JENNY TINGHUI ZHANG este o scriitoare chinezo-americană și autoarea bestsellerului internațional Cele patru vieți ale lui Daiyu, tradus în douăsprezece limbi și nominalizat la Chautauqua Prize, Dublin Literary Award, Carnegie Medal for Excellence in Fiction și VCU Cabell First Novelist Award. Lucrările ei au apărut în The Cut, The New York Times, Texas Highways și The Rumpus, printre altele. Deține un MAE obținut la Universitatea din Wyoming și a primit sprijin din partea Kundiman, Tin House și VONA/Voices. S-a născut în Changchun, China și a crescut în Austin, Texas, unde locuiește și în prezent.
*
Un roman de debut uluitor, plasat pe fundalul american al Actului de excludere a Chinei, despre o fată de origine chineză, care luptă cu prejudecățile Vestului American al anilor 1880.
Daiyu nu și-a dorit niciodată să semene cu eroina tragică al cărei nume îl poartă, venerată pentru frumusețea ei și condamnată la suferință. Dar când e răpită și transportată clandestin peste ocean, din China în America, ea trebuie să renunțe la casă și la viitorul pe care și-l imaginase. E nevoită să se reinventeze mereu pentru a supraviețui. De la o școală de caligrafie, la un bordel din San Francisco, la un magazin din munții Idaho, Daiyu încearcă cu disperare să scape de tragedia care o urmărește. În vreme ce reacțiile anti-chineze se răspândesc în toată țara, transformându-se într-un val de violență inimaginabilă, Daiyu trebuie să apeleze la toate personalitățile pe care le-a îmbrățișat de-a lungul timpului – inclusiv la cele pe care își dorește cu ardoare să le lase în urmă – pentru a-și revendica în sfârșit propriul nume și propria poveste.
*

Jenny Tinghui Zhang, Cele patru vieți ale lui Daiyu. Traducere din limba engleză de Silvia Năstasie. FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ. Cartea a aparut la Editura Nemira si o gasiti aici

„În fiecare zi, doamna în vârstă se preface că nu-mi aude întrebările. În schimb, scoate tot felul de sunete, apoi mă întreabă ce înseamnă. Memorez cuvintele și le vizualizez în întuneric. PISICĂ: portocalie și singuratică. CĂRUȚĂ: vecinul Hu. VÂNT: Feng, băiatul născut din vânt.
Când mă simt cel mai singură, trasez literele englezești pe podeaua de pământ. Lângă ele, scriu simbolurile chinezești care corespund sunetelor lor. Cea care mă nedumerește cel mai mult este litera englezească I. Sunetul care-i corespunde în chineză: iubire. I, în engleză, reprezintă sinele. Iubire 愛, în chineză, o inimă care să fie dăruită. I, în engleză, înseamnă independență, identitate. Iubire, în chineză, e renunțarea la sine pentru celălalt. Cât de amuzant mi se pare că aceste două sunete îngemănate reprezintă lucruri atât de diferite! Este încă un adevăr pe care îl descopăr despre engleză și despre oamenii care au creat-o.
Pentru a marca fiecare zi care trece, decupată din venirile și plecările bătrânei doamne, scrijelesc dungi pe pereți. Îmi trec degetele peste ele și-mi lipesc fața de lemn până când simt că urmele mi s-au întipărit pe pielea obrazului. Odată, în timp ce făceam asta, mi s-a părut că am auzit zgomotul scos de cineva care zgâria peretele de partea cealaltă, de parcă dincolo ar fi fost altcineva care făcea aceleași semne ca mine.
Când începem să citim și să alcătuim propoziții, există deja cincizeci de linii trasate.
În engleză, pluralele și timpurile contează. Nu poți vorbi despre o acțiune fără să vorbești despre când s-a petrecut. Trecutul, prezentul sau viitorul pot defini o întreagă experiență. Asta e partea cea mai grea.
Nu e suficient să spui că cineva îți dă ceva, îmi spune bătrâna. Trebuie să specifici când. Totul este înrădăcinat în timp. Spune a da. Spune dă. Spune dăduse. Spune dat.
A da. Dă. Dăduse. Dat. Vreau să întreb de ce. De ce este atât de important în engleză, iar în chineză, nu? Ce schimbă ideea de timp?
Simbolul chinezesc pentru timp 時 este făcut din simbolul pentru soare, pentru a reprezenta cele patru anotimpuri. Maestrul Wang mi-a spus că în China antică se știa cât e ceasul în funcție de poziția soarelui pe cer. Specific acestui simbol este înțelegerea faptului că timpul este circular – că, indiferent de cât de mult se mișcă, soarele va reveni întotdeauna la locul său.
În engleză, cuvântul timp se scrie cu patru litere. Ceva finit, compus din litere finite. Poate că asta e diferența, mă gândesc. Pentru cei care vorbesc engleza, timpul are o limită. De aceea e atât de important să faci distincția între trecut, prezent și viitor.
Când înțeleg asta, înțeleg și că voi putea măsura perfect timpul pentru tot restul vieții mele – în ambele limbi.
Așa încep să înțeleg engleza.
Ești pregătit, spune bătrâna într-o zi.
Pentru ce? o întreb. Nu răspunde.
După ce pleacă în acea noapte, încep să pipăi semnele de pe pereți. Aici timpul este important. În sensul de: cât de mult timp a trecut?
Trei sute optzeci de linii se simt sub degetele mele. Trei sute optzeci de zile de când am început să număr, de când m-am dus la piața de pește în căutarea gustului oceanului și a unui castron cu tăiței, pe care nu l-am primit niciodată. Probabil că pomii sunt din nou înfloriți, că iarba a înverzit iarăși. Afară, marea e, poate, din nou învolburată. Ferestrele de la școala Maestrului Wang trebuie să fie deschise, să înlăture mirosul de cerneală stătută. Câte mere pe jumătate mâncate murdăresc acum curtea, în urma noului val de elevi? Fântâna cu dragoni, tot clipocind veselă.
Îmi scapă un plânset, apoi îl înăbuș, sunetul părându-mi dezgustător și deznădăjduit. A trecut un an. Timpul e important, acum știu asta. În sensul de: cât timp trebuie să treacă până când intervine uitarea?”