Al treilea episod al podcastului Buzunar de Arta il aduce in prim plan pe Dan Perjovschi, jurnalist, desenator si unul dintre cei mai cunoscuti artisti romani contemporani.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, abordeaza arta vizuala, cultura si oamenii inspirationali care le transforma. Prin dialoguri cu artisti, curatori, pedagogi, manageri si operatori culturali veti descoperi magia din jurul artei, modul in care ne conecteaza pe toti si ne face vietile mai frumoase. 

Interviul cu Dan Perjovschi poate fi ascultat mai jos, gasiti linkuri de pe Spotify, Apple Music si YouTube, fiind disponibil si pe celelalte platforme de streaming existente.

Dan Perjovschi deseneaza critic, cu umor, direct pe peretii institutiilor de arta din toata lumea, comentand politic, social si cultural cotidianul societatii globale. Desenele lui alb-negru sunt de fapt editoriale vizuale. 

A participat la Documenta 15 si a avut expozitii personale la Tate Modern Londra, MoMA New York, Macro Roma, Moderna Museet Stockholm, Reykjavik Art Museum, Vannabbe Eindhoven, Ludwig Cologne, Nasher Duke University sau Kiasma Helsinki si expozitii de grup la Centre Pompidou Paris, Tate Liverpool, Castello di Rivoli Torino, MoMA San Francisco, MUAC Mexico, MAM Varsovia, MCBA Lausanne sau MOT Tokyo. 

In discutia din podcastul Buzunar de Arta vorbeste atat despre ce a ramas in urma activitatilor culturale de anul trecut de la Timisoara, despre implicarea lui la nivel artistic, dar si despre impactul pe care l-a avut orasul de-a lungul timpului asupra mentalitatii si operei sale, mai ales ca „libertatea” si „democratia” sunt doua teme strans legate de orasul de pe Bega care se regasesc constant in opera dlui Perjovschi.

Prin prisma a tot ceea ce s-a intamplat la Timisoara in 2023, care credeti ca e cel mai mare castig al anului trecut, atat pentru dvs. ca artist implicat in evenimentele de acolo, dar si pentru oamenii din oras?

Stii ca eu sunt implicat si la nivel artistic, dar e si o poveste de ONG-ist, sunt un fel de propagandist al artei contemporane de 35 de ani. Cea mai mare realizare mi se pare Centrul de Proiecte. Nu am participat la Sibiu, orasul meu natal, cand a fost Capitala Culturala, dar in urma acelei capitale culturale nu a ramas nici o institutie. Si nici in Timisoara nu s-a construit un muzeu sau o biblioteca, dar a ramas aceasta entitate care are decizia profesionista si asta conteaza enorm. Pe locul 2, in ce ma priveste pe mine, Timisoara a devenit un fel de capitala culturala pe arte vizuale. Cum Sibiu este pe teatru si Clujul pe TIFF, pe filme, Timisoara, neavand un mamut din asta pe vreo arta, a avut foarte multe proiecte pe arte vizuale si asta pentru mine a fost extrem de interesant. 

Legatura dvs. cu Timisoara merge pana in anii 1990, cand ati realizat multe performance-uri la festivalurile de profil (Stare fara titlu -1991, Zona 1993-1999). Intr-un material pe care l-ati publicat in revista Idea: Arta ai societate le numiti cele mai importante „statementuri politice” din cariera. Ce anume le face importante, in ce context s-au desfasurat?

Imediat dupa schimbarea de regim care a fost brutala, haotica, in fine, sange, o parte din artisti am lucrat cu corpul pentru ca era foarte radical si foarte ieftin. Eram saraci lipiti si asta era cel mai bun material: corpul. Dar si pentru ca aveam o putere fantastica. Atunci, sa faci ceva pe strada, in spatiul public era ceva. Acum, daca faci ceva pe strada, intreaba lumea la ce faci reclama. Pentru ca lumea s-a obisnuit cu spectacolul in clipa de fata. Inca simteam puterea asta. Si a mai fost ceva. Cumva, noi, cei din afara Timisoara, am simtit ca datoram ceva Timisoarei, pentru ca Timisoara a stat o saptamana singura, restul tarii se uita in alta parte, se prefacea ca nu se intampla nimic, stii? Si atunci era ca un fel de obligatie morala.

In cazul nostru, meu si al sotiei mele, povestea cu Timisoara incepe mai devreme, pentru ca noi avem un prieten foarte bun, Sorin Vreme, care e din Timisoara si cu care am convietuit extraordinar la Oradea, in Atelierul 35. De acolo si prin el am tot discutat de chestii care nu se stiau. Era foarte interesant si atunci am avut o relatie, sa spunem, sentimentala.

Ce anume va motiva in anii ’90 si de ce erau atat de prolifici in zona performance-ului? Se simtea cu adevarat o libertate, o eliberare? Stiu ca vorbiti mult despre sentimentul de libertate de la inceputul anilor ’90.

Am inceput sa aflam de performanta, dar nu stiam mare lucru. Si atunci ti se parea ca tu inventezi o intreaga lume, un intreg field. Si sa stii ca si Sorin Vreme si multa lume care nu facea performanta, nu faceam niciunul dusi de val. Dar era asa, un fel de val ca toata lumea, faceai ceva nou. De exemplu, eu si Lia (n.r. Lia Perjovschi, sotia artistului) am avut tot timpul o problema cu povestea asta, ca incepe performanta la ora X se termina si lumea aplauda. Lia spune de chestia asta ca este ca la teatru.

Dar incepi sa te raportezi la ce s-a intamplat multi ani dupa aia. Prin ’97, Lia a primit de la Kristin Stiles, o teoreticiana la Duke University, care facea performance, o caseta cu ce preda ea in America, cu performantele anilor ’60. Si atunci am inteles si noi. Le-am revazut de curand si inca sunt socante. E cu feminism, cu drepturile celor cu probleme motorii. Noi la vremea aia nu stiam lucrurile astea, dar ne-am plasat intuitiv, cumva politic. 

Eliberarea corpului la ei a avut loc in anii 60-’70, la noi, dupa ’90. 

Da, ca n-ai putut sa te exprimi. Tin minte foarte bine cand am organizat eu la Sibiu o chestie si era Rudi Bone, care a facut un fel de performanta pe centrul orasului Sibiu, cand conducea Nicu Ceausescu, era seful orasului. L-am brandat ca teatru si a fost spectacular. Si acum, cand ma uit la imagini, nici acum nu cred ca se mai poate face, ca nu iti dau astia aprobare sau ceva.

Ulterior ati desenat toata fatada de sticla a ceea ce e astazi Kunsthalle Bega

(pentru prima Bienala Art Encounters), ati desenat 100 de stalpi de iluminat din toate cartierele Timisoarei (pentru Bienala de Arhitectura Beta), iar prima expozitie solo din Timisoara, denumita „Activitati” a fost la artist-run space-ul Indecis. Ce va atrage la Timisoara si cum vedeti acum, dupa 2023 energia orasului?

In acest moment, probabil ca e cel mai dezvoltat oras pe infrastructura culturala care ma intereseaza pe mine. Spatiile si viziunea sunt ceea ce ma intereseaza. Acolo e Memorialul Revolutiei, acolo au fost niste lucruri. Pana si libraria la Doua Bufnite, felul ala de librarie, intelegi? Sunt niste modele foarte misto.

Intotdeauna imi plac inceputurile. Pe urma, cand institutia care sprijina sau proiectul aproape se banalizeaza in timp, atunci nu mai imi place, atunci caut altceva. Dar cumva s-a si potrivit. De exemplu, Bienala Beta, probabil ca a fost mult mai politica decat orice bienala de arta din Romania si mult mai sociala. Era super angajata in cartiere si ca sa faca lucrurile si mai misto, eu in acelasi moment desenasem pe cele mai vizibile coloane din lume la Muzeul Fridericianum la Documenta si in acelasi timp m-au invitat sa desenez pe stalpi in Timisoara, pe care nu i-a vazut nimeni. 

Ati zis ca va plac inceputurile. Cumva, in anii ’90 acolo era un nou inceput pentru arta vizuala romaneasca. Orasul a dormit o perioada si acum a renascut. E un alt inceput sau o renastere? 

A renascut pentru ca era un interes privat puternic si au venit niste miliardari educati. Si de asta au aparut de la Kunsthalle Bega la Art Encounters, deci proiecte solide. Bucurestiul nu are asa ceva, realmente n-are. Deci acolo au impins povestea si atunci restul scenei s-a mobilizat. Apropo de asta, este investitia din Politehnica, o galerie, un spatiu de arta in universitate. In Romania, universitatile fac biserici in campusuri, in Timisoara e un ferment. Dupa amortire, Timisoara a fost repornita de acest vector privat si de faptul ca, in sfarsit, s-a trezit ca e pe granita si are autostrazi pana-n Viena. Au inceput sa mearga lucrurile. Si Capitala Culturala a fost topul.

Ati avut la Timisoara proiectul Insert, prin care ati realizat o serie de desene in spatiul public, dintre care unele pe un tramvai care a circulat tot anul prin oras si a devenit un reper pentru anul Capitalei. Ati folosit si un avizier stradal ca spatiu de expozitie, dar si presa si revistele tiparite, pentru a instala desenele. A fost un demers de a scoate arta din spatiile conventionale si au fost, probabil, cele mai vizionate lucrari din cadrul Capitalei, mai ales ca tramvaiul circula zilnic prin oras si era vazut de atat de multi oameni. Cum ati simtit reactia publicului din Timisoara fata de conceptul acesta neconventional? Stiu ca oamenii care doreau sa intre in tramvai stateau la coada…

Da, dar stii ca intr-un fel e absurd. Desenele sunt pe tramvai, nu inauntrul lui. Deci lumea dinauntru nu le vedea atunci, iar discursul meu a tinut de ce am vorbit pana acum: Revolutie. Deci nu era turul turistic al Timisoarei, ci amintiri despre Timisoara. 

Stii ce a fost interesant? Nu mi-a cerut nimeni desenele inainte. Deci n-a venit nici domnul primar sa imi zica “ia ce pui tu pe tramvai?” Si nimeni n-a facut reclamatie. Mi se pare interesant. Apropo de libertate, daca asta ma intrebi. Uite, asta e pentru mine. Lasa-mi, da-mi libertatea si eu o sa port responsabilitatea ei. Nu o sa iti desenez sau sa scriu lucruri care pot crea, sa spunem, adversitati sau umiliri.

Despre presa, sunt singurul artist roman care a finantat presa de cultura. Mi-am luat bani de la buget si am platit cate o pagina in niste reviste culturale din Romania. Eu, artist privat, din bugetul meu de productie. Si sunt foarte mandru cand fac chestiile astea, pentru ca nimeni nu se gandeste din ce traieste o revista de cultura in tara asta care nu e interesata numai de Untold, Neversea si Electric Castle.

Vorbiti adesea despre desen ca un mediu performativ. E un aspect care provine cumva si din perioada in care faceati performance in anii ’90. Care sunt pasii de lucru in prezent? Stiu ca aveti un carnetel pe care mai schitati, desenati. 

Din momentul in care am antamat un proiect undeva in lumea asta, intr-un anumit oras, am un carnetel in care notez tot. De exemplu, pe 26 septembrie, impreuna cu Lia, avem o expozitie personala la Muzeul de Arta Contemporana din Skopje si in momentul cand dealul s-a facut, am un carnetel cu Skopje in care am strans istorii despre Macedonia de Nord si asa mai departe. E un fel de atelier al acelui proiect. Dar intre aceste ateliere am notebook-ul asta de zi cu zi in care imi notez chestii. Acum, de exemplu, am unul la mine. De fapt am doua, vom avea pe 1 noiembrie expozitie la New York si atunci unul e despre ultimele 100 de zile inaintea alegerilor americane. Si pun acolo tot ce se intampla. Deci da, ala e atelierul meu. Desenez, dar nu acolo e performativitatea. Acolo e numai adunatul de idei si faptul ca pot sa fiu extrem de liber, sa gresesc. Deci acolo, in carnetel, gresesc. Pe perete, incerc sa nu gresesc. 

Performativitatea vine din faptul ca desenez si de multe ori desenul meu e cat mine de mare. Si atunci e ceva foarte fizic in a desena pe un perete. De multe ori am public si ca sa pot controla desenul asta mare, repet cumva miscarea in aer si tot am zis ca fac odata un proiect in care nu desenez nimic si fac numai dansul asta. Dar nu e inca nimeni destul de curajos sa aiba acest tip de solo show al meu cu nimic, numai un dans. 

Dar ce se intampla cu toate aceste carnetelele, le arhivati? 

Da, dar o parte se vand. De cand fac eu carnetele de prin ’97-’98, primele erau facute de mine de mana, ca n-aveam bani sa-mi cumpar carnetele occidentale, si unele din ele fiind obiectuale, fiind singurul obiect, le-am mai vandut unor colectionari privati. Dar nu mi-a placut ideea, este o poveste publica si nu le mai scot pe piata pentru colectionari, ci doar institutia care ma invita poate sa-l cumpere. Adica are spectacolul asta, el se picteaza la final, se curata si ramane, sa zicem, cu potentialitatea lui undeva. Nu toate institutiile cumpara. Colectiile sunt niste lucruri complicate, marile muzee iti cumpara lucrari doar daca colectionarul din tara ta da banii. 

Deci o parte s-au dus la institutiile care m-au gazduit, institutiile publice, si restul le am eu in arhiva. Am facut un efort. De fapt, nu eu, Alina Serban si Institutul Prezentului, care mi-au scos o carte despre ele, le-au scanat. Au scanat cam din fiecare si au facut o carte. Au tiparit asta. Deci s-au arhivat acolo. Dar restul le tin acasa, sunt niste obiecte foarte dificile. Nu e ceva foarte spectaculos. Sfatul meu pentru muzeele care imi cumpara carnetele este sa le scaneze si sa faca duplicate, asa ca sa poti sa dai in mana la oameni, sa le terfeleasca.

Sunt mai multe posibilitati, nu stiu ce o sa se intample. Probabil va fi una din cele mai importante lucrari ale secolului XXI, pentru ca acolo e toata istoria lumii si a Romaniei, incepand din 97 pana acum. Eu si Lia suntem artisti practicieni, cu foarte multe proiecte, cu foarte multe lucrari care nu avem copii. Deci va trebui sa gasim o formula. Vrem casa din Sibiu, cu carti si tot ce are, sa ramana ca un centru de cercetare, ca se poate schimba usor intr-o biblioteca cu birouri sus. Dar cu lucrarile de arta e complicat. Care din ele raman pe piata, sa se vanda, sa alimenteze aceasta institutie sau familie? Si care vor fi donatii? Aceste carnetele, care sunt cateva sute, isi vor gasi o gazda. Dar in momentul de fata nu cred ca va fi in Romania gazda, pentru ca muzeele de aici, de arta contemporana, nu-mi inspira incredere deloc. 

Cum reusiti sa mentineti acest echilibru intre critica sociala si umor? Intreb pentru ca s-au schimbat foarte multe in ultimii ani si totul devine din ce in ce mai polarizat. Oamenii se ofenseaza din ce in ce mai usor. 

E adevarat, in Romania e prost inteleasa povestea cu cancel culture. Asta e pornit din America, invers de catre conservatori care se simt atacati in fibra lor de a insulta. Nu mai au voie sa insulte. Stii cum e in toata discutia asta sociala de azi, unele tari sunt mult mai avansate, altele avansate dau inapoi. Noi traim anii ’60 sau asa. Si diferentele sunt foarte, foarte mari. 

Incerc sa ma adaptez si sa am grija in exprimarea pe care o am sa fiu inclusiv cat pot. Unele lucruri si pentru mine sunt complicate. Asta cu X in capat, cu gender, mi-e greu. Dar nu, nu am nimic impotriva la cei care folosesc asta. Sa nu fie doar masculin-feminin, sa mai existe o posibilitate. Si atunci spune X la latinx, sa zicem. Mi se pare un pic fortat, dar asta e si o sa caut sa ma adaptez. Mergand in scena internationala de ani de zile, am fost expus la lucrul asta mult mai devreme. 

Si aceasta era fix urmatoarea mea intrebare. Ati lucrat si expus mult in afara tarii, cum v-a schimbat practica artistica? 

Mult. In primul rand, uitati-va ca eu nu desenez despre Romania cand ma duc in strainatate si nu-mi arat actiunile din anii 70, din anii 90. Cumva, m-am nascut in international undeva prin ’95-99 si nu mi-am transportat practica din comunism. Subiectele mi-au fost schimbate pe scena internationala. De exemplu, primul soc a fost ca exista scena de stanga si tot ce fac eu este revendicat din stanga si marxism. Dar eu veneam din nenorocirea asta de comunism. Au fost foarte multe frictiuni si inca sunt. Si eu si Lia a trebuit sa redescoperim niste termeni pentru ca noi am crescut in comunism fara sa studiem marxism. Noi n-am invatat marxism, noi am invatat Nicolae Ceausescu, asta a fost la noi baza teoretica. Dar oamenii acuma, cand vor sa zica ca ceva e negativ, cel putin politicienii spune ca e marxism sau sexo-marxistm. Dar nici macar “marxism” nu folosim bine.

Sper ca umorul meu si-a pastrat ascutisul, dar a devenit cumva mai tolerant. In ultimii ani am invatat sa vad partile bune peste tot. De exemplu, am o parere extrem de pozitiva fata de Statele Unite ale Americii, despre care putem avea teancuri intregi de critici. Dar acolo am invatat ce inseamna arta pentru comunitate, acolo am invatat ce inseamna multiculturalitate. Intamplarea face ca eram intr-o rezidenta in Florida si mi s-a propus sa vorbesc cu studenti despre lucrarea mea, despre instalatia mea. Si am zis: sigur, cum sa nu? Si a doua zi, la ora 9, mi s-a parut mie cam dimineata, asteptam sa vina studentii… Student la ei inseamna orice. Si mi-au adus niste copii de vreo 6-7 ani. Si cand am vazut un card din ala de copii ca veneau spre mine si aveau toate culorile si toate frizuri imaginabile. Si am zis asta e America! Si erau de mana unii cu altii, stii? Era splendid. Deci, daca noi pe planeta asta putem asa sa ne tinem de mana toate culorile si toate frizurile din lume, am facut ceva.. 

Cum vedeti viitorul artei? 

Toate practicile care folosesc tehnologia azi, din ce am vazut, nu mi-a placut nimic. Nu inteleg. Artificial Intelligence. Tocmai am fost intr-o tabara in care cineva ne-a prezentat asta si felul in care foloseste imagini. Si era oribil, tot ce iesea de acolo, oribil, oribil. Deci e un fel de estetica generala, manga, care nu e a mea.

Deci astia sunt mai sofisticati. Eu incerc sa fiu tot mai simplu. Si aia va fi o parte din viitor. Mie personal nu-mi inspira incredere. Faptul ca targurile mari de arta sunt tot mai mari si tot mai scumpe, nu-mi inspira incredere. Faptul ca pana si performance-ul a devenit obiect de colectie. Poti sa cumperi performanta lui Marina Abramovici daca te duce punga. Asta mi se pare problematic. Ati vazut, ala distruge lucrarea in plina licitatie si se cumpara lucrarea distrusa. Apoi se pune banana si costa atat. Si se cumpara. Si vine unul si o mananca si aia e performanta. 

Lia foloseste un exemplu in care, intr-un mare targ d-asta de arta, cineva a fost injunghiat cu cutitul si toata lumea a crezut ca e o performanta. Deci am ajuns la un nivel in care nu mai stim, ti-e si frica sa pui o regula ca esti contestat. Deci, sa spunem ca nu am o mare incredere in acest moment. 

Pe de alta parte, cand te uiti in istorie, poate voi ati studiat mai bine, ati vazut ca lucrurile se aseaza cumva. Cateodata se pulverizeaza, acum e un moment de pulverizare. Toata lumea e artist. Toata lumea produce imagini. Iar in Romania toata lumea face workshopuri, toata lumea invata pe altcineva ceva. Bai, mai luati o pauza. Mi-a cazut in mana un manual de arte vizuale pentru clasa a II-a. La clasa a II-a nu trebuie manuale, nu trebuie sa-i inveti nimic pe copiii aia. Trebuie sa te uiti tu la ei ce deseneaza. 

Dar rolul artei, care ar fi/va fi?

Ma definesc ca artist, cetatean, deci rolul artei mele e sa fiu, sa ajut cumva societatea asta a noastra si asta globala, sa fie mai buna. Imi pare rau ca zic asa, deci nu pot sa opresc razboaie, nu pot sa aduc pacea pe pamant, dar pot sa ma uit la realitate si sa formulez niste texte sau imagini care sa sa ajute la intelegerea ei sau, in fine, sa-i faca pentru unii oameni mai confortabili cu anumite chestii. Asta pot sa fac si asta si fac. Incercam sa gasim niste forme de adresare si pentru publicul nostru nisat, si pentru restul lumii. Sa tii in atentie niste probleme sociale. Cred ca arta va avea si acest rol. 

Teama mea un pic, dar mai ales aici, in Romania, e ca in industriile culturale ne vor manca de vii. Arta nu va mai fi inteleasa administrativ decat daca aduce turisti, daca contribuie la PIB. Adica nu o sa mai am voie sa fac lucruri inutile. Ori arta trebuie sa faca si lucruri care dau in gard. Trebuie sa ai spatiu sa gresesti, nu sa vrei sa gresesti, dar sa incerci si sa nu iasa. Sa stii ca ai timpul asta. Si nu mai e timp. Arta inteleasa numai ca bani sau ca motiv de crestere a PIB-ului.. nu e numai o investitie. Nu e numai ca pui bani, scoti bani sau nu stiu ce ajuti. Nu ajuti niciun artist. Eu te ajut pe tine. Eu nu cer primariei nimic. Eu ofer primariei ceva ca artist. 

E o lume interesanta, pare un arhipelag care tot mai creeaza insule. Si nu toti avem salupe sa mergem intre ele.

*

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.