Cătălin Dorian Florescu este unul dintre cei mai importanți autori elvețieni de origine română, iar cărțile sale au fost foarte bine primite de critica literară și de cititorii din spațiul german și din România. În cel mai nou roman al său, „Turnul focului”, „Cătălin Dorian Florescu transformă Foișorul de Foc într-un element scenografic. Acest truc regizoral îi permite narato¬rului să povestească la persoana întâi o parte semnificativă din istoria României.“ — THÜRINGER ALLGEMEINE
Cel mai recent roman, „Turnul focului“ („Der Feuerturm“, 2022), surprinde povestea familiei Stoica din București, pompieri din tată-n fiu, începând de la finalul seculului al XIX-lea până în 1989. Un reper principal al cărții și în istoria familiei este Turnul focului – actualul Foișor de foc –, un loc devenit un laitomotiv al libertății și al vremurilor în care Bucureștiul era un oraș primitor cu oamenii. Cu ajutorul personajelor sale, autorul realizează un tablou pitoresc al Bucureștiului la început de secol XX, în perioada interbelică și surprinde schimbarea drastică prin care trec orașul și oamenii deopotrivă după instalarea comunismului.
Cartea a aparut la Editura Humanitas în traducerea Marianei Bărbulescu si o gasiti aici.

CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU (n. 1967, Timişoara) trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, specializându-se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber-profesionist.

Fragment carte Cătălin Dorian Floresc. Turnul focului.

Capitolul 2

PRIMA COPILĂRIE A BUNICULUI DARIE A FOST CUFUNDATĂ în mirosuri. Până în aprilie sau mai domnea mirosul dulceag, de malț, de la Berăria Oppler. Apoi pomii – vișini, meri, cireși, gutui – inundau cu mireasma lor grădinile și pajiștile din Dealul Spirii, chiar până aproape de marginea orașului.
Când înfloreau teii din curtea bisericii Izvorul Tămăduirii era deja vară. Dogora ca într-un cuptor, iar atunci tatăl lui Darie duhnea și mai tare a bere, fiindcă, după spusele lui, unde mai puteai să șezi la răcoare și să-ți stingi setea pe o asemenea arșiță, dacă nu în grădina Berăriei Oppler? Se pricepea la stins.
Mama lui mirosea a tămâie, când se întorcea fără zgomot acasă din îndelungile ei peregrinări pe la bisericile orașului; și, peste toate, plutea mirosul de gunoi de grajd. Se țineau animale acolo – capre, cai, vaci, gâște, găini –, acolo unde Bucuresci, sau Bucureștii, cum i se zicea atunci orașului, se destrăma și devenea sat.
Spectrul anual de mirosuri se mărea toamna și iarna cu cel de lemn arzând, dătător de căldură, iar în decembrie anul se încheia cu mirosul mamei, de tămâie, când se sărbătorea nașterea lui Hristos, când până și stră-străbunicul Grigorie se zorea la slujba de la miezul nopții și săruta icoana Domnului.
În schimb, paleta de mirosuri zilnice era desăvârșită de aroma țigării lui Grigorie, pe care o fuma sub stejarul bătrân, imens, a cărui coroană acoperea aproape toată curtea. După cină, fiul lui, Vasile, îl ducea acolo și îl punea pe un scaun, înainte să pornească la muncă sau spre Oppler. Grigorie pufăia netulburat, mai înviora jăraticul țigării, plescăia din limbă, continua să pufăie și cugeta la trecutul lui glorios de pompier.
Suntem o familie de pompieri, o dinastie ca să zicem așa. Suntem ai focului de generații. Noi am salvat orașul de mai multe ori, stră-străbunicul meu chiar națiunea, de două ori – a doua oară i-a fost zdrobit spatele –, și, dacă nu chiar orașul sau națiunea, atunci măcar Universitatea, Grand hotel Boulevard, unul dintre cele mai bune din partea locului, crâșme rău famate și unele unde puteai să te ospătezi cu șapte, opt lei și trebuia să știi franceză ca să pricepi ce era în meniu; magazine elegante, cu marfă pariziană, cafenele cu proprietari germani, bordeluri din cartierele mărginașe și biserici pe care sfinții lor nu le-au putut apăra de foc.
Pompierii nu făceau nici o deosebire între biserică și bordel. Poate că ochii se mijeau puțin mai mult către bordel, unde trebuiau salvate niște femei care nu și-ar fi găsit locul pe nici o icoană. Doar dacă nu erau salvate de Hristos.
În fiecare seară Grigorie pornea într-o lungă călătorie prin amintirile lui, stejarul și norul de fum îl învăluiau tandru și Darie îl privea de la fereastră cum visează. Uneori se ducea la el, afară, îl cuprindea cu brațul și spunea:
— Bunicule, dacă nu ești atent, ai să ne dai foc la casă și la tot cartierul.
— Nu-ți mai face tu griji, zicea Grigorie. Ai în casă doi pompieri. E ca și cum ai locui împreună și cu Sfântul Ilie, și cu Arhanghelul Gabriel. Crezi că diavolului îi mai trece cumva prin cap să-ți bată la ușă? Îi punea nepotului mâna pe creștet și-l mângâia. Ce tot zic eu doi? Trei suntem. În câțiva ani, va trebui să te măsori și tu cu focul.
Așa a rămas. Nu era nici o posibilitate să scapi de ursita focului și o asemenea alegere scandaloasă nici n-ar fi fost luată în seamă vreodată de către partea bărbătească a familiei. Numai femeile, mai ales mama lui Darie, gândeau și își doreau uneori să fie altfel.
Când se făcea răcoare, când țigara stră-străbunicului era deja fumată de multă vreme și fiul tot nu i se întorsese de la stinsul-de-sete plin de abnegație, mama lui Darie ieșea uneori, își trecea brațul pe sub coapsele lui Grigorie și îl ridica fără efort, în timp ce el se ținea strâns de ea. Se împuținase și devenise atât de ușor, încât Darie nu putea să-și închipuie cum omul acela îi pusese pe fugă pe otomani de două ori, practic de unul singur.
Dar când mama lui Darie nu era disponibilă, ajungea să strigi peste gard „rachiu de prune!“ și pe loc apărea vecinul Dragomir sau vecinul Toader, în funcție de partea grădinii în care se strigase. Apoi bărbații ședeau în bucătărie, își tot închinau câte un pahar și nu mai conteneau cu povestitul. Din camera de alături, unde el era în pătuț și mama dormea adânc, Darie putea să vadă flacăra lumânării pâlpâind – lampa de gaz era folosită numai la cină, din motive de economie –, „de parcă lumânarea ar fi și mai beată decât mine“, obișnuia să zică tatăl lui. Grigorie și vecinul conversau tot mai aprins:
— Ți-am povestit cum am… în 1848, aici, pe deal… abia împlinisem optsprezece ani, gradul cel mai mic… aici, pe deal, zic, cum i-am tras un șut în fund lui Kerim Pașa în persoană? Noi eram o mână de pompieri și ei, o armată întreagă…
— Mi-ai spus, nea Grigorie, și nu numai o dată.
— Și am povestit cum în 1847, la marele incendiu, când s-a prăpădit aproape tot orașul…
— Și asta ai mai povestit de multe ori. Nu mai e nimeni prin cartier care să nu știe.
— Au zis că a fost meritul Sfântului Dimitrie, pe care l-au scos din biserică și l-au purtat prin oraș, într-o procesiune. Dar n-a fost meritul lui, ci al nostru. Au murit cu zecile, au ars douăsprezece biserici, șapte sute de prăvălii, două mii de case, puțea îngrozitor și cerul s-a întunecat. De o sută de ori a părut că trebuie să cedăm totul flăcărilor și de o sută de ori nu ne-am lăsat învinși.
— Dar nici nu-i de neluat în seamă un sfânt ca ăsta, nea Grigorie. Poate face lucruri pe care pompierii nu le pot. — Care anume, dacă-mi dai voie să întreb?
— De exemplu, să pornească ploaia. Doar se zice că a început să plouă chiar când moaștele i-au fost purtate pe străzi.
— Ei da, când crezi în asemenea lucruri… Însă, chiar dacă și-a dat și el osteneala, fără noi n-ar fi reușit. Aici și-un sfânt dintr-ăsta tot numai om este. De asta-s sigur. Așa a fost.
Era semnalul că Grigorie n-avea să mai tolereze alte comentarii stupide și că acum totul era lămurit. Fiindcă în punctul ăsta se făcea mereu liniște în bucătărie, bunicu’ credea că vecinul plecase și că în curând avea să se audă sforăitul mulțumit al lui Grigorie. Dar mai lipsea o ultimă întrebare și băiatul știa.
— Și ți-am povestit cum am… în 1877…
— Și asta mi-ai… deja. Acum dormi, nea Grigorie. Mâine e o nouă zi.
— O zi nouă, dar amintirile-s vechi. La naiba, nimic nu se mai întâmplă în viața asta!