„De aici spre marele necunoscut” spune povestea emotionanta a unei vieti traite sub umbra celebritatii, iubirii si pierderii. Lisa Marie Presley, fiica legendarului Elvis Presley, a fost o figura enigmatica, care, de-a lungul vremii, a captat atentia lumii intregi.

In acest volum de memorii, completat postum de fiica sa, Riley Keough, Lisa Marie impartaseste cu cititorii povesti despre momente intime din copilaria sa tumultuoasa la Graceland, relatiile sale complicate, maternitatea si luptele cu dependenta, despre bucuriile si provocarile personale, legatura profunda cu tatal sau, mariajul cu Michael Jackson si Danny Keough, dar si despre durerea coplesitoare traita dupa pierderea fiului sau, Benjamin.

Riley Keough a finalizat acest proiect editorial din iubire si respect pentru mama sa, aducand astfel la viata o poveste emotionanta, spusa pe doua voci, despre vindecare si iubire.

Cartea a aparut la editura Nemira, in traducerea Silviei Nastasie si o gasiti aici

Fragment carte

Cu câțiva ani înainte să moară, mama mea, Lisa Marie Presley, a înce¬put să-și scrie memoriile. Deși a încercat diverse abordări și a acordat multe interviuri pentru carte, nu-și dădea seama cum să scrie despre ea însăși. I se părea că nu e suficient de interesantă, deși fără îndoială că era. Nu îi plăcea să vorbească despre ea. Era nesigură. Nu era convinsă că are vreo altă valoare în ochii publicului, cu excepția faptului că era fiica lui Elvis. Într-atât de măcinată era de simțul ei autocritic, încât lucrul la această carte ajunsese să fie incredibil de chinuitor.
Nu cred că a înțeles vreodată, cu adevărat, cum sau de ce trebuia spusă povestea ei.
Și totuși simțea nevoia arzătoare să o spună.
Când a devenit mult prea frustrată de situație, mi-a zis:
— Gândăcel, chiar nu mai știu cum să-mi scriu cartea. Vrei s-o scriem împreună?
— Sigur că da, i-am răspuns.
Ultimii zece ani din viața ei fuseseră cumplit de grei, așa încât nu putea privi în urmă decât prin filtrul lor. Se gândea că eu aș fi putut avea o perspectivă mai complexă asupra vieții ei decât ar fi putut avea ea însăși. Așa că am fost de acord să o ajut, fără să-mi bat capul prea mult cu angajamentul pe care mi-l luasem, cu gândul că o vom scrie împreună, în timp.
O lună mai târziu, mama mea a murit.
S-au scurs zile, săptămâni și luni de suferință. Apoi am primit înregis¬trările interviurilor pe care le dăduse pentru cartea de memorii.
Eram în casă, pe canapea. Fiica mea dormea. Mi-era atât de teamă să aud vocea mamei – este foarte profundă conexiunea fizică pe care o avem cu vocile oamenilor dragi. Am hotărât să mă întind în pat, pentru că știu cât de mult îmi îngreunează durerea corpul.
Am început să o ascult povestind.
Era incredibil de dureros, dar nu mă puteam opri. Era de parcă mama ar fi fost în cameră, vorbind cu mine. Într-o clipă, m-am simțit din nou ca un copil și am izbucnit în lacrimi.
Mămica mea.
Sunetul vocii ei.
Aveam iar opt ani, eram în mașina noastră. La radio a început „Brown Eyed Girl“ a lui Van Morrison, iar tata a tras pe dreapta și ne-a pus pe toți să ne dăm jos și să dansăm pe marginea drumului.
M-am gândit la zâmbetul minunat al mamei.
La râsul ei.
M-am gândit la tata care, când a găsit-o, a încercat să-i resusciteze trupul neînsuflețit.
Apoi m-am întors la locul meu din mașină, la fața mamei, care cânta la unison cu Aretha Franklin, în mașina noastră ce rula pe Pacific Coast Highway, cu ferestrele deschise.
Apoi am ajuns la spital, imediat după nașterea frățiorului meu.
Eram bombardată de amintiri, ca într-un montaj siropos de flashbac¬kuri dintr-un film. Doar că de-adevăratelea.
O voiam înapoi.
Primele părți ale cărții redau, în cea mai mare parte, vocea ei – în înre¬gistrări, vorbește pe larg despre copilăria la Graceland, despre moartea tatălui ei, cumplita perioadă de după, relația cu mama ei, dificilii ani de adolescență. Vorbește pe șleau și cu umor despre tatăl meu, Danny Keough. Vorbește deschis despre relația ei cu Michael Jackson. Este du¬reros de sinceră în privința dependenței ei târzii de droguri și a riscurilor celebrității. Sunt și momente în care pare că vrea să dea foc lumii, din temelii; în altele, dă dovadă de compasiune și de empatie – toate acestea sunt chipuri ale femeii care a fost mama mea, toate acele fire de frumu¬sețe și de suferință, întrețesute în trauma timpurie, care s-au ciocnit unele de altele spre sfârșitul vieții ei.
Înregistrările sunt brute, cu toate elanurile și poticnelile pe care oame¬nii le au atunci când vorbesc liber. Ori de câte ori a fost posibil, am scris exact cum a vorbit ea. În alte situații, pentru limpezime sau pentru a ajunge la esența a ceea ce știu că încerca să spună, i-am redactat cuvin¬tele mamei. Pentru mine, cel mai important a fost să simt că textul final îi păstrează vocea, că o pot recunoaște imediat în aceste pagini – iar asta chiar se întâmplă.
Dar există și lucruri despre care nu vorbește în înregistrări, aspecte la care nu a ajuns, în special din ultima parte a vieții ei. Ne vedeam de câte cinci ori pe săptămână, de când mă știu, și am locuit nonstop împreună până să împlinesc douăzeci și cinci de ani. Dacă sunt goluri în povestea ei, le completez eu. Iar meritul pentru asta se datorează uneia dintre cele mai mari slăbiciuni ale mamei mele: era profund incapabilă să-mi ascundă ceva.
Sper că, spunându-i povestea, mama se va transforma într-un perso¬naj tridimensional, în femeia pe care am cunoscut-o și pe care am iubit-o așa de mult. Am început să înțeleg că dorința ei arzătoare de a-și spune povestea s-a născut atât din nevoia de a se înțelege pe sine, cât și din cea de a fi pe deplin înțeleasă de ceilalți, pentru prima oară în viața ei. Intenția mea nu este doar de a-mi onora mama, ci și de a spune povestea unui om aflat într-o situație extraordinară de viață.
Oricine a întâlnit-o vreodată s-a confruntat cu o forță – pasiune, pro¬tecție, loialitate, dragoste, o senzație de conectare profundă cu un spirit incredibil de puternic. Oricare ar fi fost ea, forța bunicului meu curgea cu siguranță prin venele mamei. Simțeai asta când erai în preajma ei. Sunt conștientă că înregistrările lăsate de mama sunt un cadou. Se întâmplă de multe ori ca tot ceea ce rămâne în urma unui om drag să fie un mesaj vocal salvat și re-salvat, un scurt clip video pe telefon, câteva fotografii preferate. Iau foarte în serios privilegiul de a avea aceste înregistrări. Mi-am dorit ca această carte să fie la fel de personală ca toate acele ore pe care le-am petrecut ascultând-o, ca nopțile în care stătea lângă noi în pat și ascultam împreună urletele coioților. (…)