Un nou roman de Radu Paraschivescu, Brățară pe glezna ta, este disponibil pentru precomenzi, cu autograful autorului, pe site-urile Libhumanitas, Libris, Cărturești. Livrarea începe în data de 20 noiembrie.

O poveste cu eminențe și iminențe, cu oameni care străbat Sahare personale, cu regăsiri și despărțiri, cu simfonia patetică a iubirii și cu valsul trist al sfârșitului.

Filip e om de televiziune, Sonia e scriitoare. Cei doi îşi trăiesc o vreme iubirea prin scrisori. Fiecare scrisoare a lui către ea e deschisă de un vers dintr-o piesă pop, rock sau de muzică uşoară. Fiecare răspuns al ei e prefaţat de un citat dintr-o carte. El străbate Europa şi revede locuri dragi, ea rămâne acasă şi lucrează la un nou roman. Geografia tandreţei prinde toate formele de relief într-un dans epistolar pe care nimic nu pare să-l poată întrerupe. Asta până când neprevăzutul dă buzna şi schimbă decorul. Ce începuse ca o sărbătoare a culorilor, a gândurilor şi a trăirilor continuă ca străbatere a unei Sahare personale. O Sahară în care e ger şi întuneric în toiul zilei. Un deşert prin care pasul devine şovăielnic, iar amintirile ard. Un pustiu fără orizont, fără lacrimi şi fără sfârşit. La capăt de drum se trage cortina. Poate peste un pat dintr-o rezervă de spital. Poate peste o viaţă în care nu poţi grăbi durerea. Sau poate peste nişte speranţe năruite de o furtună a sorţii.
RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

FRAGMENT Radu Paraschivescu – Brățară pe glezna ta

Prolog
Eu sunt Filip. Ea e Sonia.
Convenţia e simplă: eu plec, ea rămâne.
Plec o vreme, nu de tot.
Să nu înţelegeţi greşit. Nu este o părăsire de domiciliu. De fapt, este, dar nu în felul în care v aţi putea închipui.
Eu o să mă plimb prin Europa, ea o să stea acasă şi o să şi vadă de ale ei.
Eu o să călătoresc prin locuri care mi stârnesc amintiri, ea o să inventeze oraşe, poveşti şi personaje pe laptopul la care îşi construieşte lumile.
Am convenit că e soluţia cea mai bună, până când unul dintre noi îşi va domestici încăpăţânarea şi va accepta varianta pe care o propune celălalt.
Până acum, sugestiile noastre privind viaţa de cuplu nu au ajuns la un numitor comun. Şi nici unul dintre noi nu găseşte de cuviinţă să facă un pas în spate. Cel mai deştept nu cedează întotdeauna.
Eu plec fiindcă măcar în felul ăsta am scuza depărtării pentru că n o văd cât de des aş vrea – adică tot timpul.
Ea rămâne fiindcă nu se dă în vânt după călătorii (am făcut doar trei împreună, în rest, pleacă din ţară doar dacă primeşte invitaţii oficiale care par să merite osteneala), plăcându i mai mult să inventeze trasee decât să le parcurgă de adevăratelea.
Plec fiindcă nu pot să fiu cu ea zi de zi şi noapte de noapte. Plec de ciudă.
Rămâne fiindcă nu se simte nicăieri mai bine decât în intimitatea apartamentului ei cu vedere spre lac. Rămâne cu seninătate.
Plec fiindcă altfel risc să mi pierd minţile.
Rămâne fiindcă e o campioană a solitudinii nocturne.
Plec fiindcă e ceva mai suportabil (ce i drept, şi mult mai scump) să dorm singur în Belgia sau Danemarca decât la patru cinci kilometri de ea.
Rămâne fiindcă adoră să doarmă fără nimeni alături, chiar şi atunci când are seri sau stări mai proaste.
Plec fiindcă sper ca distanţa să mi fie – habar n am în ce fel – de folos.
Rămâne fiindcă nu pare dispusă la concesii.
Plec fiindcă se spune (dar nu e cazul s o luaţi de bună) că iubirea trebuie să treacă şi testul distanţei. Rămâne fiindcă pentru ea nu există teste. Există doar astăzi şi acum, fără interpretări, deducţii, planuri şi raţionamente înfierbântate.
Plec fiindcă nu pot altfel.
Rămâne din acelaşi motiv.

Ce presupune convenţia? Câteva lucruri teoretic la îndemâna ambilor, chiar dacă mie, unuia, o să mi fie cumplit de greu să le respect.
În primul rând, să nu ne trimitem fotografii. Să ne abţinem cu stricteţe. Să nu încălcăm convenţia nici în ruptul capului, oricât ne ar mânca degetele şi oricât am dori să l facem pe celălalt părtaş la o splendoare.
În al doilea, să nu ne trimitem SMS uri sau mesaje pe WhatsApp sau Messenger. Pentru mine o să fie infernal, ştiu. S ar putea ca nici ei să nu i fie tocmai simplu.
În al treilea, să nu vorbim la telefon sub nici un pretext. În ce mă priveşte, e o încercare la limita posibilului şi a plauzibilului, pe care n ai cum s o minimalizezi spunând că nici bunicii noştri nu au avut telefon mobil, şi totuşi au trăit. E idiot să judeci aşa, e nefiresc şi de un paseism stupid. Chiar dacă sunt eu însumi paseist.
În al patrulea, să comunicăm doar prin scrisori. Ca pe vremuri. Mă rog, aproape ca pe vremuri. Am decis împreună să ne scriem totuşi pe adresele de e-mail. Ar fi fost complicat (deşi romantic şi pitoresc, de acord) să folosim hârtie de scris, plicuri şi timbre, mai ales din cauză că există riscul ca răspunsul ei să ajungă la o destinaţie pe care o voi fi părăsit între timp. Şi oricum, e teribil de greu să aştepţi răspuns câteva săptămâni, după ce te ai obişnuit ca mesajul tău să ajungă dincolo într o secundă, iar răspunsul să ţi parvină după câteva minute – sau, da, după câteva zile, dacă partea cealaltă nu ştie ce e promptitudinea şi cât îl dereglează reacţia întârziată pe partener.
Nu mi am stabilit un traseu. Şi nici n am de gând s o fac. Din fericire, am ajuns la un nivel la care, sincer să fiu, nu visam cu nişte ani în urmă. Asta înseamnă că nu mai sunt obligat să fac rezervări din timp, ca să evit preţurile mari care mi se pot cere când mă înfiinţez direct la recepţie şi vreau o cameră. E valabil şi pentru biletele de avion sau de tren. Prin urmare, o să mă las în voia inspiraţiei şi a amintirilor. Şi sper ca, odată întors la Bucureşti, în apartamentul meu de lângă Piaţa Rosetti, să descopăr cifrul relaţiei (din punctul meu de vedere) perfecte. Altfel spus, să trăiesc de adevăratelea cu ea. Să fim împreună. Fără să ne sufocăm unul pe altul, dar împreună.
Nu de alta, dar până acum am trăit despreună. Asta facem şi în momentul de faţă, cu destul de puţin timp înaintea primei mele decolări din jocul acesta, care nu e numai joc.
I am şi promis la un moment dat că, dacă va fi să scriu cumva o carte despre noi (nu se poate şti când o să mă ciupească muza scrisului, chit că nu e ocupaţia mea), titlul o să fie Despreună. Eram la ea când i am spus o şi am fost convins că o să reacţioneze.
N a făcut nici un comentariu. Nici de bine, nici de rău. N a oftat, nu şi a dat ochii peste cap, nu mi a reproşat că sunt prea insistent sau prea copilăros. M a întrebat dacă vreau o cafea şi, fiindcă am vrut, a pus ibricul pe foc. Atât.
Cu alt prilej, am întrebat o de a dreptul dacă mă lasă să i scriu o carte. Tocmai ei, care e scriitoare. Probabil că asta mi se trage de la profilul emisiunii (am uitat să precizez: sunt realizatorul unui program TV de actualitate literară), unde îmi calcă pragul tot felul de oameni care se ocupă cu scrisul, tradusul şi editatul. Mă aşteptam să fie impresionată de fandarea mea extratelevizuală, să aibă câteva clipe de înduioşare catifelată, să mă ia în braţe şi să mă sărute. Când colo, s a mărginit să mi spună „Fă ce te împlineşte“ şi a pus de cafea fără să mă mai întrebe.
Pentru cei care nu cred în gheaţa cuptoarelor şi deopotrivă în flăcările ascunse în aisberguri, felul în care se poartă ea uneori e o dovadă de neocolit.
Habar n am cât o să dureze schimbul nostru de scrisori electronice. Poate că n o să rezist restricţiilor şi o să mă întorc acasă, mimând o cumpătare descoperită târziu şi clamând că nu mai am chef să arunc banii pe fereastră. Poate că ea o să se plictisească şi la un moment dat o să pună punct corespondenţei, refuzând să mai scrie. Sau poate că o să se întâmple altceva – un lucru pe care acum nu şi l poate imagina nici unul dintre noi.
O să iasă un roman epistolar de aici? Nu i exclus. Mai mult, recunosc că mi a trecut prin minte ideea ghiduşă că ei ar putea să i placă felul în care corespondăm şi că i ar trimite toate scrisorile unui editor. Şi aşa cunoaşte o mulţime. Sigur, ne am alege nişte nume de personaje şi am schimba ce s ar cuveni schimbat, după care am aştepta publicarea. Mă umflă râsul numai la gândul că am putea să apărem împreună pe coperta unei cărţi. Pe de altă parte, doar cine nu vrea nu publică. De la generali de poliţie la cântăreţi de muzică populară, de la şefi de clan interlop la actori de telenovelă şi de la preşedinţi de club de fotbal la directori de penitenciar, toată lumea scrie. De ce să fiu eu mai prejos? Unde mai pui că aş apărea în compania unei somităţi literare.
Glumesc, desigur.
Hmmm… oare chiar glumesc?