9 hackeri luptă împotriva unui dictator.

Multe vieți sunt în pericol.

Un reporter de investigații se infiltrează în terenul inamicului.

Timpul este limitat.

Grupul 9, mai unit decât oricând, pornește iar în misiune.

Viitorul unui întreg popor este în joc.

Un roman de aventuri și de spionaj palpitant, care se desfășoară de la Londra la Kyiv și de la Vilnius la Roma, o poveste care te provoacă și te invită să reflectezi asupra lumii înconjurătoare.

Cartea lui Marc Levy, Noa, a aparut la Editura Trei in traducerea Mihaelei Stan si o puteti gasi aici.

Marc Levy este, de 20 de ani, scriito­rul francez cel mai citit din întreaga lume, cu peste 50 de milioane de exemplare vândute. În Franța, roma­nele sale au fost vândute în mai mult de 23 de milioane de exemplare.

A debutat în 2000, cu romanul Și dacă e adevărat, ecranizat în 2005 cu titlul Ca în rai, cu Reese Witherspoon și Mark Ruffalo în rolurile principale.

La Editura Trei au apărut Și dacă e adevărat, Te voi revedea, În altă viață, Șapte zile pentru o eternitate, Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus, Prietenii mei, iubirile mele, Prima zi, Prima noapte, Hoțul de umbre, Strania călătorie a domnului Daldry, Mai puternic decât frica, Și dacă aș mai trăi o dată, Unde ești?, Un alt fel de fericire, Copiii libertății, Ea & el, Orizontul răstur­nat, Ultima din clanul Stanfield, O fată ca ea, Fantoma și iubirea, precum și S-a întâmplat noaptea și Amurgul fiarelor, primele două volume ale seriei Grupul 9.

Fragment carte – Noa de Marc Levy

3.

Seara, Roma

Mateo își petrecuse duminica după‑amiază în stup înainte de a se decide să se întoarcă acasă. Stupul era numele pe care îl dăduse sediului firmei sale. Nimeni n‑ar fi putut bănui că în spatele zidurilor unei villa romane vechi de pe Via Ezio, cu țiglă roșiatică, se găsea un centru informatic strategic. Dincolo de pereții din sticlă, serverele cu leduri scânteietoare împărțeau geometric spațiile des­chise. Mănunchiuri de cabluri se întindeau pe podea. În centrul acestor spații, pe mese lungi, se aliniau ecranele în fața cărora roiuri de tineri și tinere băteau în tastaturi. Erau două sute, repartizați pe trei etaje.

Biroul lui Mateo avea o ușă secretă care dădea într‑un apartament din casa vecină. Îl cumpărase cu câțiva ani în urmă, oferindu‑și astfel un acces discret în birouri, dar și o ieșire de siguranță. Din pivnițele respectivei case, se putea coborî în canalele de scurgere, printr‑o gură de aerisire. Mateo făcuse acest exercițiu de nenumărate ori, cu cronometrul în mână, trecând în clădirea alăturată, coborând valvârtej trei etaje, până la subsol, pentru a dis­părea apoi în rețeaua subterană a orașului. De acolo, în șapte minute, ajungea la o ieșire aflată patru străzi mai departe sau la grădinile de la Ponte Regina Margherita, în zece minute.

Mateo nu uitase niciodată lecția învățată în copilărie. Să fii bine pregătit când trebuie să fugi e singurul mijloc de a‑ți asigura supraviețuirea. În materie de siguranță, nu neglija nicio măsură de precauție, în ultimele luni chiar întărise securitatea. Relația lui cu Ekaterina suferea din această cauză, dar tocmai pe ea voia s‑o protejeze prin limitarea discuțiilor.

La ora prânzului, se ducea adesea să se așeze pe o bancă în Piazza Navona, aproape de fântâna care îi plăcuse ei atât de mult. Mateo se uita la turiști și, când silueta unei femei îi amintea de Ekaterina, se gândea la momentele pe care le trăiseră în cursul scurtei ei șederi la Roma. El, care nu se temuse niciodată de singurătate, o simțea acum apă­sându‑l. Când pleca înapoi spre birou, se oprea sub por­ticul în umbra căruia se ascunseseră ca să se îmbrățișeze. Seara, cina în apartamentul lui, cu o carte drept singură companie. I se întâmpla să creadă că această îndepărtare forțată era în beneficiul amândurora. Mai era nevoie de timp pentru ca Ekaterina să accepte să se lase îmblânzită.

La 21:30, un mesaj pe telefon îl informă că Maya reușise să‑i înmâneze Cordeliei instrucțiunile sale. A doua zi, unul dintre colaboratorii săi avea să plece la Madrid pentru a se întâlni cu un client. Acolo avea să pună la poștă o scrisoare adresată restaurantului deținut de Diego, un prospect publicitar în care erau lăudate calitățile vinurilor de Rioja. Primul plic îi parvenise cu opt zile înainte, conținând o revistă al cărei rebus ascundea cheile pentru decriptarea textului strecurat în prospect.

Mateo deschise calculatorul. Își petrecuse ultimele trei luni cumpărând de pe Darknet materialul și informațiile indispensabile pentru a duce la bun sfârșit noua misi­une, mai ambițioasă decât toate cele pe care Grupul 9 le îndeplinise vreodată: să pirateze infrastructurile unui stat totalitar, să permită evadarea unui opozant întemnițat de regim și să ajute populația să răstoarne un dictator.

Afișă pe ecran o hartă a regiunii Kamenîi Log pe care apăreau trei benzinării situate de‑a lungul șoselei H7726. Își notă elementele care‑l interesau, topografia zonei, clădirile abandonate, drumurile secundare, zonele împădurite. Apoi se apucă să studieze până în cele mai mici detalii planul străzilor și al spațiilor publice din mica așezare Oșmeanî. Mateo tria datele, le organiza după un criteriu pe care doar el îl putea înțelege. În fiecare seară, recopia roadele muncii sale pe stickuri USB protejate de un cod ce trebuia scris în primele zece secunde de la introducerea lor în unitate. Dacă secvența nu era redată corect de prima dată în timpul alocat, stickul se reformata. La 1:00 dimineața, Mateo trimise un e‑mail spre un computer din Ontario, e‑mailul ricoșă spre Reykjavik, apoi spre Tanger, și fu redirecționat spre Mexico, Johannesburg și Sydney înainte de a‑și încheia cursa la Copenhaga.

Mateo opri calculatorul, se întinse și se duse, în sfârșit, la culcare.

*

              Ultimii clienți părăsiseră localul. Lumina din sala de mese era difuză, oblonul metalic, coborât. Ospătarii curățaseră mesele, cei doi barmani șterseseră paharele și lustruiseră tejgheaua. În bucătărie, un spălător de vase, după ce termină de stivuit vesela pe rafturile din inox de lângă mașinile de gătit, își scoase șorțul și se duse la vestiar. Diego auzi ușa din spate închizându‑se. Se aplecă să se uite de la mezanin dacă restaurantul e gol, apoi se întoarse în micul lui birou.

Așezat în fața computerului, citi mesajul pe care Mateo i‑l trimisese pe un server din Copenhaga. Operațiunea începuse. Se gândi la sora lui. Era imprudent s‑o sune, însă dorea să‑i audă vocea.

Mobilul Cordeliei sună îndelung. Cordelia nu dor­mea. Cu o cască de realitate virtuală pe cap și cu un con­troler în mână, era prinsă într‑un meci de tenis. Singură, în mijlocul livingului, transpirată toată, scotea strigăte răgușite când lovea mingile virtuale, alerga spre perete ca să urce la fileul invizibil, se lupta din răsputeri cu un adversar de nivel ridicat, judecând după suferința provo­cată de acesta. Un adversar care putea foarte bine să se afle la celălalt capăt al lumii și căruia nu avea să‑i cunoască niciodată identitatea reală și fața. Minunea sau tragedia tehnologiei.

Diego mai încercă o dată, tot fără succes. Trecu înca­sările de seară în registrul de socoteli. Epuizat după o zi de muncă, puse în funcțiune alarma restaurantului, ieși pe ușa din spate, se urcă pe motocicletă și porni spre casă.

În același moment, un mesaj se îndreptă de la Moscova spre Londra, indicând că Madrid inițiase două apeluri Wi-Fi Unul durase zece secunde, celălalt, trei secunde, insuficient pentru a identifica adresa IP a destinatarului.

Telefonul lui Diego era infectat cu Pegasus, un software‑spion dezvoltat de o agenție de securitate isra­eliană. O armă de spionaj ce nu putea fi detectată, nici măcar de Diego, deși el era capabil să anihileze toate măsu­rile de securitate actuale, același spyware care infestase mobilul logodnicei lui Jamal Khashoggi, jurnalistul de la Washington Post asasinat cu sălbăticie în birourile consu­latului Arabiei Saudite la Istanbul.

MADRID