EDWARD J. WATTS predă cursuri de istorie romană și bizantină, Antichitate creștină și istoria Mediteranei medievale în cadrul Departamentului de Istorie al Universității din San Diego, California. Interesele sale de cercetare se concentrează pe istoria intelectuală, politică și religioasă a Imperiului Roman și a începutului Imperiului Bizantin. Este autorul mai multor monografii apreciate de specialiști și de publicul larg, printre care City and School in Late Antique Athens and Alexandria (2006), Mortal Republic: How Rome Fell into Tyranny (2018) și The Eternal Decline and Fall of Rome: The History of a Dangerous Idea (2021).

Cartea Ultima generație păgână, de Edward J. Watts, a apărut recent în traducerea lui Wilhelm Tauwinkl și a lui Dan Siserman la Editura Humanitas si o gasiti aici.

Fragment carte. Edward J. Watts. Ultima generație păgână

În ansamblu, calendarul marca celebrarea publică a cultului a 33 de zei și zeițe diferite, fără a ține seama însă de diferitele comemorări ale zilelor de naștere imperiale și ale împăraților divinizați. Unii zei și zeițe aveau mai multe zile în cinstea lor. De pildă, calendarul cuprinde 11 zile de sărbătoare legate de cultul zeiței egiptene Isis. Aceasta nu provenea din cetatea Romei și nici nu era una dintre cele mai de seamă zeițe din panteonul roman. Cultul ei era specific anumitor provincii, dar, cu toate acestea, se afla printre multe altele care își făceau loc în calendarul arhiplin de sărbători al orașului.
Numărul mare de sărbători nu însemna că romanii își petreceau jumătate de an în vacanțe sau asistând la jocuri. Multe dintre aceste sărbători erau sprijinite din fonduri publice, dar participarea era opțională, iar majoritatea oamenilor puteau fi prea ocupați sau neinteresați să ia parte la ele. Sărbătorile care cinsteau zei și zeițe se desfășurau frecvent de-¬a lungul uneia sau mai multor zile. În secolul al IV-¬lea, unele sărbători chiar s¬-au combinat formând evenimente lungi, de mai multe zile, care aveau loc atât la casele oamenilor, cât și în spații publice. Cei care erau prezenți la o parte din festivități nu trebuiau să fi participat la toate celelalte. De obicei, în cadrul religiei tradiționale romane nu era nici o problemă ca oamenii să¬-și ocupe timpul cu altceva decât o sărbătoare religioasă.
În sărbătoare erau prinși chiar și cei care nu aveau de gând să ia parte la ea. De pildă, romancierul Ahile Tatius descrie experiența din timpul unei sărbători a zeului Serapis în Alexandria. „Era“ – scrie el – „cel mai mare spectacol pe care l-¬am văzut vreodată. Căci era seara târziu, iar soarele apusese, dar noaptea nu dădea nici un semn – era ca și cum alt soare ar fi răsărit, dar răspândit în mici părți în toate direcțiile.“ Acest spectacol l-¬a fascinat atât de mult pe povestitor, încât a urmat procesiunea până la sfârșit. Pentru alexandrinii care alegeau să nu participe, alaiul lui Serapis reprezenta cauza neplăcută, dar inevitabilă, a aglomeraţiei, a zgomotului și a poluării luminoase. Nu puteau scăpa de toate acestea, chiar dacă ar fi vrut.
Sărbătorile mai mici întrerupeau și ele pacea și liniștea celor care nu participau la ele. În secolul al II¬-lea, Apuleius ne-¬a furnizat o relatare amplă a unei procesiuni în cinstea lui Isis. După cum ne-¬am aștepta, procesiunea se auzea cu mult timp înainte să apară. Când alaiul apărea, personaje costumate ca ostași, vânători, filozofi și magistrați conduceau o ceată amestecată de urși și maimuțe dresate, păstori și femei care aruncau cu flori. Apuleius descrie apoi femeile ce pieptănau părul statuii zeiței și stropeau strada cu uleiuri parfumate. Urma un alai de oameni cu felinare și torțe, muzicanți care cântau din cimpoi și fluier și un cor de băieți ce intonau un cântec ce explica originea sărbătorii. Inițiații, îmbrăcați în haine de in, urmau după muzicanți. Le urmau preoții care prezidau ceremonia, iar procesiunea se încheia cu oameni ce purtau imagini ale altor zei. Când grupul ajungea la templu, preoții și inițiații puneau din nou imaginile zeilor la locurile lor. Preotul rostea o rugăciune în numele împăratului, al senatului și al marinarilor romani, iar apoi lăsa adunarea să plece.
După cum explică Apuleius, celebrările lui Isis erau impresionante din punct de vedere vizual, extrem de gălăgioase și pline de miresme puternice. În timp ce doar credincioșii zeilor sau zeițelor sărbătorite puteau lua parte la tot, mulți oameni din cetate se implicau în unele aspecte ale evenimentului: fie că doar priveau, se alăturau unei procesiuni sau asistau la un spectacol legat de sărbătoare. În același fel în care templele și imaginile sacre au contribuit la formarea fundalului vizual al vieții romane de la începutul secolului al IV-¬lea, aceste sărbători furnizau o parte din zgomotul comun tuturor cetăților romane din această perioadă.
Nu știm prea bine în ce fel contribuia religia tradițională la decorul olfactiv al vieții romane. Apuleius menționează două momente diferite în procesiunea lui Isis, în care credincioșii răspândeau obiecte parfumate în fața mulțimii. Semnificația poate s-¬a pierdut pentru cititorii moderni, dar asemenea activități aveau un efect practic în Antichitate. Înecate în duhorile de resturi animale, gunoi, lături și putregai, străzile unei cetăți antice miroseau insuportabil.
Uleiurile, florile, tămâia și carnea friptă formau o componentă importantă a sărbătorii religioase tradiționale fiindcă se delimitau de mirosurile infecte din locurile publice. Dacă erau combinate cu luminile puternice și sunetele stridente ale unei procesiuni, aceste miresme ajutau la crearea unui mediu distinct ce indica statutul deosebit al zeului. Dar ele nu erau nici separate, nici autonome. Imaginile, sunetele și parfumurile religiei tradiționale se revărsau liber în cetăți și orașe, pentru a fi apreciate sau suportate deopotrivă de credincioși și necredincioși.
Dacă procesiunile sacre încercau să controleze mediul olfactiv prin care treceau zeii și cinstitorii lor, împotriva mirosului greu din cetate nu puteau avea decât un succes modest. Oamenii puteau controla mult mai bine mirosul caselor lor. Romanii simțeau că mirosurile exercită o putere de necrezut. Se socotea că aerul infestat provoca boli, iar substanțele parfumate care-¬l mascau erau folosite pentru combaterea dăunătorilor, pentru dezinfecție, pentru curățenie și ca leacuri. Gospodăriile luau o serie de măsuri pentru a controla mirosurile grele și a le înlocui cu unele mai sănătoase și mai plăcute. Romanii își parfumau băile și pereții caselor, foloseau parfumuri pentru corp, își împodobeau casele cu flori și ghirlande frumos mirositoare și ardeau tămâie ca să purifice aerul. Probabil că cele mai multe gospodării romane încercau toate aceste remedii, dar abilitatea de a controla efectiv mirosurile neplăcute din casă a ajuns să fie recunoscută drept un semn al elitelor sociale. Numărul mare de ingrediente și paleta de amestecuri ce puteau fi create făceau gama de substanțe aromatice destul de costisitoare.
Măsurile concrete pe care le luau romanii din perioada târzie pentru a controla mirosurile și pentru a purifica aerul unei case le oglindeau deseori pe cele luate atunci când doreau să-¬i cinstească pe zei. Deși aveau loc jertfe sângeroase la începutul secolului al IV-¬lea, acestea nu erau, în nici un caz, modul cel mai popular prin care oamenii își arătau devoțiunea față de zeii tradiționali. În plus, acestea nu făceau parte aproape niciodată din rutina unei gospodării. Ofrandele de tămâie sau de turte înmiresmate în temple erau mult mai numeroase decât jertfele sângeroase și probabil că erau de departe cel mai obișnuit mod de cinstire a divinității în mediul familial. Ofrandele înmiresmate din case puteau fi tămâia arsă în fața statuilor zeilor, cununile de lauri și felinarele parfumate așezate la intrări, precum și mese de altar pline de ofrande strălucitoare în timpul cinelor festive.