Skip to content

Podcast Buzunar de Arta: Timisoara. Elvira Lupsa, coordonatoarea expozitiilor Brancusi si Brauner: „Un moment unic, sa fii singur intr-un muzeu cu peste 50 de lucrari originale Victor Brauner. Vibra intr-un anumit fel spatiul.”

Al patrulea episod al podcastului Buzunar de Arta o aduce in prim plan pe Elvira Lupsa, producator si initiator de proiecte culturale, coordonatoare din partea Fundatiei Art Encounters a celor mai mari expozitii desfasurate la Timisoara in 2023 ─ si in Romania in ultimele decenii ─: Victor Brauner si Constantin Brancusi.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, abordeaza arta vizuala, cultura si oamenii inspirationali care le transforma. Prin dialoguri cu artisti, curatori, pedagogi, manageri si operatori culturali veti descoperi magia din jurul artei, modul in care ne conecteaza pe toti si ne face vietile mai frumoase. 

Interviul cu Elvira Lupsa poate fi ascultat mai jos, gasiti linkuri de pe Spotify, Apple Podcasts si YouTube, fiind disponibil si pe celelalte platforme de streaming existente. Grafica si montaj de Catalin Alb.

Elvira Lupsa detine Unicat, o agentie de arta, iar zilele acestea coordoneaza Festivalul de Film Documentar fARAD care se va desfasura la Arad in perioada 2-6 octombrie 2024.

Elvira Lupsa a studiat istoria artei si filosofia in Franta si la New York. A participat la dezvoltarea mai multor proiecte culturale, printre care si Making Waves – festivalul de film romanesc din NYC. Dupa o viata in strainatate, s-a intors inapoi in Romania si a fondat agentia de arta UNICAT unde este consultant de arta si pune accentul pe promovarea si distributia artistilor emergenti romani. 

In ultimii ani s-a ocupat de 30 de intalniri din seria Creative Mornings care aduce in fata publicului — intr-o dimineata in aburi de cafea si miros de croissante proaspete — profesionisti care marcheaza diversele sectoare creative din Romania. De-a lungul timpului a produs peste 10 murale in colaborare cu Institutul Francez, Green Hours sau Mega Image, a fost asistent de cercetare la Rubin Museum si asistent director la SLP Art Advising, ambele in New York, a fost guests liaison la TIFF, asociat creativ la A.R.C.E.N. si parte din boardul creativ DIPLOMA.

Discutia cu Elvira prezinta detalii din culisele celor doua expozitii blockbuster deschise anul trecut la Timisoara: Brancusi si Brauner. Explica, pe de o parte, de ce se intampla atat de rar astfel de experiente vizuale in tara noastra, dar si procesul fascinant din spatele transportului unei aparent simple sculpturi de Brancusi din Franta pana in Romania. O prima concluzie este ca totul se reduce la oameni, nu la institutii, la oameni si la abilitatea lor de a visa si a munci pentru a crea experiente culturale memorabile.

Cum se vede de partea ta anul 2023 si implicarea in programul Capitala Europeana a Culturii. Au avut timp sa se aseze toate emotiile si realizarile, sa privesti in macro?

Au avut atat de mult timp ca au devenit incapsulate intr-o amintire care pare foarte distanta. Stiu ca nu a trecut atat de mult timp, dar eu am impresia ca suntem deja in 2030. Ce tin minte foarte intens este cat de dinamic a fost acel an, ce dinamica era Timisoara, ce incredibil au iesit expozitiile! Cu modestie imi permit sa spun, fiindca foarte multa lume a fost implicata, deci nu mi le asum. Sunt foarte curioasa cum o sa-l vad peste zece ani. 

Rolul tau a fost de producator cultural si coordonator general al celor doua expozitii Brauner si Brancusi, din partea Fundatiei Art Encounters, au fost cele mai mari expozitii organizate in Romania in ultimii 50 de ani. Jobul tau a presupus atat coordonarea generala, dar si un liaison. Ai fost un om de legatura care a conectat viziunea curatorilor, cerintele muzeografe internationale, posibilitatile existente la Timisoara, transformarea acestor posibilitati, dar si o implementare in spatiu, arhitecturala. Cum a fost jonglarea aceasta timp de doi ani? Pare greu sa multumesti oameni, daramite institutii internationale. 

Cuvantul de liaison este foarte potrivit pentru mare parte din munca pe care am depus-o, nu numai intre institutii, organizatii, entitati, dar si intre oameni. In orice proiect complex — a durat doi ani — au fost foarte multe lucruri la mijloc, o miza foarte mare. Uneori sunt si neintelegeri personale, neintelegeri intre doi oameni, deci si asta a fost de gestionat, de fapt, ca parte din munca mea implicita. Cred ca e foarte greu de jonglat, a fost aspectul cel mai greu, dar poate si care mi-a adus cea mai multa satisfactie, fiindca totusi lucrurile cumva s-au adunat spre a face posibila si a aduce in realitate aceste doua expozitii. Cerintele internationale, intr-adevar, sunt foarte stricte si au fost o premiera pentru multi oameni implicati in proiect si au trebuit gasite solutii logistice, mai ales pentru lucrari, in mod special pentru aducerea lucrarilor, pentru conservarea lor, asigurari etc. Sumele pentru achizitiile publice implicate, care erau mult mai mari decat sumele obisnuite, sa zicem, cu care lucreaza un muzeu, fiindca sunt lucrari de patrimoniu universal, care, de fapt, chiar daca au o valoare de asigurare, au o valoare peste cea financiara, sa zicem. Adica sunt lucrari care daca se pierd, sunt pierdute pentru totdeauna. 

Am jonglat foarte mult si constant intre cerinte, solutii, dar si intre culturi profesionale foarte diferite. Am fost educata in Franta pana la liceu, in America, pentru universitate, deci am avut si experiente de lucru in alte culturi profesionale, dar aici erau si in interiorul unei culturi nationale comune, Romania, in culturi organizationale foarte diferite. O entitate privata cum este Fundatia Art Encounters, functioneaza intern extrem de diferit de o entitate publica, cum este Muzeul National de Arta. Deci si acolo a fost o gestiune a unui modus operandi intern. Ritmul cu care raspund oamenii, poate platformele pe care lucreaza, obisnuinta sau nu de a raspunde la mailuri. Toate aceste lucruri care par de fapt anecdote sau minore, transforma enorm workflow-ul unui proiect, fiindca trebuie sa te adaptezi in calitate de coordonator la fiecare in parte. 

Anterior ai mai lucrat la Bienala de la Venetia, dar atunci era vorba de patrimoniul unor artisti mai putin importanti in istoria artei decat Brancusi, Brauner. Si cand zic mai putin importanti, ma refer in primul rand la nivel birocratic. O lucrare de Brauner vine cu unul sau mai multe dosare de conditii, cerinte si restrictii de urmat, cu multe reguli. Sunt multe casute de bifat, cum ai spus si tu, pentru a aduce o lucrare de arta dintr-o institutie franceza precum Centrul Pompidou in Romania. Cum a fost acest proces de convingere a institutiilor sa acorde imprumuturile pana la transport si la montarea lor? 

A fost o parte din procesul de lucru, foarte stufoasa si complicata, unde proiectele datoreaza foarte mult si faptului ca cele doua curatoare, doamna Camille Morando si doamna Doina Lemny, au o legitimitate si o recunoastere internationala puternica, deci au putut sa utilizeze acest soft-power, sa-i zicem, pentru a obtine majoritatea imprumuturilor.

Nu cred ca aceste doua expozitii s-ar fi putut face intr-un spatiu privat, oricat de bine ar fi fost echipat si pregatit si ar fi bifat toate acele casute din facility report — aceasta fisa care trebuie completata de catre muzeele si institutiile care gazduiesc expozitii. Aceasta amploare si acest proces a fost ajutat de faptul ca era un muzeu oficial si cumva, in spate era Ministerul Culturii si Guvernul Romaniei. Dar cred ca personajele cheie au fost doamnele Morando, Lemny si doamna Tilla Rudel, directoarea Institutului Francez din Timisoara, care a putut prin reteaua ei si prin capitalul ei relational preexistent sa faciliteze anumite discutii, sa convinga anumite institutii. 

De fapt, fiecare om gira cu credibilitatea pe care o avea, mai ales ca doamnele Lemny si Morando au lucrat la Centrul Pompidou. 

E foarte important sa nu uitam ca proiectele depind si de oamenii implicati, nu doar de institutii sau organizatii implicate ca entitati in sine, care functioneaza ca un organism, sa zicem. Dar sunt oameni cheie care faciliteaza, rezolva, inventeaza solutii.

Ai trait si gasit solutii pentru dificultatile care sigur au existat in spatele unor proiecte atat de colosale. Vazand toate detaliile de culise, logistic, administrativ, uman, de ce crezi ca nu se organizeaza alte explozii de asemenea magnitudine in Romania? Ce ar trebui sa se schimbe oare ca sa avem mai multe astfel de experiente vizuale? Pentru ca interesul urias exista, cum am vazut. 

Da, interesul publicului exista, in orice oras, cred, si in orice zona a Romaniei. Un astfel de proiect a beneficiat de elanul si dinamismul Capitalei Culturale Europene, care a permis unor oameni sa propuna proiecte care ar fi putut parea imposibile. A beneficiat de faptul ca cineva ca Ovidiu Sandor, presedintele Art Encounters, Diana Marincu, directorul artistic, Alin Nica, presedintele Consiliului Judetean de atunci, domnul Filip Petcu, care era director la Muzeul National de Arta, s-au lansat in aceasta incercare cu convingerea aproape autoimpusa ca lucrurile se vor intampla. Cred ca si factorul uman e important, conjunctura magica in care oameni care poate in mod natural nu ar lucra impreuna se aduna alaturi de institutiile pe care le reprezinta sa lucreze impreuna pentru astfel de proiecte. In mod surprinzator, nu cred ca factorul financiar este un detriment pentru lipsa de expozitii extraordinare, cum au fost Brauner si Brancusi. Cred ca finante si sponsorizari pentru aceste expozitii pot sa existe. Se pot gasi formate de autofinantare prin bilete, sponsorizari private, donatii.

Cred ca realmente tine de cine isi asuma sa initieze asa ceva si ce resurse umane gaseste pentru asta. Este o lipsa de oameni profesionisti care au expertiza necesara pentru a implementa astfel de proiecte. Noi nu avem specialisti realmente in manipularea lucrarilor, pana la cum comunici un astfel de proiect cultural. Trebuie resurse umane care sa lucreze la aceste proiecte si cred ca acolo se blocheaza, de fapt, multe initiative. 

Uitandu-ma pe CV-ul tau, ma gandeam ca toata experienta ta te-a pregatit de fapt pentru responsabilitatea acestor joburi pe care le-ai avut anul trecut la Timisoara. A existat ceva in organizare care credeai ca o sa fie greu, dar in schimb a fost usor?

Mi se pare superba aceasta intrebare, fiindca de obicei ne place sa dramatizam, sa ne uitam la partea dramatica, negativa. Un prim lucru care ma asteptam ca va fi foarte greu si de fapt nu a fost: credeam ca ma voi simti foarte singura in Timisoara. Eu sunt din Bucuresti. Cand m-am mutat din strainatate, m-am mutat in Bucuresti si am lucrat doar in Bucuresti si la Cluj, la cateva editii de TIFF, in perioade foarte scurte. Anul trecut am petrecut peste o saptamana pe luna la Timisoara si ma asteptam ca asta va fi un aspect care la nivel personal va fi greu, dar va influenta si munca, si motivatia. Dar nu a fost deloc asa. Unul fiindca, de fapt, timisorenii sunt foarte draguti si amabili. E o placere sa mergi la magazin — deloc ca in Bucuresti. Si doi, au fost cateva persoane care m-au primit ca pe cineva pe care il cunosteau deja. 

Te-au adoptat in familia lor urbana..

Da, m-au adoptat, pur si simplu. Poate temporar, pentru acei doi ani. Si am avut, desigur, enorm de multa sustinere si din partea lui Ovidiu Sandor, presedintele Art Encounters, cu care am lucrat in tandem pentru coordonarea acestor proiecte, dar am avut si o sustinere personala, as zice chiar de la doamna jurista de la Muzeul National de Arta, Diana Vlad. O mentionez in mod special fiindca a fost o intalnire umana surprinzatoare. La fel si cu Oana Dobosi de La Doua Bufnite. A fost o persoana cheie pentru mine si pentru lipsa de singuratate la care ma asteptam sa fac fata la Timisoara.

Ce relatie aveai cu opera lui Brauner inainte de expozitie si ce ai descoperit, sa zicem surprinzator, despre opera lui in timpul organizarii? 

Au fost mai multe aspecte magice in expozitie, tema a fost aleasa de doamna Morando, fiindca cercetarea ei foarte aprofundata in jurul lui Victor Brauner a adus-o la anumite concluzii legate de pasiunea lui pentru ezoteric. Un moment magic din interiorul expozitiei a fost cand picturile si cele doua sculpturi erau puse in pozitie si eram doar trei oameni in toate acele sali, alaturi de doamna Morando si de echipa care a facut designul de expozitie.

Era un moment unic sa fii singur intr-un muzeu amenajat cu o expozitie superba, cu peste 50 de lucrari originale de Victor Brauner. Pur si simplu vibra intr-un anumit fel spatiul.

Te-a speriat in vreun mod productia expozitiei Brancusi, stiind cat de iubit este si cat de sensibili sunt romanii la Brancusi, dar si cat de greu se imprumuta operele, bineinteles?

Poate personal m-a speriat foarte, foarte mult partea logistica. Sincera sa fiu, sa avem toate imprumuturile dorite, validate, semnate, acordate. Muzeul sa fie gata la nivel tehnic, transportul sa fie negociat la litera, exact cum pleaca, in ce conditii, cand, cand ajung. Si echipa logistica de la Art Encounters a depus un efort, as zice colosal, pentru a reusi sa asiguram ca aceste lucrari ajung in cele mai bune conditii la muzeu, ca raman in cele mai bune conditii, ca ne luam cat mai putin risc la nivel de securitate.

Intr-un interviu la TVR Cultural spuneai ca trebuie sa raportati inclusiv cat timp se opreste un sofer care transporta lucrarile, daca face o oprire. 

Da, trebuie sa fie doi soferi in caz ca i se face rau primului. Absolut toate posibilele probleme pe care le poate intampina un astfel de transport sunt acoperite sub o forma sau alta. Prin licitatie a fost aleasa o firma specializata in transport de arta, de art handling din Londra. Din contractele de imprumut pentru astfel de lucrari exista inclusiv obligatia sa nu faci niciun fel de fotografie, sa nu documentezi sub nici o forma publica, sa zicem, transportul si montarea lucrarilor. Nici macar masinile nu trebuie fotografiate. Este un intreg proces pentru a evita orice posibil furt sau vreun jurnalist mai curios sa intre in camion. Din fericire, nu s-au intamplat lucrurile acestea, lucrarile s-au intors exact cum au sosit. 

Produci evenimente si proiecte culturale, vinzi arta si faci consultanta creativa prin intermediul agentiei tale Unicat.co. Este practic identitatea ta creativa pe care o folosesti de aproape 10 ani. Prin intermediul ei ai descoperit si promovat inclusiv artisti. Care sunt cele mai mari realizari sau momente cheie la care privesti cu mandrie si acum? 

Unicat este identitatea mea de afaceri. Am produs, initiat, coordonat si colaborat la foarte multe proiecte. De fapt, Unicat.co implineste 10 ani in 2025. Initial imi doream sa am un magazin de arta pe care chiar l-am facut, magazin de arta online in care doar sa vand lucrari. Am promovat, sustinut, concret si expus artisti care acum dovedesc ca sunt nume mult mai importante decat erau pe vremea cand eu consideram ca sunt talente emergente. Pot sa ma gandesc la Radu Pandele, la Robert Obert si alti artisti emergenti care intre timp si-au facut propria cale, gratie eforturilor si talentului lor. 

Ai locuit inca din copilarie in diverse locuri, la Nantes in Franta, unde ai facut liceul, la New York, unde ai absolvit istoria artei la Baruch College. Am putea spune ca ai luat contact cu doua lumi, trei lumi de fapt foarte diferite, pentru ca vorbim de cea occidentala, europeana, cea americana si, bineinteles, mostenirea est-europeana la care ai revenit. Cum crezi ca ti-a schimbat toata aceasta calatorie perspectiva asupra artei si a culturii? Termenul “multicultural” pare ca ti se potriveste perfect.

Mi se potriveste, dar poate e greoi fiindca nu simt ca apartin de fapt sau ca am dreptul sa apartin la niciunul dintre aceste spatii culturale. E mai complicat la nivel personal, dar la nivel profesional mi-a adus enorm contrastul dintre modul de lucru, convietuire si de a socializa intre Franta si New York, de exemplu. Franta este o societate in care esti educat spre elitism, spre a fi excelent in cunoasterile pe care le ai, in modul in care iti functioneaza mintea in metodologie. Pe cand America este un loc in care este pus accent pe cum livrezi aceste cunoasteri. Adica, indiferent ca esti un geniu, daca tu nu esti capabil sa aduci ceva altora si sa le explici ce ai la tine in cap, esti inutil. Si acest contrast de viziuni m-a ajutat si in munca foarte mult, fiindca incerc sa gasesc o cale de mijloc in care faptul ca stiu sa fac anumite lucruri si sunt convinsa ca le stiu este la fel de important cu faptul ca pot sa comunic cu echipele cu care lucrez in mod natural. Firea mea m-ar duce catre a munci retrasa ca un robotel.

Ma gandesc ca deseori nu am dreptate, chiar daca e modul cel mai eficient de a face un lucru. Poate modul pe care il doreste colaboratorul e modul mai bun, fiindca asa inainteaza proiectul, desi nu este mai eficient.

Ai produs peste 10 murale prin diverse colaborari si, in 2022 ai gazduit, alaturi de Daria Ghiu, o serie de interviuri la Radio Romania Cultural dedicate acestui subiect. Care crezi ca e puterea artei murale in peisajul urban? 

Arta murala poate sa schimbe un cartier gri, omniprezent in Bucuresti. Si multe cartiere comuniste din Romania pot sa fie complet schimbate de un mini festival de arte murale care sa acopere calcanele. Ar fi genial ca, pe de o parte, autoritatile locale, prin bugetele pe care le au, si pe de alta parte, business-urile, sa ofere calcanele artistilor si sa le dea libertatea realmente de a implementa ce isi doresc. Lucrarile cele mai bune ale grupului Sweet Damage Crew sunt facute in momentul in care au fost invitati, li s-a dat un perete sau li s-a oferit sau indicat un spatiu, dar au fost lasati liberi.

Anul acesta ai preluat coordonarea generala a festivalului de film documentar fARAD, de la Arad. Stiu ca interesele tale se invart foarte mult in zona artei contemporane, insa care e relatia ta cu filmul si cum se traduce in organizarea festivalului? 

Relatia mea cu filmul este una de consum de film destul de mult. Nu cat un om care lucreaza doar in domeniul filmului, evident. Si nu consum doar film de arta. Imi plac si prostiile produse de Netflix, deci nu ma plasez deloc in expert sau critic de film. Sunt coordonatoarea Festivalului fARAd pentru Insula 42, care e co-organizator al festivalului, alaturi de Centrul Municipal de Cultura din Arad. Pasiunea mea pentru vizual se traduce inclusiv in afisul festivalului, in sensul ca am lucrat anul acesta cu Roberto Obert, care a facut un afis excelent, dupa parerea mea, pentru editia dedicata sportului.

Filmul este, de fapt, imagine in miscare, deci munca de DOP este una extrem de importanta in filme si in filmele documentare. Pasiunea pentru vizual se regaseste si acolo si se regaseste mult in discutiile de dupa filme, in discutiile interne cu invitatii speciali. Se leaga cu pasiunea mea pentru artele vizuale si pasiunea pentru a duce arta catre oameni, de a gasi contexte in care oamenii se simt confortabili si li se pare firesc sa se duca sa experimenteze o forma de arta.

Lasi urme frumoase si creezi proiecte care schimba lumea din jur. Ce te motiveaza sa te trezesti in fiecare dimineata si sa vrei sa schimbi lumea? 

Ce ma motiveaza sa ma trezesc in fiecare dimineata este sa vad ceva frumos, ideea de a produce frumos, de a aduce ceva frumos, nu neaparat de a schimba lumea in sensul general. Dar si daca schimb un singur om, pot sa am o satisfactie foarte mare cu un singur om care viziteaza o expozitie la care am participat si pe care il vad schimbat sau miscat de acel moment, imi da o satisfactie foarte mare. Ma motiveaza, de asemenea, sa ma trezesc de dimineata. Sunt un om care se simte foarte responsabil pentru proiectele in care se implica si ma motiveaza ideea ca lucrurile trebuie facute, ca sunt si alti oameni care depind de momentul in care livrez ce am de facut si ca doresc sa inaintam ca niste pesti in apa, sa nu blochez firul de apa care curge.

*

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

Citește în continuare