Fragment. Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni de Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu
Alexandra Rusu (n. 1981, Constanța) a studiat literatura la București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, și la Berlin, European College of Liberal Arts. Are un masterat în studii culturale britanice. A colaborat cu diverse edituri din România, fiind, pe rând, redactor, editor coordonator ficțiune, redactor‑șef, director editorial. A publicat articole în Evenimentul zilei, New York Times Book Review, Cosmopolitan, The Institute și a contribuit la antologia De la Waters la Similea: Oameni cool scriu despre muzica lor (Humanitas, 2013). În 2016 a publicat Cartea năsoaselor (Vellant), reeditată în 2022 (Arthur). Tot în 2022 a apărut Huptilup: O poveste megatare cu un burete‑de‑mare, o carte pentru copii pe tema neurodiversității (AHA Books). Fiul ei joacă aripă dreaptă într‑o echipă de fotbal de performanță. Are doi câini, trei pisici și două țestoase.
Maria Tănăsescu (n. 1979, Craiova) a studiat la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și are un masterat în teoria și practica imaginii (CESI, Universitatea din București), cu specializare în cărți pentru copii. A publicat proză scurtă în revista Poesis Internațional și a tradus numeroase cărți pentru copii și adolescenți, dar și proză scurtă de Guadalupe Nettel. A semnat un text în antologia Izolare (Nemira, 2020). Cu o activitate de peste zece ani ca traducător, redactor, editor și interpret, a coordonat mai multe colecții de literatură pentru copii la diferite edituri. În prezent este editor de carte și locuiește în București. Spune că se uită la lume cu aceiași ochi de țărancă de la Bratovoești, locul în care s‑a născut, a crescut și a plâns neîncetat până la vârsta de un an.
Cartea „Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni” este un schimb epistolar dintre cele doua prietene care e un pretext si pentru o fina analiza a vietilor lor, dar si a societatii, cu amintiri, contexte emotionante sau amuzante.
Cartea a aparut la Editura Trei si o gasiti aici
Fragment. Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni
XXXV.
Maria,
Și eu mă recunosc în Matei cel de treișpe ani, ca și în David Matei cel de nouă, ca și în Martha cu chefușorul ei de viață și asorteurile în nume propriu. Odată ce m‑am prins că buclele și sandalele cu platformă, la care sper c‑ai fi strâmbat din nas, îți asigură un oarecare auditoriu, le‑am practicat asiduu. Până când am constatat că auditoriul nu mă auzea, de fapt, și le‑am pus în cui. Aici începe partea mai puțin veselă a tinereții mele, trebuie să recunosc, cea a căutărilor să zicem spirituale, când citeam scriitori englezi obscuri de secolul al cinșpelea îmbrăcată în aceleași haine autoflagelante, săptămâni la rând. Prefer buclele și cred că în perioada lor îmi eram mai simpatică, dar nu și mai fidelă.
Cumpliții scriitori englezi de morality plays îmi sunt și acum foarte aproape, ca și sălile de lectură ponosite din Pitar Moș, un fel de mânăstire de carmelite după golăneala din liceu.
*
Și iată cum ne ratăm în tinerețile noastre, când eu sunt pe val, tu ești o insuliță în depărtare, când tu depășești coloana oficială, eu zac într‑un subsol cu niște xeroxuri obosite unde pare că găsesc fix ceea ce am nevoie. Corpul meu să nu atragă atenția. Mintea mea să înghită tot. Au trecut atâția ani și tot nu pot să‑mi fac bucle și să vorbesc despre Everyman în același timp.
Nu datorăm nimic numelor noastre. Poate doar să le depășim contururile.
XXXVI.
Alexandrita,
Să știi că, dacă m‑ai fi trezit din somn și m‑ai fi pus să zic un ordin monastic, aș fi zis franciscanii. Și uite ce potriveală. Ambele mendicants, și carmelitele tale, și franciscanii mei, ambele de secol al XII‑lea, plus‑minus, unul — metaforă, altul — sinecdocă. Poate pe fashion să fi fost niște diferențe.
Ce le datorăm numelor noastre. Îmi place când mințile noastre pot fi maidane sau stadioane și pot avea opinii oarecare, foarte obscure sau foarte politice. Îmi place când mințile noastre sunt limpezi ca mesele simple din lemn, îmi place când alunecă sau când aleargă sau când macină.
Cred că ești toate alexandrele, creatura pop fosforescentă, cine‑știe‑ce regină din Antichitate sau fata serioasă cu potențial savant. Iar numele tău, dragă Alexandra, e lipit direct pe suflețel, ca o etichetă pulsatilă. Și numele tău se desface în toate numele cu care vei fi fost strigată și iubită, pe care doar tu le știi.
Numai cine a avut un nume știe cum să îi șteargă contururile.
XXXVII.
Dragă Alex,
Probabil că horoscopul e una dintre cele mai poetice literaturi involuntare. În afară de aerul profetic, horoscopul e un cocktail de chestii atavice, misterioase. E o acrobație de mare înălțime.
L‑am citit cu voce tare pe al meu, Martha a fost fascinată, a vrut să îl citim și pe al ei. Eclipsele vin mereu în pereche și, cu Jupiter pe umărul stâng, poți fi mereu sigură că norocul nu te părăsește. Mica ta viață înflorește ca o imensă floare de hibiscus, în vreme ce planetele te veghează ca niște surori mari și neînfricate.
Apoi fetița m‑a întrebat: nu‑i așa că toate mamele sunt în zodia leului? Probabil că toate mamele sunt în aceeași zodie.
Oare există și zodia tocătorului?
XXXVIII.
Ale,
Mă întreb dacă se termină vreodată alinturile. Ce e într‑un nume, dacă nu dulceața de a‑l altera, ce e într‑un nume dacă nu bănuiala altuia, mai intens sau mai potrivit, care se ascunde înăuntrul lui.
Kishmo ken hu — cum îi este numele, așa și el, o vorbă din Vechiul Testament. Știu că am mai vorbit despre asta, dar m‑am răzgândit. Cred că numele e o iluzie. E o etichetă pulsatilă lipită peste ziua în care te naști, peste prima gură de aer.
Am citit azi ceva senzațional și am uitat să‑ți povestesc.
Era așa:
I believe that witness is a magnitude of vulnerability.
That when I say love what I mean is not a feeling
nor a promise of a feeling. I believe in attention.
My love for you is a monolith of try.
Cred că mărturisirea e o măsură a vulnerabilității.
Atunci când spun iubire, nu mă refer la un sentiment,
nici la promisiunea unui sentiment. Cred în atenție.
Iubirea mea pentru tine e un monolit de încercări.
Am putea să ne facem tricou cu primul vers. Și am putea să ne facem un obicei din ultimul.
XXXIX.
Dragă Alex,
Dacă admitem că bunicii sunt un fel de destin, atunci e limpede că gesturile sau cuvintele lor, care au avut o oarecare înrâurire asupra noastră (poate chiar numele noastre), sunt tot un pre‑destin.
De pildă, bunicul patern avea o fantezie: urma ca pe întâiul lui nepot să îl cheme Decebal. Dar s‑a nimerit să fie fetiță. N‑a descurajat, a așteptat următorul născut, l‑ar fi chemat Decebal. S‑a nimerit să fiu eu, iar eu m‑am născut într‑un anotimp perfect macondian, foarte aproape de Sf. Maria. Și am fost Maria. La al treilea nepot a obosit, iar la scurtă vreme după ce s‑a născut primul băiețel, bunicul s‑a mutat în Marele Gif și numele au rămas suspendate.
Din Decebal a rămas doar o poveste pe care să ne‑o amintim noi acum, uite, și poate să botezăm un personaj într‑o poveste sau vreun pisoi.
Ce se întâmplă cu numele când oamenii se mută între paranteze?
XL.
Dragă Alex,
Adela Greceanu spune: Ești sora mea. Ne întâlnim pentru că împreună râdem mult.
Tot ea spune: Contează mult oamenii cu care am râs, fie și numai în treacăt. Spun și eu: să ai o soră cu care să împarți un nume și cu care să râzi, fie și numai în treacăt, e foarte mult.
Mă întreb ce se face și ce nu se face într‑o prietenie. Ce se poate așeza și ce nu se poate așeza la răscrucile ei: o pietricică oarecare, fără un nume, o împrejurare cât un bolovan, o inimă mai întunecată. În general, toate lucrurile ușor de numit sunt mai ușor și de iubit și nu ți se așază în drum.
Am înghițit cu noduri zilele din urmă, ca pe un medicament în care nu cred. Mă întreb ce se întâmplă cu zilele când nu mai are cine să le traverseze. Probabil ce se întâmplă cu muzica în spațiul cosmic: poți spune că ea nu există sau poți face muzică, doar că n‑are cine s‑o asculte.
Îmi pun mari speranțe în acest model care iese cu un colț în afara percepției, chiar dacă ni‑l imaginăm tot cu arsenalul ei. Trăiască imperceptibilul!
XLI.
Dragă M.,
Faptul că nu ți‑au pus numele Decebalița sau Decebalia e o victorie în sine. Un bun start în viață. Și la mine se aștepta un băiat, pe care trebuia să‑l cheme Alexandru, așa că numele a fost urgent adaptat când am sosit. Scrâșnetul reconfigurării a lăsat niște urme pe șine, traseul s‑a schimbat și bănuiesc că și destinațiile. Cert e că am păstrat această incertitudine: al cui e numele ăsta de fapt, îl ocup provizoriu sau clandestin? Sunt un squatter în propriul nume. Asta măcar îl face pe el valoros și dezirabil, nu‑i așa, oamenii aleg clădiri frumoase pentru squatting, clădiri cu istorie. Dar ce mă face asta pe mine?
Am încetat să fiu squatter când am descoperit că îmi place să fiu femeie. Intermitent și irevocabil. Și târziu. Mai bine decât deloc. M‑am mutat pe loc în acest nume, am scăpat de prescurtările masculine și în general am scăpat de prescurtări, cine vrea să mi se adreseze ar face bine să aibă răbdare. Și o limbă puternică.
Așa că iată ce simplu s‑a prescris totul, cum s‑a creat falia. Numele de femeie și cel de mamă, două găuri negre în concert. Uneori am niște conversații grozave cu bărbatul nenăscut, iar de squatterul dubitativ nu mai zic, prieteni pe viață. Alexandru e de multe ori pe power trips și are o bună toleranță la alcool, iar squatterul e în stare să colonizeze orice, pentru scurt timp. Când pleacă, lasă doar puțin mai multă distrugere, deși tot ce încearcă e să repare. Și să‑și găsească o casă.