In culisele filmului romanesc. Miruna Berescu, producator 3 km pana la capatul lumii. Cum ajungi in competitia mare de la Cannes si rigoarea pe care o impune un distribuitor strain
Am discutat cu Miruna Berescu, producator FAMart (compania care a produs filmul Trei Km pana la capatul lumii) si director al Festivalului de Film Independent Anonimul), despre culisele participarii unui film in competitia mare a Festivalului de film de la Cannes. De obicei, producatorii de film nu vorbesc despre asta, poate ca nu sunt intrebati, poate nu vor sa spuna, dar Miruna Berescu a fost de acord sa povesteasca detalii despre ce inseamna pregatirea pentru un asemenea proiect international, precum si care sunt cerintele cand filmul tau a fost cumparat de unul dintre cei mai mari distributori din lume.
Ne dorim ca dialogul nostru sa fie inspiratie pentru tinerii producatori de film care gasesc rar resurse informationale despre munca lor.
Mai jos puteti citi o transcriere editata a interviului. Dialogul integral poate fi ascultat in podcastul In culisele filmului romanesc, prezentat de Cristina Bazavan.
Esti la al treilea lungmetraj ca producator. Ai mai produs un omnibus, dar si cateva scurtmetraje. Ai avut vreodata un target foarte precis de a ghida, ca producator, un film sa mearga la un anume festival?
Am avut in minte o idee legata de ceea ce ar putea sa se intample cu filmul de-abia dupa ce l-am vazut ca film finit. Sigur ca inainte de a fi film, ca el e scurt sau ca este lung, filmul exista in capul regizorului si exista si in capul producatorului cat de cat pentru ca stie scenariul si poate sa isi imagineze unele lucruri lucrand cu regizorul respectiv.
De asta eu cred foarte mult in relatia de lunga durata intre un anumit regizor si un anumit producator cu care reusesti sa te intelegi foarte bine.
Lucrurile se mai schimba sau se pot schimba in momentul in care esti in fata filmului. Si nu stiu daca mi-am dorit neaparat sau daca am gandit pentru un anumit film, un anume festival, dar am stiut poate ce nu i se potriveste neaparat in materie de festivaluri.
Si mi-am dorit si am incercat sa pun in practica o strategie pentru a ajunge la anumite festivaluri unde, credeam eu, ca s-ar potrivi acel film, pe baza experientei pe care o am din postura de producator, dar mai mare din postura de organizator de festival.
Stiam care e traseul de lucru pentru filmele pe care le cerem noi la Anonimul si cam cum functioneaza festivalurile, iar toate lucrurile astea impreuna imi desemnau mie un anumit balet pe care altii il numesc strategie. Care era baletul asta nu as putea sa spun foarte concret, totul este foarte flexibil in timp.
Dar, da, am vrut cu Meda sa ajungem la Sarajevo, asta facea parte din strategia sau din baletul asta pe care eu mi l-am imaginat de la inceput.
Dar la filmul 3 km pana la capatul lumii ai fost co scenarist. In momentul in care lucrati amandoi la scenariu, si stiati deja mecanica si chimia a ceea ce se intampla in poveste, v-ati gandit vreodata ca aveti vreo sansa la Cannes sa fiti selectati?
Nu. In momentul in care lucram pe partea de scenariu, sau cand Emanuel a intrat in filmare, recunosc cu mana pe inima ca nu m-am gandit niciodata la niciun fel de festival, nici la Cannes sau la altul. Ne-am gandit si vorbeam foarte mult despre spectator, vorbeam de spectatorul avizat. Toate scenariile lui Emanuel Parvu sunt pe layere, cum le spunem noi.
De exemplu, la un anumit final pe care l-am discutat aici, vorbim despre “Trei kilometri…”, am incercat sa il vedem tot sub forma de straturi. Cum ar fi pentru spectatorul avizat? Cum ar fi pentru cineva din breasla, sa zicem. Cum ar fi pentru un parinte?
Adica incercam sa ne dam seama si sa vorbim doar din perspectiva celor care vor vedea filmul.
Dar cu toata sinceritatea, in momentul in care faceam partea asta legata de scenariu, dar si partea legata de productie si pana in post-productie, partea legata de festivaluri nu a fost niciodata ceva care sa ne preocupe direct.
Insist pe Cannes si selectia filmului vostru in competitia principala, pentru ca e ceva ce e foarte dorit de multi regizori. E suprem pentru multa lume, mai ales regizori europeni. E mai important decat Oscarul, desi nimeni nu zice pas nici la Oscar, desigur. Ce ai invatat tu din experienta merge la Cannes? Ati mers practic cu filmele lui Emanuel Parvu la toate marile festivaluri de film. Cat de diferit a fost sa mergi la Cannes fata de restul festivalurilor?
Acest nivel este exact cum ai spus suprem, nu numai pentru regizori, ci si pentru foarte multa lume care activeaza in industria asta, e vorba si de producatori, e vorba si de actori, si de un director de imagine. Foarte multa lume isi doreste sa aiba filmul selectat oriunde, in orice selectie la Festivalul de la Cannes. Si eu eram convinsa ca acolo vei ajunge cu politica pasilor marunti, a conexiunilor, a unui lobby care se face si deocamdata doar trimitand filmul, inscriindu-te oficial, asa cum am facut eu.
Poate e si un mic avant pentru ceilalti, care cred ca lucrul asta nu se poate intampla daca nu stii pe cineva, daca nu ai fost vazut inainte, daca nu ai mai fost in discutii la Cannes. Noi suntem dovada vie cu filmul nostru, ca acest lucru se poate.
Eu n-am facut altceva decat foarte aproape de deadline, de termenul limita, sa inscriu acest film oficial, asa cum au facut-o mii de alti producatori cu filmele lor.
Dar e prejudecata asta ca trebuie sa te stie lumea. De fapt, intrebarea din Romania, dar si de afara a fost “Dar cum ati ajuns aici? Pe cine stiati? Cum ati facut? Cine? Care a fost de fapt strategia voastra ca sa puteti sa fiti luati in considerare la Cannes?”
A fost multa uimire cand am spus “am trimis pur si simplu o inscriere oficiala a filmului nostru mult iubit la Cannes”.
Dar malaxorul dinainte de luna mai, si mai bine zis de 18 mai, cand noi am avut premiera de la Cannes, adunase deja extrem de multa munca pentru ca prezenta noastra, de care s-a vorbit si acolo, la cald, ceea ce este esential, dar si in Romania, sa arate asa cum a aratat.
Noi nu ne-am urcat pur si simplu intr-un avion, cum sa spun eu, ciocnind pahare de sampanie, ci am pregatit foarte multe, ca sa nu spun toate lucrurile care au fost in controlul nostru. Au fost controlate dinainte, muncite si aranjate pas cu pas si am incercat sa ne tinem de strategia si de planul pe care l-am facut de acasa si pot sa spun, fata de alte festivaluri.
Sigur, la Sarajevo era debutul lui Emanuel, era debutul meu in calitate de producator de lungmetraj, deci acolo nu stiam aproape nimic si am invatat din mers. Am invatat intreband alti producatori care fusesera in competitia oficiala de la Sarajevo.
Am fost preocupati de la lucrurile cele mai, cum sa spun eu, normale, triviale, legate de cum se imbraca actorul, regizorul si cat de rosu este covorul rosu, pana la lucrurile legate de proiectia in sine, adica de formatul si suportul pe care trebuie dat filmul, daca ne trebuie o rezerva la ele.
Dar diferentele in ceea ce priveste pregatirea echipei noastre pentru a merge la Cannes au fost din alta zona fata de San Sebastian sau Sarajevo. Si vorbesc si din punctul de vedere al celor de la Cannes, care s-au ocupat de echipa noastra, de cerintele lor si de lucrurile foarte clare pe care trebuia sa le facem. Si aveam o patratica a noastra in care trebuia sa jucam cat mai bine. Dar era patratica noastra.
Iata, de exemplu, daca eu as fi fost un producator debutant in ceea ce priveste aceleasi lucruri pe care eu le-am intrebat de la Sarajevo, aici n-aveam nevoie sa le intreb, pentru ca mi-au fost aduse la cunostinta.
Stiam in ce patratica jucam, cum am jucat era in controlul nostru, dar patratica era foarte bine delimitata.
Cu Trei kilometri pana la capatul lumii, ca producator, ai mai trecut o borna. In sensul ca ati obtinut un distribuitor international, chiar unul dintre cei mai mari care exista, care au filme independente nominalizate la Oscar, ba chiar si castigatoare de Oscar. Ce ai invatat din aceasta experienta?
Un distribuitor de acest nivel lucreaza, imi imaginez eu, by the book, are niste chestii pe care trebuie sa le bifezi.
Da, nu iti imaginezi, asa este. Am invatat si invat in continuare. Cei de la Goodfellas sunt, de exemplu, agentul de vanzari de la Megalopolis, ca sa vorbim doar de anul acesta.
Acolo unde ei ne reprezinta si pe noi, dar sigur reprezinta si filmul lui Coppola care a avut proiectia la Cannes cu o zi inainte de noi.
In principiu, noi suntem filmul celor de la Goodfellas in aceeasi masura in care este si Megalopolis. Lucrurile din punctul lor de vedere – tocmai pentru ca nu suntem singurul film, nici primul si nici ultimul – sunt, de asemenea, foarte organizate.
Ce cred eu ca am facut, poate putin diferit si fata de ce se asteaptau ei, este ca am fost foarte onesta de la inceput.
Le-am spus ca noi am avut un agent de vanzari pentru Marocco, cel de-al doilea film al lui Emanuel Parvu, adica a fost vandut international la la un agent de vanzari destul de important din Franta, dar care era la un alt nivel al numarului de filme.
Si am fost foarte onesta de la inceput. Le-am spus ca suntem la inceput pe drumul asta si ca avem nevoie de un ghidaj care sa se bazeze in primul rand pe increderea mea, a mea ca producator, catre ei, ca si noi si ei suntem in aceeasi barca, la propriu. Ne dorim ca filmul acesta, 3 kilometri pana la capatul lumii, sa fie cat mai bine aratat la lume.
Pentru ca ei au drepturile pe film in toata lumea asta mare, in afara de Romania si Republica Moldova, care au ramas drepturile noastre si pe care apoi noi le-am dat mai departe la distribuitorul nostru din Romania, Independenta Film cu care am lucrat minunat pentru lansarea din Romania.
Dar eu am stiut ca, de fapt, toata munca noastra, a lui Emanuel si a noastra – dupa ce filmul este incheiat si si-a facut debutul in lume la Cannes – este in mainile lor. Si atunci am preferat sa fiu onesta, sa nu arat ca sunt altceva decat sunt.
A vinde un film catre un agent de vanzari este ca si cum ai vinde orice alt produs. Sigur ca aici e vorba de un produs cultural. Nu mi-ar placea sa-i spun marfa, dar de fapt e vorba de un produs care se vinde, iar oamenii din vanzari stiu mult mai bine decat mine ca lumea asta are reguli de business. In mod normal, ar trebui sa fiu si eu foarte apropiata de lumea asta, pentru ca am terminat Academia de Studii Economice, dar mintea mea nu este deloc structurata catre asta si am preferat sa fiu onesta, in loc sa ma prefac ca sunt o femeie de afaceri, ceea ce nu sunt.
Dar voi, producatorii de film, vorbiti foarte rar despre aceste lucruri cum e achizitia unui film international. Vorbiti in sensul ca mentionati ca ati fost cumparat de X sau Y, dar cam cum arata cererile lor specifice nu mentionati. Daca eu astazi sunt producator, n-am acces la aceste informatii si poate o sa am si eu noroc in viata vreodata sa am un distribuitor strain. Ce cereau mai exact?
In primul rand, contractul nostru care a inglobat zeci de pagini toate lucrurile pe care puteau sa le ceara de la noi in ceea ce priveste filmul, astfel incat sa stim de la inceput la ce sa ne asteptam si ce putem sa facem.
Ei cer asa: toate materialele din punct de vedere tehnic, filmul trebuie sa iasa pe un suport, pe un master, trebuie sa il dai langa tot ceea ce inseamna ideile tale de promovare sau materialele aferente. Ca ei vor schimba sau nu, e treaba lor. Poster, trailer, teaser.
Daca ai intre 50 si 100 de fotografii de platou, still-uri, adica fotografii din film. CV-urile pentru fiecare membru al echipei, ca este vorba de un actor sau ca este vorba despre editorul nostru.
Eu vorbesc doar de partea asta, pentru ca partea legata de laborator, adica de partenerii nostri de la Chainsaw, au fost si acolo zeci de pagini de lucruri care trebuiau predate pentru ca filmul sa plece pe orice format ar putea cere oricine, cu toate subtitrarile din lume si cu toate lucrurile care se cer de la un teritoriu la altul.
Desi contractul a fost semnat inainte de Festivalul de la Cannes, acum, cand vorbim la final de octombrie, in continuare eu mai am lucruri pe care trebuie sa le dau mai departe catre Bruxelles.
Avem un deadline in care trebuie sa ne incadram si toate lucrurile astea trebuie facute conform standardului si pana nu le faci bine si nu livrezi ceea ce ai semnat ca livrezi, nu poti trece mai departe.
Intorc putin discutia catre actori si catre copiii care sunt in facultate. Ce ar trebui sa invete ei si sa urmareasca, ca sa stie de-acum sa respecte pas cu pas, sa iti faca tie, producator, viata mai usoara in momentul in care filmul, in care au ei noroc sa joace, este vandut international.
As incepe de la niste lucruri care sunt de baza pentru orice tip de casting la care ar dori sa se duca. In primul rand, le trebuie niste fotografii care sa-i reprezinte pe ei. Un headshot pe care pot sa-l trimita oriunde, cu mandrie.
Un CV sau un resume pe care sa poata sa il acceseze oricand si care sa fie updatat. Adica sa nu fie de cand l-au facut prima oara in 2022. Toate lucrurile astea sa fie foarte la indemana.
Cred ca una din principalele calitati, vorbesc din perspectiva mea, pe care noi le apreciem la oamenii tineri cu care lucram este durata in care raspunzi. E inconfortabil daca tie, ca actor la inceput de drum, iti va lua doua zile sa trimiti o poza alb-negru sau o poza portret pe care eu ti-am cerut o landscape. In general, lucrurile astea trebuie sa se miste cu foarte multa rapiditate si cu foarte multa seriozitate. Dar nu e o chestiune care se refera doar la actori si doar la actorii tineri, in general.
Asa cum actorul, fata de producator sau fata de agentul de casting, cred ca trebuie sa isi trateze toate lucrurile astea cu seriozitate si cu rapiditate, acelasi lucru trebuie sa facem si noi, in calitate de producator.
Si vorbesc acum de Franta, unde noi am muncit foarte mult alaturi de distribuitorul de acolo care este Memento Distribution si care la ora 11 noaptea, in weekend, zicea “Am nevoie de o fraza spusa de Emanuel pentru un interviu care arata asa. Te rog frumos sa ma ajuti. As avea nevoie de o declinare de la poza nu stiu care.”
Si atunci raspunsurile noastre trebuiaua sa fie prompte. De asta cred ca in cazul tuturor oamenilor din industrie e important sa te poti adapta, sa fii serios si sa ai lucrurile basic la indemana si sa poti sa le trimiti cu un e-mail oricand.
Nu l-am intrebat pe Emanuel Parvu (n. mea regizorul filmului 3 km… este si profesor la primul Master de actorie film din tara) si nu stiu daca stii tu daca scoala ii invata pe tineri aceste lucruri.
Dincolo de ceea ce inveti sau nu la scoala, cred ca depinde foarte mult si de felul in care esti construit. Sau felul in care ai invatat sa te construiesti sau sa iti faci meseria. Aici nu imi dau seama daca depinde neaparat de ce ai invatat.
Pe mine, de exemplu, nu m-a invatat nimeni sa vorbesc cu un agent de vanzari, desi mi-as fi dorit sa existe o astfel de scoala pe care sa o fi terminat eu – dupa cum am zis, am terminat ASE-ul – dar sunt foarte atenta la ceea ce mi se spune.
Cred ca sunt destul de serioasa si cred ca stiu sa spun nu stiu, nu am inteles daca nu am inteles ceva. Sa ceri explicatii, mie mi se pare o chestiune de extraordinar de mult bun simt. Stiti de cate ori intr-un e-mail le-am spus celor chiar de la Festivalul de la Cannes sau de la Goodfellas sau distribuitorilor din Franta “nu am inteles ce avem de facut. Va rugam sa ne explicati”?
Si nu mi s-a-ntamplat nimic rau, din contra, am primit o explicatie si lucrurile au mers mai departe.
Dar nu stiu ce invata si cum se invata in scoli. Ce pot sa spun este ca si aici, si pentru scurtmetraj, noi am lucrat cu liceeni. In mod normal, un licean nu este invatat sa faca nici intr-un fel, nici in altul. Si de asta spun ca depinde foarte mult de felul in care tu alegi sa tratezi un om care te cheama intr-un film, propriul tau viitor. Partea legata de consecventa si de seriozitate nu stiu daca se invata atat de mult – sau trebuie sa fie invatata – la facultate sau la master.
Tu esti si directorul Festivalului Anonimul. Cum aceasta experienta a multor festivaluri de film la care ai participat ca producator, s-a schimbat perspectiva ta fata de raportarea la invitatii pe care ii vei avea la Anonimul?
Partea de producator am inceput-o mult mai tarziu fata de chestiunea legata de Anonimul. Abordarile s-au schimbat in pasi, pentru ca de fiecare data cand ma duceam la un festival in afara, foloseam lucrurile care n-au fost pe placul meu la un invitat sau la un altul.
Lucrurile care n-au functionat din postura mea. Intotdeauna am incercat sa nu fac o replica a lor atunci cand plec eu la un festival.
Dupa aceea a venit partea de lucruri pe care le-am extras din partea de la inceputul meseriei de producator. Cum vorbesti cu un director de festival sau cu un programator? Ce faci dupa ce filmul tau e selectat si, de exemplu, vrei sa fie invitate doua persoane pentru filmul tau? Cat de mult stii sa tii in tine lucrurile care poate te-ar deranja si sa intelegi ca nu e nimic personal si ca fiecare festival in parte, sau fiecare selectioner sau fiecare programator, nu are ceva cu filmul tau sau cu tine personal, ci face lucrurile in mecanica festivalului. Dupa aceea, lucrul cu un regizor pe set sau felul in care l-am vazut pe Emanuel Parvu ca reactioneaza atunci cand exista o proiectie a filmului lui, m-au facut sa inteleg cat de apropiata poate fi relatia dintre un regizor si filmul lui. Atunci cand il vede proiectat e ca de relatia intre parinte si copil.
Poate nu e asa la toti regizorii dar la oamenii care fac asta cu o pasiune, poate iesita din comun, este atat de importanta insotirea proiectiei filmului lui, astfel incat, pe cat se poate, proiectia – vorbesc aici de Festivalul Anonimul – sa fie cat mai bine posibil in ochii regizorului.
Apoi am invatat ca, impreuna cu echipa noastra tehnica, sa facem ceea ce crede regizorul ca este mai bine pentru filmul lui in momentul in care este proiectat. Deci un fel de respect sau post respect sau nici nu stiu cum sa spun, peste respectul pe care noi oricum il dam tuturor firmelor proiectate la festival pentru ceea ce isi doreste regizorul, pentru filmul lui.
Deci s-au schimbat foarte multe si in timp, eu personal, ce am invatat ca producator este sa fiu cat mai putin enervanta si simandicoasa, cum sa spun eu, sau sa cer lucruri, stiind ca sunt parte a unui festival unde nu e doar filmul nostru, ci mai sunt inca 100 de filme pe langa.
Voi cu filmul 3 km … din mai de la Cannes si pana acum, practic pare ca ati facut ocolul lumii. Nu mai departe de acum doua-trei saptamani erati Paris. V-ati dus de la Paris la Londra, apoi imediat v-ati dus la Lyon. Tu te-ai intors la Bucuresti, domnul Parvu a ramas la Lyon si apoi in Germania, la Valladolid si se duce in Grecia. Deci pare ocolul lumii, o calatorie continua pentru expunerea si prezentarea filmului.
Dupa aceea in Statele Unite. Din punctul nostru de vedere, si stiu sigur din partea lui Emanuel Parvu, e partea placuta. Exact ce spuneam si inainte.
Pentru un regizor ca Emanuel, si pentru mine la fel, partea de insotire a filmului catre spectatori este partea cea mai frumoasa. Pentru ca, de fapt, acum a ramas doar presiunea feedback-ului pe care il ai. Sunt vocile pe care le auzi din public, intrebarile, felul in care ei te intreaba sau iti comenteaza filmul nu poate decat sa iti aduca ceva in plus. Nu exista o intrebare de la un spectator care sa nu iti dea de gandit.
Noi stim ca dupa ce filmul a ajuns la un spectator sau la zece spectatori, tu nu mai ai un film, ai 10 filme. Daca a ajuns la 100 de mii sau doua milioane, ai doua milioane de filme, pentru ca fiecare om vede filmul lui.
E foarte frumos sa vezi ca filmul este inteles in Valladolid sau Hamburg, intr-un oras din Romania, sau in apropiere de Belgrad. Sau ca filmul a fost super bine primit la Chicago, acolo unde a fost in competitie.
Iti arata ca filmul asta vorbeste despre lucruri care se pot intampla absolut oriunde in lumea asta.
Iar in Franta, la Paris, acolo unde au fost primele avanpremiere la public platitor de bilet, cred ca au fost unele dintre cele mai intelectuale si apasate, si sincere, si non superficiale intrebari sau comentarii pe care filmul nostru le-a primit intr-o tara in care nu te astepti deloc sa ti se spuna “Asta nu este numai in Romania. Lucrurile astea se intampla si aici. Sigur, cu un alt fel de voal sau de val care acopera. Dar nu este numai despre Romania, se poate intampla oriunde in lumea asta..
Dar ce va intrebau? Ai o intrebare care te-a emotionat sau te-a marcat?
Mi s-a parut extrem de frumos ca un spectator platitor de bilet sa iti puna o intrebare care sa sune cam asa: Cinematografia romaneasca si cea iraniana se aseamana destul de mult si nu stiu daca asta este o intamplare sau, pur si simplu, stilul nostru estetic este asemanator, dar el crede ca exista si anumite lucruri in societatea romaneasca si in societatea iraniana care seamana astfel incat cinematografele noastre – sau, ma rog, cele de arta – sa semene intrucatva.
Si a intrebat daca ni se pare ca societatea romaneasca seamana sau nu cu cea iraniana.
Nu te astepti practic, la o asemenea intrebare care e emotionanta stiind ca Emanuel este un mare admirator al lui Farhadi si nu numai al lui. ( Noi, la Anonimul il iubim foarte mult pe Ali Asgari, a fost in jurului de la Venetia, la sectiunea Orizzonti si a fost unul dintre membrii juriului care i-au dat lui Bogdan Muresanu premiul cel mare. Si noi suntem super admiratori ai cinemaului lui.)
Apoi, cred ca cele mai emotionante sunt intrebarile si comentariile pe care le primeste filmul cand, de fapt stii, simti, ca omul respectiv ar vrea sa-ti mai spuna ceva personal, dar nu o face acolo. Dar felul in care iti multumeste pentru ce a spus Emanuel Parvu in filmul acela iti arata ca este ceva mai mult in povestea lui de acasa, pe care, chiar daca nu ti-o spune, tu stii ca e asa. Si se creeaza un fel de conexiune care e foarte emotionanta la momentul respectiv.
Cele mai emotionante de altfel, le-am trait in Romania, incepand de la TIFF, lucru pe care il povestesc mereu, de la acea proiectie in aer liber, unde s-au ridicat tineri unul dupa altul si au spus “Este si povestea mea, este si povestea mea”.
Si pe cat de trista este aceasta chestiune, e o realitate, pe atat de imbucuratoare au fost inceputurile astea de dialog in fata unor straini.
(…)
Filmul vorbeste despre relatia dintre parinti si copii si despre cat de conditionata este iubirea neconditionata dintre parinti si copii si ce o conditioneaza. Vreau sa stiu daca tu ai o secventa preferata care te emotioneaza.
Secventa care ma face tot timpul sa plang este partea in care Ilinca, prietena lui Adi, personajului principal, care il si iubeste neconditionat, plange in drum spre ponton.
Nu pot sa spun cum si in ce fel, pentru ca este finalul filmului, dar pentru mine este o dubla emotie. Intai pentru ca, evident, stiu ce se intampla si de ce plange si incotro merge ea. Si apoi e o emotie pentru ca Ilinca din film este Ingrid, fata mea. Si mi-a fost atat de greu sa o vad la filmare plangand, pentru ca ea a facut acel drum de vreo 20-30 de ori la filmare.
Pe mine ma doare orice fel de suparare are ea. Stiam ca este un rol dar iata ca mama din mine nu a putut sa se opreasca si am plans la filmari cu fiecare drum pe care ea l-a facut plangand.
Si de fiecare data cand vad treaba asta, adica o vad pe ea pe ecran, imi aduc aminte ce bucurie enorma a fost pentru mine sa pot sa impart cu ea zilele de filmare.
A avut un rol destul de important si atunci a fost mult timp la filmare si a contat mult pentru mine personal treaba asta atunci cand eram obosita sau erau lucrurile foarte grele, ca doar n-a fost totul extraodinar de usor la filmari.
A contat enorm faptul ca am fost impreuna acolo si a contat fiecare intrebare de la public. Sigur ca aici, in Romania, oamenii stiu ca Ingrid este fata mea dar in strainatate au fost puse extrem de multe intrebari despre personajul Ilincai.
Vorbesc de Franta si de Londra, intrebarile au fost legate de aceasta iubire neconditionata de care, iata, cateodata nu pot sa dea dovada parintii, dar o persoana care are tot de pierdut poate sa iubeasca pe cineva atat de mult incat sa piarda ceva si sa se iubeasca in continuare. Este personajul meu favorit. A fost de cand scriam, adica de cand citeam primele drafturi de scenario, si a ramas unul din personajele mele favorite din film.
(…)
Acum sunteti in perioada in care pregatiti impreuna cu distribuitorul vostru toata promovarea ca reprezentant al Romaniei la Oscar. Si toata logistica pentru asta. Deci, ati ajuns si la pregatirile pentru o ceremonie, jurizare pentru publicul larg. Sunteti intr-un varf al carierei pentru care va felicit si pe tine, si pe Emanuel. Intrebarea mea este daca pe parcursul asta, de la primul scurtmetraj al lui Emanuel si pana acum, ai vrut vreodata sa te lasi?
Cred ca e perioada destul de scurta in care am facut productie de film si, cumva, lucrurile au functionat, asa cum spuneam la inceput, mai bine si mai usor decat m-am asteptat eu initial.
Insa am vrut sa ma las si am obosit cateodata, dar am reusit sa depasesc, perioadele foarte grele atunci cand organizam si Festivalul de Film Anonimul si Festivalul de Film DaKINO, la care, din pacate, a trebuit sa renunt. Sigur, a fost inainte de pandemie, dar eu a trebuit sa renunt cu alegerea mea, cu vointa mea si asta a fost foarte, foarte greu.
Mi-am dat seama ca nu mai pot sa fac. Era foarte greu sa aduni bani pentru asta. Interesul pentru DaKINO era foarte mare, dar nu mai reuseam sa le facem pe amandoua, si Anonimul, si DaKINO. Si a fost un moment, la final de 2019, in care am renuntat, temporar atunci, la a mai face DaKINO. A venit pandemia si oricum ar fi trebuit sa renunt.
Dar au fost si niste ani undeva spre primii ani 6- 7 de Anonimul si apoi acest 2018 -2019, in care am vrut pur si simplu sa ma las de tot ceea ce faceam si sa incep sa fac altceva. A fost un gand pregnant atunci. Un an, un an si ceva.
Festivalul e un lucru care iti consuma si iti mananca timp si energie si resurse de-a lungul unui an intreg. La film sunt niste etape care se intampla in mai multi ani. Si sigur, partea intensa este momentul in care scenariul trebuie sa fie in forma finala. Apoi mai exista o parte intensa, o luna, o luna si ceva de filmari, dar lucrurile se fac cu o anumita intindere in timp. Si trebuie sa recunosc ca aici nu m-am gandit niciodata sa renunt, pentru ca intotdeauna am gasit un scenariu sau un proiect care ma entuziasmeaza, pentru ca altfel nu m-as baga. Sunt atat de entuziasmata si imi place sa duc lucrurile de la inceput pana la final, incat nu, nu m-am gandit.
Si as vrea sa inchei cu un mic exercitiu in care am sa te rog sa faci o introspectie personala si sa te gandesti cu sinceritate la tot ce inseamna caracterul tau, personalitatea ta, efortul tau pe care il depui in ceea ce faci. Si daca ar fi sa-ti multumesti tie pentru o trasatura de caracter, pentru ce ti-ai fi tu tie recunoscatoare pentru momentul in care esti acum in cariera?
Sa stii ca ma gandesc mai degraba la acele 10 task-uri pe care le am de facut pentru campania de la Oscar, decat sa ma gandesc la ce spui tu acum, pentru ca cateodata este si greu. Asta inseamna sa vad lucrurile bune pe care le-am facut, asupra carora ma opresc destul de rar.
Deci asta e un exercitiu destul de complicat pentru mine. Si tocmai pentru ca ne cunoastem de multa vreme, cred ca m-ai mai pus sa trec prin exercitiul asta si a fost la fel de complicat si atunci.
Daca vorbim doar de parcursul profesional pentru locul in care sunt acum, cred ca m-as multumi pentru consecventa. Asta cred ca este lucrul care cred ca m-a adus in punctul asta si consecventa cu care cred ca trebuie sa muncesc si sa fac lucruri cu pasi mici. Ca nu sunt indreptatita la a obtine nimic fara consecventa si fara muncit.
Asta este un lucru pe care l-am invatat de la tatal meu si pe care, fara sa fiu constienta, cred ca il aplic foarte des, cateodata enervant pentru oamenii din jurul meu.
Daca e vorba de tot parcursul meu si de locul in care ma aflu acum, cred ca mi-as multumi pentru faptul ca atunci cand as fi putut, din cauza lucrurilor care s-au intamplat sau a felului in care viata a fost cateodata cu mine, cu oamenii din jur sau cu lucrurile care mi s-au dat, cred ca mi-as multumi pentru faptul ca am ales bunatatea atunci cand as fi putut – sau poate ca altii au considerat ca ar fi trebuit – sa nu aleg asa.
*
Filmul Trei kilometri pana la capatul lumii, regizat de Emanuel Parvu ii are in rolurile principale pe Bogdan Dumitrache (Pororoca, Sieranevada, Pozitia Copilului), Laura Vasiliu (4 luni, 3 saptamani si 2 zile), Ciprian Chiujdea (aflat la debut in lungmetraj), Ingrid Micu-Berescu (Aniversarea, Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor) si Valeriu Andriuta (Miracol, Dupa Dealuri). Din distributie mai fac parte actorii: Adrian Titieni (Familiar, Bacalaureat, Tata muta muntii), Richard Bovnoczki (Balaur, Aurora), Alina Berzunteanu (Metronom, Q.E.D.), Vlad Brumaru (Marocco, Hackerville) si Radu Gabriel (5 minute, Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor).
Filmul este propunerea Romaniei pentru Oscar 2025.