Când o femeie descoperă o carte rară, având legături strânse cu trecutul său, ies la iveală secrete de mult uitate despre sora ei dispărută și despre copilăria lor într-un sătuc din Anglia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Când o femeie descoperă o carte rară, având legături strânse cu trecutul său, ies la iveală secrete de mult uitate despre sora ei dispărută și despre copilăria lor într-un sătuc din Anglia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

              Un roman fermecător despre o carte care celebrează puterea poveștilor și surprinde adevărata esență a iubirii fraterne. O lectură în urma căreia rămâne ideea că există speranța unei lumi mai bune.

Cartea a aparut la Editura Trei in colectia Fiction Connection, in traducerea Ruxandrei Ana si o gasiti aici.

              Patti Callahan Henry este autoarea a 16 romane, multe dintre ele fiind bestsellere New York Times și USA Today.

Pentru cartea sa Becoming Mr. Lewis a primit nenumărate distincții, printre care The Christy Award Book of the Year, The Harper Lee Distinguished Writer of the Year și Alabama Library Association Book of the Year.

Este cofondatoarea și una dintre gazdele celebrului show online și podcast Friends and Fiction.

Colaborează la publicația Parade Magazine și scrierile sale au apărut în numeroase antologii și volume de povestiri.

Autoare cu normă întreagă și mamă a trei copii, locuiește împreună cu familia în Alabama și Carolina de Sud. La Editura Trei, de aceeași autoare a apărut romanul A fost odată un dulap (2022).

Fragment. Cartea secretă a Florei Lea de Patti Callahan Henry

Capitolul 37

Martie 1960

În Henley‑on‑Thames, Imogene Mulroney stătea față în față cu Hazel și cu Harry la masa ovală de lemn din bucătăria fiicei ei, Iris. Pe masă erau împrăștiate cărți de colorat, cutii cu creioane și mașinuțe de jucărie. Era o femeie mică de statură, cu ochi albaștri strălucitori, care păreau mai bătrâni decât cei cincizeci de ani ai femeii. Buclele maronii îi stăteau în toate părțile. Lui Hazel nu îi părea genul de persoană care ar fura un copil, chiar dacă în adâncul sufletului își dorea ca Imogene să fie genul care fură copii.

Și‑au băut ceaiul până la ultima picătură. Au vorbit des­pre Bridie și despre război, despre cum lumea părea să‑și fi văzut de viață mai departe, dar în realitate cu toții tră­iau cu impresia că o răsturnare de situație era posibilă în orice moment.

— Genul ăsta de uitare deliberată e foarte necesar, a spus Imogene. Nu putem să ne lăsăm copleșiți, nu?

În cele din urmă, Hazel a întrebat cu prudență:

Îți amintești de Flora?

— Sigur că da! Era ca un spiriduș. Mă gândesc des la ea. Nu îmi pot imagina prin ce ați trecut tu și familia ta. Mă rog pentru ea în fiecare zi de 19 octombrie, mi‑o amintesc în acea zi de Sf. Frideswide.

— Și nu ai idee ce ar fi putut să se fi întâmplat cu ea? a întrebat Hazel.

— Oh, ce binecuvântare ar fi să știu asta. Aș striga în gura mare, să mă audă toată lumea sau aș fugi după ea, să ți‑o aduc înapoi.

— Și eu aș vrea s‑o pot aduce înapoi, a spus Harry și și‑a ridicat cana de ceai, goală de‑acum.

A privit îndelung pe fundul ei și a pus‑o la loc pe masă.

Imogene se uita când la Harry, când la Hazel.

— Îmi amintesc de voi amândoi. Prieteni la cataramă. Inseparabili. Cum vă urcați în copaci, cum alergați prin păduri. Când rămâneam să am grijă de draga de Flora, aveați o viteză ca greierii în iarbă. Am știut de‑atunci că veți sfârși împreună. Ca și cum nimeni altcineva nu mai exista.

— Poftim? a întrebat Hazel și s‑a aplecat în față. Nu sun­tem împreună și… exista Flora.

— Sigur că da. Să‑mi scuzați îndrăzneala. Dar păreți…

— Mamă, termină, a spus Iris. Nu te privește.

— Fiică‑mea crede că sunt prea băgăcioasă și că vorbesc prea mult.

Iris a scos o tavă cu fursecuri fragede din cuptor, pe care le‑a tăiat în bucăți mai mici în timp ce au continuat să vorbească, iar băiatul ei de doi ani fugărea prin casă un iepure imaginar.

Imogene a continuat cu blândețe în glas:

— Să revenim la întrebare. Da, au venit polițiștii să vor­bească cu noi, cu toate. Nimeni nu văzuse nimic, nimeni nu știa nimic. Plângeam toate și ne simțeam atât de ne­ajutorate când am aflat vestea! Cred că inspectorul s‑a cam enervat din cauza noastră, a spus și s‑a încruntat. Cum de m‑ați găsit?

Hazel i‑a mărturisit adevărul.

— Aiden, inspectorul, a fost cel care mi‑a dat numele și adresele tuturor infirmierelor. Sper că e în regulă.

— Ah, sigur, dar poate vă interesează mai tare infirmiera din America, de la Crucea Roșie — Frances oare?

Imogene a privit în gol.

— Era din… uite că nu‑mi mai amintesc. O fată ciudățică, dar simpatică. Războiul n‑a fost deloc ce ne‑am așteptat niciuna dintre noi, cu‑atât mai puțin pentru ea. Venise cu speranța că va întâlni un englez cumsecade și se va îndrăgosti. Avea tot felul de vise romantice, se visa Florence Nightingale ștergând sudoarea de pe frunțile băieților răniți, de parcă i‑ar fi ridicat cineva o statuie într‑o bună zi. A plecat imediat ce lucrurile au început să se înrăutățească. Imediat după Blitz, a spus dând din cap și cu vocea tremurândă. Bieții băieți. Mai ales Forțele Speciale, cu avioanele alea de doi bani, care cădeau din cer și se făceau mii de fărâme.

— Da, a fost îngrozitor, a spus Hazel.

Expresia de pe fața lui Imogene s‑a schimbat, de parcă era gata să plângă sau să urle, Hazel nu‑și putea da seama.

— N‑am putut să‑i salvez. Dar știi că am încercat. La naiba, mi‑am dat toată silința. Ca noi toate. Dar uneori nu poți să‑i salvezi. Chiar dacă vrei din tot sufletul, chiar dacă încerci și nu dormi cu nopțile și îți treci palmele peste fiecare rană din care țâșnește sânge…

— Mamă! a strigat Iris și a luat‑o de mână. E în regulă.

— Da, a spus Hazel cu o tresărire, căutând mâna lui Harry. Ați făcut tot ce v‑a stat în putință.

Imogene părea să se întoarcă încet‑încet printre ei, acum zâmbea. Hazel știa că văzuse lucruri la care ea sau Flora, sau Harry nu avuseseră acces, ca toți copiii de‑altfel. A încercat iar să ajungă la miezul adevărului cu Imogene, la un sâmbure care s‑o ducă la Flora.

— Și când stăteai cu ea, ți‑a spus oare vreo poveste des­pre un tărâm magic?

Imogene se uita pe fereastră în depărtare.

— Nu din ce îmi amintesc, nu. Îmi pare rău că nu pot să vă fiu de mai mare ajutor, a spus și a făcut un semn cu capul spre Iris. În ziua aia de Sf. Brigid când am stat în jurul focului, eram însărcinată cu ea. Și speriată de moarte, omul meu era la război. Și nu ne căsătoriserăm înainte să plece.

— Mamă, a spus Iris, nu au nevoie să știe toate aceste lucruri.

— Fiică‑mea asta e așa de modă veche, a zis Imogene cu o licărire în ochi, mângâind‑o pe Iris pe mână. De‑asta eram așa îndrăgostită de Flora. Tocmai aflasem despre propriul copil și îmi imaginam o viață cu el.

— Și tatăl lui Iris s‑a întors? a întrebat Harry, luând o a doua bucată de fursec și ștergându‑și firimiturile de pe buze.

— Da, cu un picior lipsă, dar ce‑mi păsa mie de un picior lipsă? Îl iubeam la nebunie, încă îl mai iubesc.

Iris s‑a așezat lângă Hazel.

— Tata e minunat. Azi lucrează la piață, a spus. Soțul meu, Martin, muncește împreună cu el. Singura piață din oraș e a noastră.

Discuția a continuat până când micuțul Toby s‑a prăbușit pe gresie și a început să plângă. Atunci s‑au ridi­cat cu toții și și‑au luat rămas‑bun.

Pe treapta din fața casei Iris îl legăna pe Toby pe șold în timp ce Imogene se agita să curețe bucătăria.

— Îmi pare rău că mama nu v‑a putut ajuta mai mult. Zilele alea au fost groaznice pentru ea. Acum încearcă să salveze tot ce prinde, de la plante moarte la animale ră­nite. Dar nimic nu poate compensa ceea ce s‑a întâmplat cu săracii băieți ajunși la spital. Nimic.

— Îmi pare rău pentru ea, a spus Hazel. Și îți mulțumesc pentru ospitalitate. Îmi pare rău pentru tot ce s‑a întâm­plat în acele zile.

*

Înapoi în tren, Hazel a rostit cuvintele care mocneau pe sub dezamăgirea ei.

— Șansele erau minime, între milioane de alte șanse la fel de mici. E ca o… boală. Trebuie să mă desprind de ea, dar cum?

— Hazel, a spus Harry.

— Trebuie să fiu atentă acum, Harry. Sunt pe punctul de a pierde totul, numai pentru că vreau să găsesc un răspuns imposibil de găsit.

Harry s‑a sprijinit cu spatele de fereastră.

— Definește totul pentru mine, Hazel.

— Noul meu job. Pe Barnaby. Dragostea. Sunt pe cale să pierd totul. Cel mai probabil Flora a spus cuiva, care a spus altcuiva. Trebuie să mă opresc.

— Și cum propui să faci asta? a întrebat Harry. Cum naiba să te oprești? Acum, că știi despre o carte care se numește Pădurea Șoaptelor și… mai sunt și eu. Noi.

— Harry, termină, nu există noi.

— Nu poți să nu știi lucrurile, Hazel. Nu poți să nu le vezi. Nu poți să‑ți întorci privirea și să nu mai vezi tot ce ți s‑a arătat. Pur și simplu nu poți.

Hazel s‑a lovit cu palma peste picior.

— O grămadă de lucruri pe care îmi spui că nu pot să le fac. Ei, ba uite că pot. Pot să mă îndepărtez de lucrurile care nu au sens în încercarea de a‑mi salva viața.

— Ce viață, Hazel? Ce fel de viață salvezi?

— Harry, ce faci?

— Încerc să‑ți spun că nu pierzi nimic.

— Oh, ba da. Am vrut ca un lucru să fie adevărat și am stricat o grămadă de alte lucruri, încercând să‑l fac să fie așa. L‑am rănit pe Barnaby. L‑am făcut să sufere pe șeful meu de la librărie, Edwin Hogan, pe care îl iubesc ca pe un tată. Ajunge.

— Eliberarea nu e mereu ceva grațios sau lipsit de dure­re, știi asta mai bine decât oricine.

Hazel s‑a prăbușit în scaun, exasperată.

— Harry, fie că era vorba de prostii, de verbe latine con­jugate, de table ale înmulțirii sau de aruncat pietre în râu, niciodată nu m‑ai lăsat să renunț, a spus și i‑a dat un ghiont. E o trăsătură foarte enervantă.

Harry a râs și s‑a lăsat pe spate în scaun.

— Mereu mi‑a făcut plăcere să te enervez, a spus și i‑a făcut cu ochiul. Înseamnă că‑ți pasă.

— Parcă ai avea paisprezece ani.

Harry a devenit brusc serios.

— De‑ar fi așa, Hazel. Aș putea să schimb totul.

— Știu, i‑a spus. Știu.

*

              În lumina serii timpurii, Harry s‑a oprit în dreptul ușii de la intrarea în apartamentul lui Hazel. Hazel nu a descuiat ușa.

— Harry, nu poți să intri.

El a făcut un pas în spate, ținându‑se încă de poarta de fier.

— Nu pot face asta cu tine, chiar dacă o parte din mine își dorește să te invite înăuntru. Ne‑am ratat șansa, Harry. Știi și tu asta și o știu și eu.

— Eu nu știu. Dar am auzit ce‑ai spus despre autoarea din America. Și despre cum a schimbat mijlocul poveștii. Putem să facem și noi la fel.

— Nu, a spus Hazel în timp ce scormonea după chei și descuia ușa. Noi nu putem. Eu nu pot.

A pus mâna pe clanța de alamă.

— Adică o să pleci pur și simplu?

— Nu mai vreau să distrug nimic din viața mea. N‑am de gând să‑l trădez pe Barnaby. Te rog, lasă‑mă să intru singură, pentru că, dacă nu, o să fac încă o greșeală cu tine și deja nu‑mi mai permit.

Cu acele cuvinte a descuiat ușa, a intrat și a închis‑o fără să se uite în urmă. Odată ajunsă înăuntru, și‑a trân­tit geanta pe bancă și și‑a atârnat pălăria în cuier. Era sin­gură. Apartamentul din Bloomsbury mai fusese martorul unor pierderi: două surori trimise la țară, bărbații pe care Hazel îi trimisese la plimbare, pierderile cauzate de război și demolări și inimi frânte, un tată care nu s‑a mai întors.

S‑a îndepărtat de ușă cu privirea încețoșată și s‑a apro­piat de bucătărie. Cum a putut să‑l lase pe Harry Aberdeen să plece? Cum ar fi putut să‑l lase să stea? Apoi a observat pe masa de pin caietul deschis cu lista ei scrisă de mână — cei care ar fi putut să audă ceva despre tărâmul magic.

S‑a uitat îndelung la nume, încercând să găsească o conexiune, când fragmente din spusele lui Harry au dat năvală peste ea.

Harry: uneori viața îți frânge inima ca să‑ți ofere în schimb cea mai bună artă.

Bridie la focul de Imbolc: Poveștile ne formează sufletul.

Hazel s‑a așezat.

Ce‑ar fi dacă, înainte de Paris, ar lăsa extraordinarul să invadeze cotidianul pentru ultima dată? Ce‑ar fi dacă ar lăsa bufnița să strige în noapte?

Încă. O. Dată.

Dacă te‑ai născut știind…