Toata luna septembrie Urban.ro va prezinta amintiri de la scoala ale unor artisti romani din generatii diferite. Ne dorim ca intamplarile prezentate aici sa fie o motivatie si pentru parinti si pentru copii pentru a gasi un echilibru intre seriozitate si relaxare in felul in care abordeaza scoala.

Astazi o descoperiti pe Nicoleta Hancu, actrita protagonista din filmul „Anul nou care n-a fost”, castigator al Marelui Premiu al sectiunii Orizzonti de la Festivalul de film de la Venetia

Nicoleta Hancu este actrita independenta si a colaborat de-a lungul timpului cu o mare parte din teatrele din Bucuresti (Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis, Teatrul Dramaturgilor Romani, Teatrul Mic, Centrul Cultural Nicolae Balcescu) cat si din alte orase ale tarii ( Teatrul Maria Filotti Braila, Teatrul George Ciprian Buzau).

Printre spectacolele in care a jucat se numara: „Interesul general” (regia Andrei Hutuleac), „California Suite” (regia Andrei Hutuleac), „Vitrine imposibile” (regia Iulia Grigoriu), „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (regia Victor Ioan Frunza, Teatrul Metropolis), „Steaua fara nume” (regia Victor Ioan Frunza, Teatrul Dramaturgilor Romani), „O scrisoare pierduta” (regia Victor Ioan Frunza, Teatrul Metropolis), „Amadeus” (regia Victor Ioan Frunza), „Hamlet” (regia Victor Ioan Frunza), „Mobila si durere” (regia Victor Ioan Frunza, Teatrul Dramaturgilor Romani), „Livada de visini” (regia Victor Ioan Frunza, Teatrul Metropolis), „Tartuffe” (regia Victor Ioan Frunza, Teatrul Metropolis), „Oblomov” (Teatrul Bulandra, regia Alexandru Tocilescu), „Ce pacat c-a fost o curva” (regia Alexandru Darie, Teatrul Bulandra), „Lear” (regia Andrei Serban, Teatrul Bulandra), „Crima si pedeapsa” (regia Andrei Grosu).

Ati vazut-o in filme ca „Taximetristi” (2023, r. Bogdan Theodor Oltenu), , „Marita” (2017, r. Cristi Iftime), „Minte-ma frumos in Centrul Vechi (2016, r. Iura Luncasu), „Blue spring” (2015, r. Andreea Bortun), „O poveste de dragoste, Lindenfeld” (2013, r. Radu Gabrea), „Duminica dimineata” (r. Bogdan Theodor Olteanu), „Taiu” (r. Iura Luncasu), „Misterul unui caz simplu” (r. Vera Suratel), „Lungul drum spre casa” (r. Ana Chioveanu),
Pentru rolul Clara din filmul „Poate mai traiesc si azi”a fost nominalizata la categoria cea mai buna actrita in rol principal, la Premiile Gopo 2022.

In filmul „Anul Nou care n-a fost” (r. Bogdan Muresanu) joaca rolul Florinei Miu, o actrita de la Teatrul Nottara, care primeste pe 20 decembrie 1989, sarcina de a merge la TVR, sa recite o poezie patriotica.

Care e cea mai frumoasa amintire din scoala?

In momentul asta nu-mi vine una anume in minte, ci, mai degraba, perioada din scoala primara. Am facut scoala in cetatea din Sighisoara, clasele 1-4, chiar langa Turnul cu Ceas. Cetatea era atunci mai tot timpul goala, mai apareau din cand in cand niste turisti. Existau foarte putine restaurante si aproape nicio pensiune sau magazin. Era un loc idilic, abia asteptam pauzele ca sa cautam semne de vampiri prin cetate. Facusem si un grup de detectivi, Deti se numea. Fiecare avea cate o responsalibitate, una desena ce vedea pe pereti, una nota, una cauta semnele, eram foarte constiincioase. A fost o perioada tare frumoasa. Cred ca scoala era locul in care ma simteam cel mai bine.

Pastrezi legatura cu colegii?
Nu atat de tare pe cat mi-as dori. Cativa dintre ei locuiesc in Bucuresti si ne vedem foarte rar. Mi-e dor de ei, deseori, si atunci ma mai uit la fotografiile pe care le mai am sau citesc corespondentele din timpul orelor. Ne mai scriem pe Insta din cand in cand, ceea ce ma face sa simt ca inca fac parte din viata lor, fie si de la distanta. Avem totusi un grup cu toata clasa din liceu si, cand a iesit vestea cu Venetia, colegii au scris acolo. M-a emotionat foarte tare. Sunt cei care ma cunosc de cand eram mica, stiu cum visam in liceu sa ajung actrita si cat de greu accesibil parea visul asta, iar reactiile lor m-au umplut de bucurie si m-au facut sa realizez si eu ce mi se intampla.

Ce ai face diferit acum legat de cum abordai scoala?

As avea mai multa incredere in cine sunt si in ce cred. Erau profesori de care imi era atat de frica si nu aveam curajul sa spun ce cred, pentru ca imi era in permanenta teama sa nu gresesc, sa nu spun ceva deplasat. Probabil un early-sindrom al imposturii, de care nu am scapat in totalitate.

Care e spaima ta cea mai mare si cum o vezi acum?

Cred ca teama ca nu o sa fac nimic cu viata mea si ca nu o sa dau mamei inapoi tot ce s-a straduit sa faca pentru ca eu sa pot studia la facultate. Cred ca e un sentiment cat se poate de normal. Am avut insa norocul ca mama sa aiba incredere deplina in mine si sa ma sustina in drumul meu. Si nu cred ca pentru ea conta atat de mult sa realizez ceva, cat sa fiu fericita. Era o presiune pe care o puneam pe mine, o senzatie falsa ca viata se rezuma la realizari profesionale, nu la simpla bucurie de a exista alaturi de oameni pe care-i iubesti si care te iubesc.