Artistul vizual Felicia Simion a lansat recent cartea „Postpartum”, primul memoir romanesc despre depresia postnatala, aparuta la editura ZYX Books despre care medicul psihiatru Vlad Stroescu spune „Cartea aceasta nu este o insiruire de fapte. Ea iti arde mana, lucrurile inca se petrec. Sa transmiti asa ceva in siguranta unor oameni este cel mai dificil. Astfel de carti sunt extraordinar de importante”.

Felicia Simion a absolvut Universitatea Nationala de Arte Bucuresti, sectia Fotografie si Video, si are un master in Etnologie, Antropologie Culturala si Folclorla Universitatea Bucuresti.

Aparitia cartii, prima de acest gen in tara noastra, are o maxima relevanta in contextul in care statisticile arata ca 1 din 8 mame traiesc depresia postpartum, iar 86% dintre romance care sufera de depresie postnatala nu se trateaza adecvat si adesea nici nu marturisesc suferinta lor.

Marturia Feliciei e un gest curajos care poate schimba vieti si poate sprijini emotional tinerele mame.

Urban.ro a discutat cu Felicia Simion despre experienta acestei carti.

Felicitari pentru curajul de a scrie aceasta carte, atat de intima si de vulnerabila. Cum ai ajuns la ideea de a scrie o carte pentru ca tu esti un artist care te exprimi mai degraba prin imagini, picturi?

Iti multumesc. Scrisul a fost un lucru firesc pentru mine in adolescenta, ulterior a aparut fotografia si am renuntat, o perioada, la cel dintai. A revenit, in forta, la mine, in momentul in care editoarea cartii „Postpartum”, Alexandra Rusu, mi-a propus sa scriu despre ceea ce traisem, cunoscand, pe scurt, povestea mea din online. Si-atunci, s-a reinnoit in mine dorinta – si nevoia – de a ma exprima prin cuvant.

Cui ai povestit prima data ca scrii o carte? Ce a spus familia ta despre decizia de a scrie aceasta carte? E o dezvaluire personala dar care implica si familia cumva.

Cred ca sotului meu i-am mentionat prima oara cartea, apoi parintilor si prietenilor apropiati. A fost surprinzator pentru mine acest exercitiu de dezvaluire, si cred ca si pentru ceilalti. Insa m-au sustinut de la inceputul procesului. Am sansa de a fi parte dintr-o familie care m-a incurajat dintotdeauna sa creez.

N-am citit inca cartea, dar as vrea sa stiu cum ai simtit ca esti in depresie dupa nastere si cum te afecta asta in familie?

A fost ca o ruptura, ca o desprindere treptata de realitate, aceasta trecere de la starea de sanatate la cea depresiva. Am realizat ca se intampla ceva cu mine, ceva mai puternic decat mine, cam la doua luni de la nasterea bebelusului. Atunci s-au declansat simptome precum atacuri de panica, anxietate, insomnie, atunci a inceput greul. Dintr-un om functional am devenit unul care avea nevoie de ajutor si de prezenta externa constanta, ceea ce a mobilizat intreaga familie apropiata – sotul si parintii. Am redevenit un copil, un copil care nu ajungea sa aprinda becul intr-o camera intunecata.

Cat timp ai avut depresie si cum te-ai recuperat?

Doi ani a durat boala, dupa care am inceput, progresiv, procesul vindecarii. A fost nevoie de un salt, de o adunare de forte – emotionale si fizice – ca eu sa pot sa ma ridic la suprafata. Am povestit in carte despre asta, despre mutarea fetitei mele la bunici, timp de noua luni, care, asemeni unui travaliu, a pregatit nasterea – de data asta, a mea.

Eu sunt o persoana foarte disciplinata cu lucrurile zilnice si de job si cand am ajuns intr-un burnout am inceput sa ma invinovatesc si sa fiu foarte aspra cu mine pentru ca nu mai puteam sa fac toate taskurile. Te-ai invinovatit pentru ceea ce simteai?

O buna parte din cei doi ani, da, m-am simtit vinovata, dar cred ca experimentam, cumva, o vina „colectiva”, gandind ca exista, cu siguranta, un amestec de cauze externe si interne, pentru ceea ce mi se intampla. Acum, la mai bine de trei ani de atunci, nu mai exista vina, nu mai exista remuscare, nu mai exista regret. E ca si cand cineva a imprastiat toata ceata care a fost, pana a disparut cu totul valul de indoiala, de furie si de cautare a unor responsabili.

Ca fotograf dezvolti un instinct al detaliilor, al gesturilor si contextelor… ai studiat si antropologie. Cat de mult te-a ajutat asta cand ai inceput sa scrii?

Destul de tare. In cadrul masteratului de antropologie culturala, am tot facut pasi catre intoarcerea la scris, prin eseurile rezultate in urma unor cercetari de teren. Sa fiu pe teren, asta e ceea ce mi-am dorit dintotdeauna, sa vad, sa cunosc, sa traiesc pe pielea mea, si nu a altora – iar antropologia nu a facut decat sa intareasca aceasta nazuinta a mea.

Ce a fost cel mai greu de (de)scris?

In momentul in care mi-am asumat, intr-un mod launtric, aceasta poveste, aceasta experienta, nimic nu a mai fost dificil de scos afara. A venit ca un gest natural, chiar ca o necesitate. Ce a fost greu a fost, mai degraba, sa iau hotararea de a o da mai departe, de a o scoate in lume, temandu-ma, pe alocuri, de tot ce poate rezulta in urma unei vulnerabilizari atat de mari. Dar de a spune adevarul nu (mai) reprezinta o temere pentru mine acum. A spune adevarul e un „musai”.

Ce ai recomanda tinerelor viitoare mame sa faca pe perioada sarcinii pentru a fi pregatite pentru ceea ce “vine” dupa nastere…

Nu as recomanda ceva anume, pentru ca nu cred ca exista, cu adevarat, aceasta „pregatire” sa fii mama. Exista, cu siguranta, inclinatia spre si aspiratia la maternitate, un instinct care ghideaza – atunci cand mintea ramane intr-o zona de sanatate – o dragoste de bebelus pe care am trait-o si eu, dincolo de boala, inca din perioada sarcinii. N-ai cum sa fii „pregatita” sa fii mama, pentru ca a fi mama e un proces dinamic, viu, continuu. Suntem noi oare pregatiti sa ne nastem, sa imbatranim, sa murim? Nu cred. Dar invatam.

Cum s-a schimbat abordarea ta in fotografii post nastere ?

Acum, am o dorinta si mai puternica de a cauta adevarul prin fotografie, la fel ca si prin scris. Nu ma intereseaza decat ceea ce rascoleste, ceea ce atinge, dincolo ceea ce se vede. Cred ca mereu am cautat Nevazutul atunci cand am privit prin obiectiv. Acum, cu atat mai mult.

Ai facut un proiect in care ai fotografiat mame si copii, simteai diferit sedintele foto?

Proiectul fotografic „Postpartum” a fost un exercitiu, o „pregustare” a cartii, desi la vremea aceea, nu aveam habar ca va fi asa. Nu aveam, pe atunci, aceeasi forta expresiva; stiam ca am ceva de spus si faceam pasi in directia asta. De aceea, am ales sa „combat”, mai intai, sentimentul de singuratate, de izolare, care te copleseste atunci cand treci printr-o depresie postnatala. Si am facut-o cu ajutorul fotografiei si al mamelor care si-au scris, la randul lor, propria poveste a trairii acestei suferinte.

Fotografii Felicia Simion.