Skip to content

Fragment carte Căsătorie din dragoste – Monica Ali

Căsătorie din dragoste este o poveste despre cine suntem noi și cum iubim – cu toate complicațiile și contradicțiile legate de viață, dorință, căsătorie și fami­lie. Ceea ce pare a fi, la prima vedere, o comedie socială captivantă devine o poveste sfâșietoare și emoționantă despre două culturi, două familii și doi oameni care încearcă să se înțeleagă unul pe celălalt. Cartea a aparut la Editura Trei si o gasiti aici

Monica Ali s-a născut în Dhaka, Bangladesh, dar și-a petrecut copilăria în Anglia. Este autoarea a cinci bestsellere, traduse în 26 de limbi: Brick Lane, Alentejo Blue, In the Kitchen, Untold Story și Căsătorie din dragoste (roman în curs de adaptare pentru televiziune).

Membră a Royal Society of Literature, s-a aflat, în 2003, pe lista Granta’s Best of Young British Novelists.

De asemenea, a fost nominalizată pen­tru numeroase premii, printre care Booker Prize, George Orwell Prize și Commonwealth Writers’Prize, iar în Statele Unite s-a numărat printre finaliștii la National Book Critics Circle Award și Los Angeles Times Book Prize.

Până în 2015, a predat cursuri de scriere creativă la Columbia University, New York.

În prezent, locuiește la Londra, împreună cu soțul și cei doi copii.

O puteți vizita la: monicaali.com

Fragment carte Căsătorie din dragoste – Monica Ali

Fugara

A urcat în fugă treptele de piatră și a sunat la ușă. Sunt în biroul meu, spusese, de sub barba de lână, dacă vrei să vorbim, sunt acolo toată ziua. Mâine, i‑a zis, mă duc la Suffolk, la sora mea, toată familia trage acolo în fiecare an. În seara asta era singur. Era practic o invitație. Joe credea că stă cu Baba. Baba credea că s‑a întors la Joe. Nimeni nu știa unde este. Era curajoasă și dezlănțuită și liberă să facă ce voia. El avea să fie șocat, apoi încântat. Fără cuvinte, avea să se întindă spre ea…

Dar când i‑a auzit pașii pe hol a intrat în panică și a luat‑o la fugă în jos. Prea târziu! Avea s‑o vadă cum alerga pe stradă. În schimb, dacă se ghemuia în spatele tombe­roanelor… înghesuită între ele și balustradă… Cum i‑o fi trecut așa o nebunie prin cap! Să apară neanunțată. La ora asta. De Crăciun!

A auzit cum s‑a deschis ușa.

— Da?

Yasmin și‑a ținut respirația. Își dorea din tot sufletul să moară.

— Hei? Cine e?

În tăcere, s‑a rugat: Acoperă‑mi rușinea, alină‑mi teme­rile, păzește‑mă de ce îmi stă înainte și înapoi, de cele de la dreapta și de cele de la stânga, de cele de deasupra capului și de sub picioarele mele.

Zgomot de pași pe scări. Vântul care biciuia balus­trada de fier. Un ambalaj de plastic rătăcit, rotindu‑se printre pietre, lipindu‑se de piciorul ei. Într‑o zi va râde de toate astea.

S‑a ghemuit și mai mult și și‑a acoperit fața cu mâi­nile, ca un copil mic care se joacă de‑a v‑ați ascunselea.

— Yasmin?

— Nu, a răspuns ea, vrând de fapt să spună: Nu mi se întâmplă asta.

— Yasmin. Vrei să intri?

S‑a așezat pe canapea și, în ciuda tuturor lucruri­lor — a umilinței sfâșietoare, a disperării care o dusese acolo, a temerii că‑și pierdea mințile —, era dornică să trăiască momentul. Era prima dată când îi vedea camera de zi. Mare lucru nu se distingea, doar jaluzelele albe de lemn, liniile drepte ale canapelei de piele maro și fotoliile asortate, covorașul din piele de vacă, liniile delicate ale tabloului modern atârnat de perete. Dar în cămin ardea un foc de lemne, pe ecranul televizorului era un film de război — Al Doilea Război Mondial — cu sonorul dat aproape la minimum și pe o măsuță laterală era o sticlă de vin roșu — etichetă elegantă, pe jumătate plină. Deci așa își petrecea seara: foc, un film, un pahar de vin roșu. Yasmin a rămas cu ochii fixați pe penumbra albastră din­tre lemnele negre arse și flăcările portocalii. Nu‑și scosese încă haina.

Ce naiba să‑i spună? Se dusese să mai aducă un pahar pentru vin. Mă întorc imediat, zisese. Și simte‑te ca acasă. Nicio îmbrățișare tăcută. Niciun Ce naiba cauți aici?

Poate că tocmai suna la un psihiatru ca s‑o interneze cu forța.

— Așa, a spus când s‑a întors cu paharul. Nu ți‑e cald cu haina pe tine?

Era îmbrăcat în blugi și cu un tricou albastru spălăcit, tocit la guler.

El s‑a așezat și ea s‑a ridicat. S‑a ridicat și el.

— Nu ar trebui să fiu aici, a spus ea. Mai bine plec.

El a luat sticla de vin și a turnat în pahar, ca și cum nu ar fi auzit‑o. Apoi s‑a trezit cu el în spatele ei, cu mâi­nile pe umerii ei, ridicându‑i haina, trăgându‑i mânecile. A tresărit.

— Dacă n‑ai chef să vorbim, putem să ne uităm la film. I‑am dat drumul cu doar câteva minute înainte să… sosești. Și pot să dau înapoi.

— Bine.

Dacă el avea de gând să pretindă că era o situație normală, avea să facă și ea la fel. Ce conta? Acum, orice ar fi făcut, nu putea fi mai rău. Avea să stea să bea vin ca și cum trecuse din întâmplare să vadă un film și să bea un păhărel înainte de culcare.

— Dar nu‑mi plac filmele de război, a spus, cedând im­pulsului de a fi cârcotașă.

Văzuse atât de puține la viața ei încât, de fapt, nu avea nicio părere. Și‑a luat paharul și s‑a așezat pe cana­pea. Pielea era lăptoasă, ca și cum focul ar fi început s‑o înmoaie.

— În general, nici mie. Dar acesta îmi place. La hotarul dintre viață și moarte.

— Ce‑i așa bun la el?

— Hmm, a răspuns el. Păi, imaginea.

A luat telecomanda, s‑a așezat într‑un fotoliu și a apăsat pe pauză.

— Atmosfera onirică. Povestea — care de fapt este despre…

El vorbea și ea privea cum își întindea picioarele lungi pe măsuța de cafea, la tendoanele și mușchii brațelor sale dezgolite, la gura fermă. Deodată a simțit că nu mai suportă. Cum putea să stea așa și s‑o facă pe criticul de film fără să‑i pese câtuși de puțin de ce o găsise afară între grădină și tomberoane?

— Nu știu ce să fac! a izbucnit. Sunt așa nefericită!

— Ce s‑a întâmplat?

S‑a uitat la ea cu o expresie gravă.

— Mica mea fugară. Ce s‑a întâmplat?

— Totul a luat‑o razna! Totul e cumplit!

— Zi‑mi, a spus el. Descarcă‑te.

— Nu pot! Nu pot să te pun să asculți… cum vorbesc despre familia mea disfuncțională. Despre Joe.

— Yasmin, a spus el. Vreau să o faci. Poți să‑mi spui orice.

Mai târziu, după ce‑și trăseseră sufletul și stătuseră o vreme întinși sub așternuturi, el s‑a ridicat și s‑a întors cu un pachețel. Hârtie cu vâsc și clopoței argintii, legată cu o fundă roșie.

— Ți‑am luat ceva. Poftim.

— Serios? O, nu! Eu nu ți‑am luat nimic.

Mănuși de piele albastre‑închis cu căptușeală de mă­tase gri.

— Mulțumesc. Sunt foarte frumoase.

— Îți vin?

— Perfect.

A scuturat din degete ca să arate ce bine i se potriveau.

— Dar ești sigur? Nu vreau ca altcineva să se trezească mâine fără cadoul de la tine.

— Sunt pentru tine. Uită‑te la felicitare dacă nu mă crezi.

— Te cred.

Probabil că le schimbase repede, scrisese o nouă feli­citare când coborâse.

— De unde ai știut că o să apar la tine în seara asta?

A spus‑o ca să‑l tachineze, dar el a privit‑o cu reproș.

— M‑am gândit că o să vii la mine la birou. Te‑am așteptat toată ziua.

— O! Trebuia să‑mi spui.

Și‑a pus mâna înmănușată pe pieptul lui, și‑a așezat capul lângă mână și i‑a numărat bătăile inimii. Lente. Puls de alergător.

— Ce‑ai zis când m‑ai văzut ascunsă în grădină ca o proastă?

— Am zis că… nu știu. Am zis că mai bine intri.

— Dar ai fost șocat? Te‑ai bucurat? Sau ai fost îngrozit?

— Nu îngrozit.

— Mulțumesc mult.

— Ce vrei să spun?

S‑a ridicat și și‑a scos mănușile.

— Yasmin. Mă bucur. Mă bucur că ești aici.

— Bine.

Îi spusese totul, își vărsase oful în legătură cu Baba. Cât de vinovată se simțea în fața lui. Cât de nedumerită în privința lui Joe. Și vinovată, deși Harriet spunea că vinovăția este cea mai inutilă emoție. Harriet era și ea parte a problemei, mereu se amesteca, deși n‑o făcea di­nadins, era bine intenționată. Dar o deranja într‑un fel pe care nici măcar nu putea să‑l definească. Arif provo­case o ruptură în familie. Ma înrăutățise lucrurile de zece ori când se mutase la Harriet. Yasmin voia să fie cinstită cu Joe, aproape îi spusese deja, îi stătea pe limbă, dar, dacă se despărțeau din cauza asta, avea să fie obligată să stea cu Baba, pentru că Arif era expulzat și Ma se exilase singură și de ce tocmai Yasmin să fie cea care nu poate să evadeze și Arif spunea că are sindromul Stockholm, dar nu era adevărat, ea încerca doar să facă ce trebuie. Pe urmă plânsese și Pepperdine o ținuse în brațe.

Și apoi se duseseră în pat.

— Te enervez? a întrebat el. Nu? Atunci te dezamăgesc.

Yasmin a aruncat o privire prin dormitor. Un șezlong crem, o băncuță tapițată la picioarele patului, dulapuri în perete cu mânere invizibile, un scaun negru tip scăriță pe care își aruncaseră hainele. Totul era destul de neutru. Ca Pepperdine.

— Normal că nu. Nu erai obligat să mă primești. Nu aveam nicio așteptare. Mă rog, în afară de… știi tu.

— Sex?

— Ce altceva? a spus ea degajată.

Ce ciudat că tocmai peste el dăduse! L‑a privit în ochii verzi‑cenușii. Avea un aer de renunțare, o înfățișare asce­tică, ca și cum se abținea de la toate plăcerile pământești.

— Cred că mai e și altceva, a spus el.

— Da? Spune‑mi.

Ce straniu că el era cel care‑i scosese la iveală cele mai primitive dorințe!

— Cred că nu doar asta vrei.

— Ce altceva mai vreau?

A tras‑o lângă el, cu capul pe aceeași pernă. Pentru o clipă prelungă, totul a fost tăcere, totul a fost pace, totul a fost calm. A mângâiat‑o cu un deget pe obraz, pe maxilar și i‑a desenat conturul buzelor. I‑a prins bărbia în mână și a sărutat‑o pe gură.

— Ce altceva mai vreau?

De data asta a spus‑o în șoaptă.

— Prietenie.

A sărutat‑o din nou, dar ea s‑a tras și s‑a ridicat în capul oaselor.

— Da, a zis. Bineînțeles.

— O să‑i spui lui Joe despre noi?

— Despre noi? Că suntem prieteni?

El s‑a întins pe spate și a ridicat palmele în sus, gestul lui agasant. Îi întinsese o capcană și ea căzuse direct în ea. Prietenie!

— Yasmin, trebuie să‑mi spui ce vrei.

Prietenie. Bine, prietenie. Dar ce voia? Dragoste?

— Nu vrei să stai acasă cu tatăl tău pentru că te simți captivă. Dar ai putea să‑ți închiriezi ceva sau…

A întins mâna după ea, dar Yasmin s‑a retras.

— Sau ai putea să stai aici.

— Nu, nu aș putea. S‑ar simți foarte rănit dacă l‑aș lăsa singur ca să mă mut undeva la întâmplare, cu un om oarecare.

— A, înțeleg, a spus el. La întâmplare.

A rumegat o vreme.

— Aproape toată viața e o întâmplare, din câte mi‑am dat eu seama până acum. Și sunt foarte recunoscă­tor pentru oamenii întâmplători pe care mi i‑a scos în cale, mai ales pentru cei pe care i‑am găsit în spatele tomberoanelor.

Yasmin a zâmbit. Stătea pe așternut, cu fundul pe călcâie, goală și expusă cu totul vederii. Cu Joe încă îi era rușine de goliciunea ei. Sau poate că nu îi mai era, dar pe el îl fermecase mereu reținerea ei și își păstrase obiceiul.

— Câți oameni ai găsit acolo?

— O, nu prea mulți. Unul‑doi. Presupun că părinții tăi au avut o căsătorie aranjată — plănuită de părinții lor, deci la ei chiar nu a fost la întâmplare. Adică fără întâlniri la întâmplare, fără îndrăgostiri fulgerătoare.

— Ba s‑au căsătorit din dragoste.

— Povestește‑mi, a spus.

Au adormit la patru dimineața.

— Îți plac mănușile? a întrebat‑o la un moment dat, în­tre trei și patru, când tot ațipeau și se trezeau. Ai mâinile mereu reci.

Yasmin nu a deschis ochii.

— Îmi plac la nebunie. Am crezut că le‑ai cumpărat pentru altcineva.

I‑a simțit buzele pe frunte.

— Nu există altcineva, a spus el.

Citește în continuare