Skip to content

Fragment carte Teatrul și frica de Thomas Ostermeier

Thomas Ostermeier este unul dintre cei mai apreciați regizori de teatru german la nivel mondial, cunoscut mai ales pentru spectacolele Hedda Gabler, Shopping and Fucking și Hamlet. Din anul 2000, este director artistic la Schaubühne Berlin. În 2011, a devenit cel mai tânăr laureat al premiului Leul de Aur, pentru întreaga activitate, la Bienala de la Veneția.

Thomas Ostermeier s-a născut în 1968 în Soltau. Între 1992-96 a studiat regia la Hochschule für Schauspielkunst „Ernst Busch”, Berlin. În 1990-1991 a lucrat ca actor în proiectul „Faust” al lui Einar Schleef la Hochschule der Künste, Berlin. În 1993-94 a fost asistent de regie și actor cu Manfred Karge la Weimar și la Berliner Ensemble. În 1995 a regizat „Die Unbekannte” de Alexander Blok în conformitate cu sistemul de biomecanică al lui Meyerhold.

În noiembrie 2004, Ostermeier a fost numit „artiste associé” pentru Festivalul de la Avignon de către directorul artistic al festivalului, Vincent Baudriller, și de atunci prezintă spectacole la festival în mod regulat.

Anul acesta Ostermeier monteaza la Londra Pescarusul cu Cate Blanchett in rolul Arkadina, el a montat recent si la Bucuresti la TNB textul Hedda Gabler, spectacolul avandu-i in distributie pe Raluca Aprodu, Crina Semciuc, Ana Ciontea, Richard Bovnoczki, Alexandru Potocean, Marius Manole si Lari Giorgescu

La Editura Nemira a aparut cartea Teatrul și frica de Thomas Ostermeier in traducerea lui Vlad Russo, o puteti gasi aici

Fragment

Brecht le cerea actorilor săi de la Berliner Ensemble să meargă să se confrunte cu realitatea exterioară, să se ducă în tribunale. Să facă stagii în întreprinderi, ca să poată reprezenta cu competență comportamentul oamenilor din epoca lor. În ce mă privește, eu îmi încurajez actorii să caute narațiuni în propriile lor biografii și în cele pe care le observă în jurul lor. Cum e influențat comportamentul oamenilor de spaimele generate de decăderea socială din prezent? Ce efecte are presiunea crescândă legată de performanța la locul de muncă asupra relațiilor noastre sentimentale și asupra dorințelor noastre? Cum reușim să ne adaptăm la acest dictat? Câte cupluri au fost zdrobite de exigența socială de flexibilitate? De ce avem un vocabular atât de bogat ca să exprimăm relațiile noastre de cuplu? Ce ne îndeamnă să credem în competența noastră în materie de psihologie cotidiană? De ce folosim la nesfârșit și cu atâta ușurință vocabularul ăsta la cinele cu prietenii sau în cafenele? Și de ce nu avem un vocabular la fel de elaborat pentru analiza realităților politice („sistemul de rahat“)? De ce nu discutăm despre schimbările sociale și politice devastatoare din ultimii douăzeci de ani cu aceeași pasiune cu care vorbim despre legăturile de cuplu sau despre sex? Aceste schimbări ne influențează, totuși, relațiile și psihologiile într-o măsură nemaipomenită: orare de lucru flexibile, cotidianul invadat de tehnici digitale, imperativul de a fi oricând disponibili (citim e-mailurile profesionale până târziu în noapte), exigența de ne identifica fără rezerve cu compania, de parcă am fi căsătoriți cu ea. Totul în contextul unor contracte de lucru pe termen scurt, care nu ne asigură că vom avea și mâine de lucru și nu ne spun dacă identificarea noastră fără limite va fi recunoscută și apreciată la justa ei valoare. Realitățile astea se înscriu până și în comportamentul somatic al omului. De unde ar proveni altfel explozia de articole de presă despre bolile profesionale, despre sindromul de oboseală cronică sau „burn-out“, despre depresie? Și de ce nu încetează evoluția acestor fenomene?

Pătrunderea gândirii economice până în capilarele vieții cotidiene a societății se reflectă în deformările corporale și psihice ale omului modern. Teatrul poate reprezenta aceste lucruri, poate face o poveste din ele! Și o poate face în deplină cunoștință de cauză, cu condiția ca artiștii să-și hrănească imaginația din ceea ce observă în jurul lor.

Teatrul ideal ascunde în sine promisiunea de a trata aceste fenomene ale realității și ale societății. Teatrul instituțional, grație finanțării sale din banul public, are șansa de a fi liber de constrângerea omniprezentă a reușitei economice, chiar dacă limbajul cifrelor și al randamentului pătrunde și aici, exercitându-și tot mai mult puterea. În realitate, teatrul ar putea fi un loc privilegiat, considerat liber de presiunea justificării economice.

Ar putea fi chiar un vis salutar pentru conștiința de sine a societății, care își oferă câțiva bufoni, moșteniți direct din teatrul de la curțile aristocratice, acordându-le libertatea de a o oglindi, de a o pune sub semnul întrebării, de a o ridiculiza. Teatrul ar putea fi un loc înzestrat cu putere și forță purificatoare. O societate care socotește încă legitim și important faptul de a fi ludic pusă sub semnul întrebării nu poate sta chiar așa de rău! În alte media care propun narațiuni, presiunea reușitei economice este mult mai mare, ceea ce le reduce considerabil libertatea de expresie artistică.

Un actor încearcă să se exprime aici și acum, în fața ochilor spectatorilor, iar spectatorul e liber să decidă, ca expert al propriei percepții, dacă să-l creadă sau nu. În lumea noastră digitalizată, etalată mai ales pe ecrane bidimensionale, tocmai acest moment nemijlocit de acțiune virtuală și, totuși, credibilă, ancorat în realitatea fizică, constituie misiunea și provocarea teatrului.

Citește în continuare