce ati facut fotografiile. 

Am stat o zi intreaga la Water National Center, in Nottingham. Am petrecut aproape 8 ore cu ei in diferitele discipline, am instalat un studio foto unde am facut portretele dar si fotografiile cu irisul. Si acum mi se face pielea ca de gaina cand vorbesc despre ei, pentru ca oamenii nu se simt cu dizabilitati. Nu sunt genul de oameni care sa se planga. Vor sa fie tratati normal, ca orice persoana, sunt niste persoane foarte foarte puternice. Ar trebui sa invatam toti, pentru ca toata lumea se gandeste la o dizabilitate cu “ce ma fac acum?”. Dar ei au facut ca dizabilitatea sa nu mai fie o problema, sunt campioni, la nivelul maxim in sporturile lor. Ceea ce mi se pare fantastic. 

Chiar radeam cu Jack care este si model, un tip foarte musculos, arata foarte bine. Si-a pierdut piciorul cand era adolescent dar el spune ca a adus si lucruri pozitive. Multe femei erau curioase cum e sa fii cu cineva cu dizabilitati. Dar ei chiar rad si glumesc despre nevoile lor speciale, au avut probleme la inceput dar dupa au trecut peste si, cu mentalitatea lor, au dus totul la nivel de performanta. Sunt foarte competitivi, le place sa se intreaca intre ei, sa vada care scoate timpul cel mai bun. Se poarta ca un atlet normal. Si nu vor sa atraga atentia ca nu au un picior. Sunt la nivelul maxim in sporturile lor, unii au timpi identici sau chiar mai buni fata de atletii olimpici.

Pentru a le fotografia irisul, stiu ca te apropii foarte mult de oameni. Cum navighezi aceasta apropiere fizica, este un gest de intimitate care cred ca provoaca un fel de vulnerabilitate de partea subiectului, cum vezi acest lucru?

Majoritatea care fotografiaza irisul lucreaza cu lentile macro si nu vin in sufletul omului. Eu lucrez cu o lentila prototip, care mi-a fost facuta pentru a avea rezolutia imaginii cat mai mare. Trebuie sa ma apropii la 1-1,5 cm de om. La inceput eram destul de panicat, cum sa ma apropii atat de mult? Mai ales ca era pandemie, regulile cu distantarea sociala. Dar toata lumea e curioasa de cum arata ochiul de aproape, fiecare e mandru pentru ca irisul lui este unic, de aici si numele proiectului. Pentru ca nimeni nu si-a vazut ochiul la rezolutia si calitatea pe care le surprind, asta a pus limita de distanta pe un loc secundar. Insa am grija ca servetele sa fie sterilizate, obiectivul, toate instrumentele se sterilizeaza. 

Am dat si peste cateva persoane carora le-a fost teama ca cineva le va citi irisul deoarece exista studii despre iridologie. Dar eu nu am studii medicale, e un parcurs artistic. Dar a fost si o persoana celebra din Romania care mi-a spus ca nu vrea sa faca poza pentru ca ii e frica sa nu il clonez. A vazut ceva filme americane in care este scanat irisul si se temea sa nu folosesc pe viitor irisul ca sa deschid un cont bancar.

Dar am vorbit cu medicii, iridologii de meserie si am aflat ca irisul este in continua transformare, se schimba constant, peste cateva luni va avea alte forme. La mine imaginea este partiala, nu este un iris intreg. Lentila mea este facuta in asa fel incat pot fotografia doar jumatate de iris. Ca sa creez un iris intreg ar trebui sa fac doua poze la aceeasi ochi. Iar filmele americane sunt doar filme si atat.

Te simti mandru ca vei expune intr-o galerie londoneza? 

Da, sunt foarte mandru ca duc acest proiect intr-o galerie londoneza. Am mai expus de trei ori in Londra, am avut si imagini expuse la Bucuresti, dar de fiecare data este o experienta unica. Ma simt foarte mandru ca un roman poate sa expuna. Conteaza foarte mult cand institutii mari, cum e Institutul Cultural Roman, prin doamna directoare Aura Woodward, au decis sa ma ajute si sa ma promoveze pe pagina lor. Noi, artistii, avem mare nevoie de ajutor la inceput, cand incepem sa ne ridicam. Oricine te poate ajuta cand ajungi sus, e foarte foarte important sa fii sustinut cand te zbati sa cresti.

Cat de important este pentru tine sa echilibrezi fotografia comerciala cu proiectele personale? 

Fac foarte putina fotografie comerciala. Pentru mine, fotografia e o arta, ma consider fotograf de fine art. N-as putea sa fac nunti, botezuri, ceea ce m-ar ajuta mult pe plan financiar. Prefer sa practic fotografia ca o arta iar daca am nevoie de finante, prefer sa ma intorc la constructii, unde am inceput dupa ce am terminat grafica publicitara in Italia. 

Fotografia e sacra, fiecare fotograf e intr-o ramura si nu ar trebui sa le amestecam.

Ai inceput sa cochetezi cu fotografia cand locuiai in Fagaras, ce amintiri ai din perioada respectiva, cand developai imaginile la laborator?

Ma duceam cu colinda si cu stropitul de Pasti ca sa imi fac sa imi fac banii pentru a duce filmele la laborator, sa le developez. Pe la 8 ani am primit primul aparat foto dar ma jucam, era doar o pasiune, n-as spune ca eram fotograf. Tot atunci am inceput pictura pe sticla, pictam icoane. Am pictat pana in momentul cand am plecat din Romania, la 12 ani, cand parintii m-au luat cu ei in Italia.

„Cu cat esti mai jos, cu atat realizezi mai multe lucruri. Stiti cum e vorba aia ca trebuie renasti ca pasarea din cenusa. Incepusem sa vad tristetea in ochii oamenilor care zambeau si lucruri pe care nu mi le-am imaginat niciodata. Dupa 6 luni de depresie, am fost extrem de bucuros cand mi-am dat seama ca reusesc sa-mi controlez mintea, m-am descoperit pe mine. Mintea mea se gandea la ceea ce vroiam eu, a fost o descoperire uluitoare.” (Alexandru Radu Popescu)

Dupa Fagaras, ai facut liceul in Italia, unde lucrau parintii tai. Iar apoi te-ai mutat in Londra. Cum te-au modelat toate aceste mutari ca om si ca artist? 

A fost placut, eram copil, aveam parintii langa mine, nu imi lipsea nimic. La 28 de ani, dupa marea criza financiara, am ales sa ma mut la Londra si, dupa un divort, am trecut printr-o perioada mai dificila. A fost destul de traumatica schimbarea, pentru ca Londra te loveste pe toate planurile. Cand am plecat din Italia aveam casa cu 3 camere, motor, masina, nu-mi lipsea nimic. Cand am ajuns la Londra, plateam acelasi pret ca pentru toata casa din Italia, dar imparteam o camera matrimoniala cu un tip din Galati, care tin minte si acum ca sforaia de duduiau perdelele. Nu a fost placut, dar Londra m-a dus cu picioarele pe pamant, m-a facut barbat. Si mi-a adus foarte multe posibilitati in lumea artei, asta a contat foarte mult.

Cum a fost sa te adaptezi la Londra, ce ai lucrat la inceput si cum ai ajuns sa lucrezi in moda?

Am inceput de la zero in constructii, desi in Italia eram specializat in dulgherie. Neavand toate actele necesare pentru a ma considera un constructor specializat, am lucrat la demolari. Dadeam cu tarnacopul, apoi cu pickhammerul, strangeam intr-o galeata, bagam intr-un sac, lucruri de baza. 

Am cunoscut o persoana care m-a introdus in lumea modei, deja cochetam cu fotografia. Am spus ca trebuie sa imbin ambele lucruri, dar imi trebuiau banii din constructie. Si n-o sa uit cat de greu a fost. Dormeam 3 ore pe noapte, ma trezeam la 7 dimineata, mergeam sa dau cu tarnacopul, ma umpleam de praf. Cand ieseam de la munca, la ora 5, fugeam inspre covoarele rosii din centrul Londrei. Intram intr-o cafenea, ma stergeam cu servetele parfumate, schimbam hainele, le puneam pe cele bune si ma duceam sa pozez pe covorul rosu. Cand terminam, ma duceam acasa si ma puneam in fata computerului. Trebuia sa editez foarte repede tot materialul, sa il pot trimite publicatiilor. Terminam undeva pe la 3-4 dimineata, dormeam 3 ore si la 7 incepeam iarasi munca. 

In 2015 ai inceput sa lucrezi la London Fashion Week, una dintre cele mai prestigioase institutii de moda de lume. In biografia ta ai spus ca acest job important te-a ajutat mult sa treci peste depresie, cum a fost experienta pentru tine?

Erau doua saptamani de showuri de moda, una pentru primavara-vara si una toamna-iarna. Erau atat de obositoare incat nu aveam timp sa ma gandesc la depresie sau probleme, eram mereu pe fuga. Cred ca o persoana in depresie ar trebui sa-si ocupe tot timpul, sa aiba timp doar pentru a dormi strictul necesar. Si cu siguranta poate trece peste depresie. 

Dar asta inseamna ca trebuie sa cazi. Iar eu m-am lasat sa cad foarte jos. Si cu cat esti mai jos, cu atat realizezi mai multe lucruri. Stiti cum e vorba aia ca trebuie renasti ca pasarea din cenusa. Incepusem sa vad tristetea in ochii oamenilor care zambeau si lucruri pe care nu mi le-am imaginat niciodata. Dupa 6 luni de depresie, am fost extrem de bucuros cand mi-am dat seama ca reusesc sa-mi controlez mintea, m-am descoperit pe mine. Mintea mea se gandea la ceea ce vroiam eu, a fost o descoperire uluitoare. Bineinteles, intrand iarasi intr-o relatie si intr-un confort zen. Atunci a fost foarte greu, dar acum am o iubita extrem de frumoasa, e soprana, o iubesc enorm, am cerut-o de nevasta si a spus ca da. Este persoana pe care o iubesc cel mai mult.

Ai lucrat cu romanii atat la ei acasa dar si in Londra, unde ai fotografiat majoritatea artistilor care canta in Regatul Unit. Ti se pare ca se poarta diferit cand sunt la Londra, cum vezi diferentele intre cele doua culturi?

Romanul plecat in strainatate e mult mai patriot decat cel din Romania si asta o vad si artistii. Personal, nu sunt de acord cu propaganda care se face aici, ca suntem diaspora si ne lipseste Romania. Parintii au plecat acum 30 si ceva de ani, tata a fugit din Romania sub un camion, cum se trecea atunci de vama, mama a plecat cu o viza falsa de Italia. Au trecut prin foarte multe greutati. Nu se puteau intoarce in tara, acasa, pana nu aveau acte, deoarece li se punea interdictie.

Acum romanii, cand toata Europa e deschisa, se plang ca vor sa se intoarca acasa. Dar nu ii opreste nimeni sa se intoarca, nu e pune nimeni interdictie, nu risti nimic, esti liber in Europa. Da, si mie imi lipsesc cei de acasa, dar e alegerea mea sa raman aici pentru ca vreau sa fiu un fotograf de renume international. Vreau ca numele Alexandru Radu Popescu, peste 30 de ani, sa rasune si sa spuna da, domne, e roman de-al nostru, a facut o cariera si sa reprezinte ceva in fotografie, sa insemne ceva pentru Romania. Acesta e unul din visele mele.

La ce alte proiecte lucrezi in prezent si unde ti-ai dori sa ajungi pe viitor?

Cred ca o sa incep un proiect cu paralimpicii romani. Am contactat niste oameni faini din Departamentul Paralimpic Roman si o sa facem proiecte impreuna. In tara, mi-ar placea sa intemeiez o fundatie de fotografie pentru copii fara posibilitati, unde pot invata fotografie, sa ma intorc in Romania o luna pe an, sa predau unor copii care nu au absolut nicio posibilitate. Acum, terminand o scoala de arta, am si cunostintele necesare pentru a preda. As vrea sa vin cu sponsori, sa ma ajute marile companii de fotografie. Chiar zilele trecute vorbeam cu Sony UK, care mi-au scris si mi-au facut complimente pentru proiectul meu. Incep sa devin vizibil si nu vreau numai pentru mine, as vrea sa aduc aparatura in Romania, sa pot construi o fundatie in numele meu sau al bunicului care m-a crescut. Iar daca din 100 de copii, doi copii se fac fotografi pentru ca i-a ajutat fundatia, e cel mai mare vis implinit. 

Daca ar fi sa iti fii recunoscator tie pentru ceva, pentru ce ti-ai multumi?

Pentru ca sunt sanatos. Daca am sanatate, cu siguranta o sa ajung unde vreau unde mi-am propus. Am o vorba: daca mintea iti permite sa visezi, inseamna ca se poate realiza. Sunt implinit sentimental si profesional dar am si eu luni mai bune si luni mai rele, pe plan financiar. Pe toti artistii din UK ne-ar ajuta daca anumite institutii din Romania sau companii foarte mari ne-ar sustine. Ar fi un plus care ne-ar ajuta sa ajungem mult mai sus. 

Fotografiile lui Alexandru pot fi achizitionate pe site-ul oficial, il puteti urmari pe Facebook si Instagram.

Si Romania va avea sportivi la Jocurile Paralimpice, ca la fiecare editie din ultimii 20 de ani.

Si dumneavoastra puteti vedea competitia de la fata locului pentru ca Orange ofera prin concurs 5 premii a cate 2 bilete la marele eveniment sportiv de la Paris. Aflati detalii aici