Joan Didion (1934–2021) este autoarea a cinci romane şi a paisprezece cărți de nonficțiune, printre care South and West şi Where I Was From. Volumul ce reuneşte toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de Everyman’s Library în 2006. În colecția Anansi. Ego au mai apărut volumele Anul gândirii magice (recompensat cu National Book Award for Nonfiction), Nopți albastre și Uite cum stă treaba.

Deși primul volum de nonficțiune publicat de Joan Didion, Spre Betleem, agale este alcătuit din eseuri și reportaje care au devenit în scurt timp repere stilistice în proza americană a secolului XX. După cum s-a spus, Joan Didion privește lumea contemporană cu detașare rece, de parcă ar fi un observator de pe altă planetă, ochiul ei surprinzând însă detalii și implicații ale evenimentelor care le scapă în general „analiștilor“ de meserie. De la o crimă pasională în peisajul sublunar californian și până la San Franciscoul hippy al anilor 1960, mintea lui Joan Didion procesează mai curând fluxul subteran al istoriei contemporane, redându-l apoi prin filtrul personalității ei care-și pune amprenta asupra universului contemplat. Împreună cu volumul The White Album, Spre Betleem, agale poate fi considerat o lecție despre eleganța gândirii, stil și luciditate.

JOAN DIDION, Spre Betleem, agale apare in traducere din limba engleză și note de Bertha Savu, la EDITURA TREI, colectia Anansi World Fiction

Stiluri de viață în ținutul de aur

Visând la visul de aur

Aceasta este o poveste despre dragoste și moarte în ținutul de aur și începe chiar cu locul faptei. San Bernardino Valley se întinde doar la o oră distanță înspre est de Los Angeles când vii pe autostrada San Bernardino, dar ea este, în multe sensuri, o altă lume: nu mai e California aceea de coastă cu apusuri subtropicale și vânturi de vest blânde, bătând dinspre Pacific, ci o Californie mai aspră, bântuită de spectrul deșertului Mojave aflat chiar dincolo de munți, devastată de vântul Santa Ana, fierbinte și uscat, ce coboară prin trecători cu 150 de kilometri la oră, văitându‑se printre paravanele de eucalipți și măcinându‑ți nervii. Octombrie este luna cea mai rea în materie de vânt, luna când e greu până să și respiri, iar incendiile izbucnesc spontan pe dealuri. Nu a mai plouat din aprilie. Orice glas devine strident. Este sezonul sinuciderilor și al divorțurilor și al spaimei șfichiuitoare care te cuprinde de fiecare dată când bate vântul.

Mormonii au fost cei care au colonizat acest ținut sinistru, pe care mai târziu l‑au abandonat, însă la vremea plecării lor primul portocal fusese deja plantat și, în următorii o sută de ani, San Bernardino Valley avea să atragă un soi de oameni care se vedeau trăind poate printre livezile de pomi‑talisman, prosperând în aerul uscat, oameni care au adus cu ei din Vestul mijlociu un anumit fel de a construi și de a găti și de a se ruga și care au încercat să îl altoiască pe acest pământ. Transplantul a avut rezultate bizare. Aceasta este California unde poți să trăiești și să mori fără să fi mâncat vreodată anghinare, fără să fi întâlnit vreodată un catolic sau un evreu. Aceasta este California unde e ușor să Asculți‑o‑Predică formând un număr de telefon, dar greu să cumperi o carte. Aceasta este țara unde credința în interpretarea literală a Genezei a alunecat pe nesimțite în credința în interpretarea literală a Asigurării de moarte¹ , țara părului tapat și a pantalonilor capri și a fetelor pentru care toate promisiunile vieții se reduc la o rochie albă de mireasă cu tiv la jumătatea gambei și la nașterea unei Kimberly sau a unei Sherry sau a unei Debbi, la un divorț în Tijuana²  și la hotărârea de a relua școala, făcând un curs de coafeze. „Eram doar niște puști nebuni“, spun ele fără niciun regret și privesc spre viitor. Viitorul arată întotdeauna bine în ținutul de aur pentru că nimeni nu‑și amintește trecutul. Aici este locul unde suflă vânt fierbinte și vechile tradiții nu par relevante, unde rata divorțurilor este de două ori mai mare decât media națională și unde unul din treizeci și opt de oameni trăiește într‑o rulotă.

^1. În original, Double Indemnity (1944), film noir american regizat de Billy Wilder. Sintagma are și sensul de „dublă despăgubire“, o prevedere cuprinsă în polițele de asigurare prin care beneficiarul primește dublul sumei asigurate în cazurile în care moartea are loc accidental.

^2. Referire la o practică americană de la mijlocul secolului XX, când oamenii călătoreau în Mexic ca să obțină divorțul pe cale mai eficientă și mai ieftină decât în Statele Unite.

Aici este ultima oprire pentru toți cei care vin din altă parte, pentru toți cei care au fugit de frig și de trecut și de vechile tradiții. Aici este locul unde ei încearcă să găsească un nou stil de viață și încearcă să‑l găsească în singurele locuri în care știu să îl caute: în filme și în ziare. Cazul lui Lucille Marie Maxwell Miller este o poveste care a ținut prima pagină a tabloidelor, emblematică pentru acest nou stil de viață.

Imaginați‑vă pentru început Banyan Street, pentru că acolo s‑a întâmplat. Pe Banyan ajungi conducând spre vest din San Bernardino până la ieșirea pe Foothill Boulevard, Route 66: treci de macazurile de la Santa Fe, de motelul Forty Winks. Treci de motelul format din nouăsprezece corturi tepee din stuc: „DORMIȚI ÎNTR‑UN WIGWAM, PRIMIȚI MAI MULT PENTRU ACEIAȘI WAMPUMI³ “. Treci de Fontana Drag City și de Biserica Nazarineană din Fontana și de localul Pit Stop A Go‑Go; treci de turnătoria Kaiser Steel, străbați Cucamonga până ajungi la restaurantul‑bar și cafeneaua Kapu Kai, la intersecția dintre Route 66 și Carnelian Avenue. De la Kapu Kai — care s‑ar traduce prin „apele interzise“ —, urcând pe Carnelian Avenue, steagurile statelor se zbat în vântul biciuitor. „FERME DE JUMĂTATE DE HECTAR! SNACK‑BARURI! PLĂCI DE TRAVERTIN! 95$ REDUCERE.“ Sunt urmele unor oameni bine intenționați care‑au apucat‑o pe căi greșite, resturile epavei Noua Californie. Dar, după un timp, reclamele încep să se rărească pe Carnelian Avenue, iar casele nu mai sunt vopsite în culorile pastelate și luminoase alese de proprietarii complexului rezidențial Springtime Home, fiind înlocuite de bungalow‑urile șterse ale oamenilor care cultivă viță‑de‑vie și cresc câteva găini, apoi dealurile devin mai abrupte și drumul urcă și până și bungalow‑urile încep să se rărească, și aici — pustie, pavată grosolan, flancată de eucalipți și pâlcuri de lămâi — se află Banyan Street.

Ca foarte multe alte lucruri din ținutul acesta, Banyan îți dă o senzație de bizarerie și de nefiresc. Pâlcurile de lămâi sunt scufundate în spatele unui zid de sprijin de un metru, un metru și jumătate, astfel că frunzișul lor dens, luxuriant, neliniștitor de lucios și de un verde sinistru este chiar la nivelul ochilor; coaja căzută a eucalipților e plină de praf, un loc numai bun pentru șerpi să se înmulțească. Pietrele nu arată a piatră naturală, ci a moloz rămas în urma unei revolte nenumite. Sobe de livadă, o cisternă închisă. De o parte a străzii se întinde o vale plată și, de cealaltă, munții San Bernardino, o masă întunecată care se profilează amenințător mult prea sus, prea brusc, la 2 700, 3 000, 3 300 de metri, chiar acolo, deasupra pâlcurilor de lămâi. La miezul nopții, pe Banyan Street nu se vede nicio lumină și nu se aude niciun sunet cu excepția vântului ce suflă printre eucalipți și a lătratului înfundat al câinilor.

S‑ar putea să fie vreun adăpost de câini prin apropiere sau poate că se aud, de fapt, coioții.

Banyan Street a fost drumul pe care Lucille Miller l‑a luat spre casă, întorcându‑se de la Mayfair Market, deschis nonstop, în noaptea de 7 octombrie 1964, o noapte cu lună nouă în care bătea vântul și în care ea rămăsese fără lapte, și Banyan Street a fost locul în care, în jur de 12 și jumătate noaptea, Volkswagenul ei din 1964 s‑a oprit brusc, a luat foc și a fost înghițit de flăcări. O oră și un sfert Lucille Miller a alergat în susul și în josul străzii, strigând după ajutor, dar nu a trecut nicio mașină și nu a venit nimeni să o ajute. La 3 dimineața, când focul fusese stins și polițiștii rutieri de pe autostrada California își terminau de scris raportul, Lucille Miller încă mai plângea și vorbea incoerent, pentru că soțul ei rămăsese dormind în Volkswagen. „Ce o să le spun copiilor, când n‑a mai rămas nimic, nimic de pus în sicriu?“, plângea ea pe umărul unei prietene venite să o consoleze. „Cum să le spun că n‑a mai rămas nimic?“

^3. Monedă a indienilor din America de Nord, alcătuită din scoici legate în formă de mătănii.

De fapt, ceva mai rămăsese și, o săptămână mai târziu, acel ceva zăcea în capela Draper Mortuary într‑un sicriu închis din bronz, acoperit cu garoafe roz. Cei aproximativ două sute de oameni îndoliați l‑au ascultat pe prezbiterul Robert E. Denton de la Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din Ontario vorbind despre „valul de furie care a răbufnit printre noi“. Pentru Gordon Miller, a spus el, nu avea să mai fie „nici moarte, nici suferință, nici neînțelegere“. Prezbiterul Ansel Bristol a pomenit de „neobișnuita“ amărăciune a acestui ceas. Prezbiterul Fred Jensen a întrebat „la ce folosește omului să cucerească lumea, dacă își pierde sufletul?“ Cădea o ploaie măruntă, o binecuvântare în sezonul uscat, și o vocalistă a interpretat „Adăpostit în brațele lui Isus“. S‑a făcut o înregistrare video a slujbei pentru văduvă, care era reținută, fără posibilitatea de eliberare pe cauțiune, în închisoarea districtuală din San Bernardino, fiind acuzată de omor calificat.

Bineînțeles că venea din altă parte, lăsase în urmă preria în căutarea a ceva ce văzuse într‑un film sau de care auzise la radio, căci aceasta este o poveste despre sudul Californiei. S‑a născut pe 17 ianuarie 1930 în Winnipeg, Manitoba, unicul copil al lui Gordon și Lily Maxwell, amândoi profesori și amândoi enoriași ai Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, ai cărei membri țin sabatul sâmbăta, cred în A Doua Venire apocaliptică, au o puternică înclinație misionară și, în cazul celor foarte stricți, nu fumează, nu beau, nu mănâncă carne, nu se machiază, nu poartă bijuterii, nici măcar verighete. La vremea în care Lucille Maxwell se înscria la Universitatea Walla Walla din College Place, Washington, era o tânără de optsprezece ani înzestrată cu o frumusețe comună și cu o poftă de viață ieșită din comun. „Lucille a vrut să vadă lumea“, avea să spună tatăl ei mai târziu, „și cred că a aflat cum e“.