Skip to content

Fragment carte Sub vraja ta de Laura Wood

Sinopsis: Fiica unui fost star rock ajunge sa lucreze pentru cel mai sexy cântareț de pe planetă e șocată când încep să se aprindă scântei — deși a jurat să nu aibă relații cu celebrități.

Laura Wood este o autoare apreciată de cărți pentru copii și young adult. Sub vraja ta e primul ei roman pentru adulți. Are un doctorat în literatura secolului al XIX-lea și locuiește în Anglia, în Warwickshire, împreună cu soțul ei și cațelul lor, Bea. O puteți urmări la LauraClareWood.com.

Cartea a aparut la Editura Trei in Colecția Fiction Connection, in traducere de Anca Bărbulescu si o gasiti aici, inclusiv in versiune e book.

Fragment Sub vraja ta de Laura Wood

Capitolul întâi

Să vă spun cum arată viața mea în momentul de față: soră‑mea stă la mine în prag cu o pasăre moartă în mâini și nici măcar nu e cel mai nasol lucru care s‑a întâmplat pe ziua de azi, nici pe departe.

— Clemmie.

Ochii lui Lil se umplu de lacrimi și tușul de ochi negru, gros deja începe să i se întindă alarmant; ridică mâinile cu ghemotocul de pene unsuroase.

— A zburat drept în parbrizul meu… Crezi că se mai face bine?

Mă uit la pasăre. La pasărea foarte evident moartă.

— Nu, nu prea cred.

Încerc să‑mi iasă delicat, dar ratez ținta cam cu un kilometru. Cum am zis, a fost o zi lungă.

— Hai, băi, Lil, ce dracu’!

Sora noastră Serena apare lângă umărul meu, trăgând o dușcă sănătoasă direct din sticla de șampanie pe care a adus‑o.

— Ce faci cu aia? Ce scârbos!

Lil se uită urât la Serena.

— Încerc să‑i salvez viața. Auzi, oare la păsări merge respirația gură la gură?

— Bănuiesc că vrei să spui gură la cioc, nu? meditez eu, în timp ce Serena se face că vomită zgomotos.

— Nu pot s‑o las așa, să moară, insistă Lil încăpățânată, iar eu rămân fermă pe poziții în cadrul ușii, pentru că știu că, la cel mai mic semn de ezitare, pasărea aia moartă o să ajungă la mine în casă.

— Cred că e cam târziu să vorbim de asta, spune Serena, întinzând spre creatură un deget cu manichiură îngrijită.

Eu parcă știu că păsările nu trebuie să fie așa plate la mijloc.

Lil se uită în jos.

— A, spune ea în cele din urmă. Groaznic!

— Da, mă rog, acum eventual ai putea să lași jos pasărea moartă și să intri? sugerez eu.

— S‑o las, așa, pe jos?

Lil e oripilată.

Deja îmi dau seama încotro merge discuția și sunt mult prea stoarsă de energie să organizez o înmormântare păsărească. Arunc o privire disperată spre Serena, care îmi răspunde dând ochii peste cap.

— Nu mai bine o pui tu la gunoi? propune ea.

— La gunoi?!

Vocea lui Lil urcă intr‑o gamă superioară.

— La compost, precizează Serena repede. Are Clemmie vreo șaișpe feluri de gunoi separate, nu?

Se uită spre mine.

— Am unul pentru deșeuri din grădină, spun, dând din umeri.

Ce‑i drept, „grădină“ e un termen cam indulgent pentru peticul de iarbă scurtă pe care l‑am primit în folosință odată cu apartamentul. Am tot vrut să plantez niște bulbi, aveam viziuni mărețe despre cum urma să trec eu diafan cu coșul de răchită la îndoitura brațului și să zâmbesc modest când mă laudă lumea că am un dar pentru grădinărit, dar n‑am avut timp. Și oricum nu mai contează acum.

— Uite, vezi, zice Serena, aruncandu‑și părul peste umăr.

Perfect. O redai pământului.

Serena e maestră la a‑i convinge pe oameni să facă ce vrea ea, iar acum adoptă limbajul lui Lil, pe un ton persuasiv.

Lil șovăie.

— Nu mi se pare prea demn.

— E legea naturii, Lil, insistă Serena, fluturând din mână.

Știi cum se zice, uneori trebuie să lași lucrurile în voia morții.

— În voia sorții, mă bag și eu. Și nu cred că faptul că pasărea asta a fost lovită de o Toyota Yaris condusă de o tipă cât un bețișor îmbrăcată intr‑o geacă roz enormă se califică drept genul ăla de fatalism poetic.

Whatever, mă desființează Serena, care deja s‑a încălzit. A sorții, a morții, oricum, face parte din ciclul natural, nu? Țărână suntem și în țărână ne vom întoarce, morții cu morții, viii cu viii. Povestea‑i a ta… și e minunată…

Știu cu certitudine de sută la sută că în secunda următoare o să înceapă să răcnească cu tot entuziasmul melodia din Regele Leu, ceea ce mă tem că ar submina impresia că vede situația cu seriozitatea la care se așteaptă Lil, așa că intervin repede.

— Hai, Lil, că murim de frig aici, și în casă avem pizza.

Pizza ta vegană preferată. Și vin. O grămadă de vin.

— Bine, răspunde Lil, aprobând din cap fără tragere de inimă. Dar cred că ar fi bine să zic câteva cuvinte.

— Spune‑le repede, o îndeamnă Serena. Clemmie are mult mai mare nevoie de noi decât pasărea aia moartă. Pentru ea s‑ar putea să mai existe ceva speranță.

— Chiar era cazul s‑o dai așa? mormăi eu.

Serena nu răspunde; se mulțumește să mai ia un gât de băutură, cu sprâncenele ridicate, dar ideea e clară: vrea să spună că viața mea e, practic, ditamai pasărea moartă, iar eu nu prea pot s‑o contrazic.

Cinci minute mai târziu, suntem adunate în jurul lăzii mele de compost de grădină.

— Aici se odihnește porumbelul Peter, intonează Lil. Nu sunt câtuși de puțin convinsă că pasărea moartă din compostul meu e porumbel, dar nu pare momentul pentru ciondăneli pe semantică.

— Nu prea știm cât ai trăit, continuă Lil, dar ai făcut parte din lumea aceasta mare și frumoasă și e păcat că ai părăsit‑o. Sper ca, oriunde ai fi, să simți soarele pe spate și vântul sub aripi. Sper să fii fericit și liber. Simt cum îmi înțeapă ochii niște lacrimi neașteptate, pe care încerc să le ascund de Serena.

— Sunteți niște catastrofe amândouă, mârâie ea, dar aud afecțiunea mascată din vocea ei. Acum putem să intrăm în casă? E frig de groază, știți. Lăsați naibii pasărea, mai am puțin și mor și eu de hipotermie.

Lil închide capacul cutiei de compost, iar eu le conduc pe amândouă înăuntru cu un oftat de ușurare.

— Ce s‑a întâmplat aici? întreabă Lil, uitandu‑se prin apartamentul meu care, ce‑i drept, arată cam spartan.

Serena se strâmbă.

— Ce să se întâmple, Leonard s‑a întâmplat.

— Ți‑a luat toate lucrurile? exclamă Lil, gata să se înece.

Canapeaua? Televizorul? Și… unde sunt lucrurile lui Somon? Stai, Somon unde e?

A, da. Pisica. Nu pot să mă gândesc prea tare la asta, că iar încep să plâng.

Lil clipește mărunt, procesând.

— Ți‑a luat motanul?

— Len a zis că o să‑i fie mai bine în casa nouă, spun eu, încercând să mențin un ton detașat. Și are dreptate. E o casă în toată regula și departe de șoselele mari. Mult mai sigură.

— Ți‑a luat motanul! repetă Lil, iar de data asta ochii ei mari și albaștri au o sclipire ucigașă. Te‑a părăsit pentru alta, ți‑a luat toate lucrurile și ți‑a furat și motanul?! Îl urăsc.

Mă uit în jur, la sufrageria cu bucătărie open‑space aproape goală. Ieri era plină de cele mai tari mobile de la Ikea, din alea care vin în pachete plate, ordonate și atent aranjate. Bine, nu prea erau pe gustul meu; cu atâtea linii ferme, contemporane și atât de puțină dezordine, spațiul era cam lipsit de suflet, dar fusese foarte drăguț; arăta a apartament locuit. Acum — că nu se mai află în el decât fotoliul pe care l‑am găsit odată pe stradă (și i‑am spus lui Len că l‑am cumpărat de la un târg vintage, altfel nu m‑ar fi lăsat să intru cu el pe ușă), rafturile cu cărți, strâmbe și pe jumătate golite și veioza de masă în formă de sirenă cu scoică în mână, dar pe care nu mai am pe ce masă s‑o pun —, arată de parcă am organizat o vânzare de vechituri și au rămas obiectele pe care nu le‑a vrut nimeni.

— Erau lucrurile lui, spun eu, ridicând din umeri. El le‑a ales, el le‑a plătit. În fond, nu mi‑am dat seama cât de multe dintre ele erau ale lui până n‑au venit tipii cu duba să le ia.

Ceea ce s‑a întâmplat chiar azi, în timp ce eu eram la serviciu. Un serviciu pe care urmează să‑l pierd. La gândul ăsta, mă lovește durerea de cap cu care mă lupt de ceva vreme.

— Eu mi‑am dat seama din prima că e un jeg, spune Serena sumbru, în timp ce se lăbărțează peste blatul de bucătărie și deschide cutia uriașă de pizza. De mulți ani îți spun.

— Ai zis că e plicticos, răspund eu, ceea ce, ca să fim corecte față de el, acum nu prea se mai aplică.

Eram cu Len de patru ani, după care, acum zece zile, mi‑a spus nu numai că mă părăsește pentru Jenny, o colegă de la firma lui de contabilitate, ci și că sunt împreună de un an și jumătate, iar ea e însărcinată în trei luni. Len, Jenny, copilul lor și motanul meu urmează să se mute intr‑o căsuță șic cu cinci camere, undeva la țară, în Oxfordshire, cu tot cu mobila noastră. În marea lui mărinimie, mi‑a lăsat apartamentul din oraș, pentru care nu‑mi mai permit să plătesc chiria singură. Totul foarte ordonat. Înainte de experiența asta, întotdeauna eram cam sceptică față de oamenii pe care astfel de evenimente îi iau pe nepregătite. Cum adică n‑au știut? îmi spuneam.

Ei, acum mărturisesc: habar n‑aveam. Niciun indiciu, nici nu‑mi sclipise, așa, printr‑un colț de minte, vreo urmă de idee despre toate astea.

Când Len mi‑a expus situația, cu un aer grav, stând în picioare în fața șemineului ca un detectiv dintr‑o ecranizare proastă după Agatha Christie, care tocmai ar dezvălui cine e criminalul, primul meu gând a fost că glumește.

N‑a durat mult, pentru că Len nu prea le avea cu glumele și, sinceră să fiu, nimic din ce‑i ieșea pe gură nu era cine știe ce amuzant.

— Practic, cred că și tu, și eu continuăm relația asta din inerție de foarte multă vreme, a spus el, iar cuvintele lui aveau tonul sec și exersat al unui discurs repetat dinainte.

(Mai târziu am aflat că motivul era că Jenny îi scrisese efectiv un scenariu — lucru foarte inspirat, pentru că Len tinde să se exprime vag, în timp ce despărțirea noastră a fost chiar extrem de clară.)

— Suntem prea diferiți. Nici nu e de mirare, având în vedere istoricul tău…

Aici mi s‑a părut că răsucește cuțitul în rană cu o mare cruzime.

— Nu mai suntem îndrăgostiți unul de celălalt, Clemmie. Doar ne‑am obișnuit să fim împreună. O să vezi că e mai bine așa.

Moment în care eu, prompt, am vomitat în cutia de tablă, goală, de bomboane de ciocolată pe care o țineam în brațe.

Faptul că nu era greșit ce spunea nu mă făcea să mă simt mai bine. Nu‑mi era dor atât de el, cât de familiaritatea de a avea pe cineva prin preajmă, de rutina așezată a vieților noastre, care păreau atât de strâns împletite. Dar de motan chiar îmi era dor. Și de canapea.

Citește în continuare