La un moment dat al vieții lui, Andreas Wild a trăit din artă, ca deținător al unei galerii. Experiența acelor ani s-a distilat în paginile acestei cărți, punând în fața cititorului tabloul neobișnuit al relațiilor între artist și public, între artist și cei care trăiesc comercializându-i opera, între galerist și colecționar, între colecționari.

Este o carte de interes atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg, care explorează dintr-un punct de vedere original relația complexă dintre artele plastice și comerț, cu informații precise, dar și cu umor. 

Lectura este agrementată de numeroase anecdote semnificative din viața a circa 300 de artiști și peste 700 de galeriști, comercianți și colecționari din rândul regilor și împăraților, al papilor și prinților bisericii, din burghezia bogată sau dintre oamenii de rând, pasionați de artă.

Cartea Am trăit din artă” a apărut la editura Vremea și o puteți achiziționa aici.

„Cartea aceasta a fost scrisă din curiozitatea de a explora relațiile dintre artele plastice și comerț, întorcându-se în istorie către începuturi, fără a avea ambiția unei cercetări exhaustive sau a unor răspunsuri definitive. (…) Discuția despre artă ar trebui să înceapă cu definirea termenului. Un clasic modern, Andy Warhol, s-a exprimat succint: «Dacă nu are sens, este artă. Artistul produce lucruri de care nimeni nu are nevoie».”

Andreas Wild, doctor inginer în electronică, a debutat la I.P.R.S.-Băneasa si a lucrat în cercetare-dezvoltare la Motorola in Europa si S.U.A.

În 2009, a deschis la München „Galerie 729 im Lehel”. Apoi a condus institutii autonome ale UE sprijinind industria europeană de componente si sisteme electronice. Autor a peste 30 de patente si 80 de publicatii de specialitate, el este „fellow” al Institutului de Nanostiintă si Nanotehnologie (NSTI, U.S.A.), a primit Special Service Award de la SEMl Europe si a fost numit profesor onorific de Universitatea Politehnică Timișoara. Continuă să fie membru al Comisiei de Stiinta si Tehnologia NanoSistemelor a Academiei Române. Se ocupă de conducerea „Fundatiei Lapedatu” si de activități legate de arte.

Floria Tosca, în actul 2 al operei de Giacomo Puccini, îsi rezumă viața în aria „Am trăit din artă”, de unde este inspirat și titlul cărții.

Fragment carte. Am trăit din artă. de Andreas Wild

Faima postumă a lui Vincent van Gogh

Hans Luijten, specialist în literatură olandeză și istoria artei, a publicat în 2009, după 15 ani de muncă asiduă, ediția critică a celor 902 de scrisori ale lui Vincent van Gogh din arhiva Muzeului Van Gogh de la Amsterdam. Vincent Willem van Gogh, un descendent al familiei, a apreciat publicația și i-a dat lui Luijten permisiunea să consulte documente de familie, în special jurnalul străbunicei sale, Jo Van GoghBonger, cumnata pictorului, care fusese ținut sub embargo de familie după moartea ei din 1925. După încă zece ani, Luijten a publicat volumul „Totul pentru Vincent” („Alles voor Vincent”), în care descrie extraordinara campanie de marketing a lui Jo care ia adus lui Vincent van Gogh faima pe care o are astăzi. Steven Naifeh, un biograf al acestuia, a concluzionat: „Fără Jo, Van Gogh nu ar exista”. Într-adevăr, în timpul vieții, Van Gogh a vândut un singur tablou. I-a fost dedicat un singur articol, publicat în 1890 de G. Albert Aurier, un tânăr jurnalist care polemiza în favoarea impresioniștilor și a picturii moderne. Vincent i-a scris autorului că ar fi preferat ca articolul să nu fi fost despre sine, deoarece nu era de acord cu rolul „mesianic” care îi fusese atribuit. Aurier a continuat corespondența cu Theo, fratele pictorului, făcând elogiul picturii lui Vincent. Episodul a rămas fără consecințe, poate și din cauza morții premature a lui Aurier.

Născută la Amsterdam ca Johanna Gezina Bonger (18621925), profesoară diplomată de limba engleză, Jo s-a măritat în 1889 cu Theo van Gogh. Cuplul s-a stabilit la Paris, unde Theo era comerciant de artă. Viața animată între artiștii parizieni a luat însă grabnic sfârșit: în iulie 1890, Vincent a murit în sanatoriul doctorului Gachet din periferia pariziană, iar Theo la urmat șase luni mai târziu, în ianuarie anul următor. La 28 de ani, Jo a rămas văduvă cu un copil de un an; i-au rămas 400 de tablouri și sute de desene ale cumnatului ei. Ea a notat în jurnalul său că în acel moment a simțit că are datoria să facă tot ce poate pentru ca opera lui Vincent să fie „văzută și apreciată cât mai mult posibil”. Jo și-a dedicat întreaga viață acestui angajament. 

Stabilită la Bossum lângă Amsterdam, Jo a avut revelația că scrisorile lui Vincent, păstrate cu grijă de Theo, erau cheia pentru a-i înțelege și aprecia opera. Primele ei încercări de a trezi interesul criticilor de artă au eșuat. Jan Veth, membru de frunte al comunității de artiști, poeți și intelectuali din Bossum, a respins categoric „violența brută a lucrărilor” lui Vincent, considerându-le „aproape vulgare” și neluând-o în serios pe Jo, o femeie fără studii de artă, singură într-o lume de bărbați. Un alt critic de artă a găsit că peisajelor lui Vincent le lipsea „profunzimea, atmosfera, lumina, iar culorile erau puse unele lângă altele fără să se armonizeze”. Un artist influent în epocă, Richard Roland Holst, căruia Jo ia cerut sprijinul, i-a scris unui prieten: „Doamna van Gogh este o femeie fermecătoare, dar mă irită când cineva se dă în vânt după ceva ce nu înțelege”. Însă Jo nu s-a lăsat descurajată, găsind o sursă de inspirație la romancierul irlandez George Moore care scrisese: „Este soarta criticilor să fie amintiți prin ceea ce nu au reușit să înțeleagă”. 

Jo a insistat ca Veth să citească scrisorile lui Vincent. Efectul a fost imediat: Veth s-a răzgândit și a scris unul dintre primele articole laudative, în care l-a descris pe Vincent ca pe un artist cu „o uimitoare clarviziune, plin de umilință”, aflat „în căutarea rădăcinii profunde a lucrurilor”. Și Holst a fost convins după ce a citit scrisorile, și a ajutat-o să organizeze una dintre primele expoziții personale ale lui Vincent, la Amsterdam în decembrie 1882. Strategia lui Jo funcționa: între 1882 și 1900, a reușit să inducă organizarea a 20 de expoziții. Vorbind franceza, germana și engleza, Jo a contactat galeriști din străinătate, obținând ca importantul comerciant de artă francez Ambroise Vollard să includă 20 de tablouri de van Gogh în expoziția sa de la Paris din 1895. Galeristul și comerciantul Paul Cassirer de la Berlin a acceptat să ofere tablouri de van Gogh colecționarilor publici și privați din Germania și străinătate contra unui comision de 10 sau 15%, realizând între 1902 și 1911 nu mai puțin de 55 de vânzări. Jo a gestionat cu parcimonie fondul pe care îl avea, expunând și lucrări pe care le declara nevandabile, chiar dacă galeriștii insistau să le vândă. Luijten afirmă că Jo a vândut doar 190 de picturi și 55 de desene în timpul vieții sale.

În 1905, Jo a crezut că era momentul potrivit pentru consacrarea lui Van Gogh și a organizat un eveniment major la Muzeul municipal (Stedelijk Museum) din Amsterdam. Cu 484 de opere expuse, aceasta a fost cea mai mare expoziție Van Gogh din istorie, atrăgând vizitatori și critici de artă din întreaga Europă. După expoziție, prețurile tablourilor sau dublat sau triplat. Nu au lipsit opinii decis defavorabile: un reporter a numit expoziția „un scandal”, de interes „mai mult pentru cei interesați de psihologie decât pentru iubitorii de artă”, scriind că stelele din tabloul „Noapte înstelată” îi aminteau de „gogoșile de anul nou” (în olandeză, oliebollen). De fapt, controversa a sporit interesul, tabloul devenind primul Van Gogh din colecția Muzeului de Artă Modernă (MoMA) din New York. 

Între 1916 și 1919, Jo a încercat să-l facă cunoscut pe Van Gogh în America: a petrecut 3 ani la New York, dar reacția a fost sub așteptări. Jo a declarat: „Am presupus că gustul american în materie de artă era suficient de înaintat pentru a-l aprecia pe van Gogh, dar m-am înșelat”. În schimb, consacrarea lui a fost confirmată la Londra în 1924, când Galeria Națională a achiziționat tabloul „Floarea soarelui”.

Jo și-a aplicat strategia în mod consecvent: după ce a tipărit sporadic selecții din scrisori, în 1914 le-a publicat în volumul intitulat „Scrisori către fratele său” („Brieven aan zijn broeder”) apărut în olandeză și germană, tradus apoi în numeroase limbi, inclusiv în japoneză. Ediția în limba engleză a stat la baza romanului de succes „Bucuria vieții” („Lust for Life”) de Irving Stone, care la rândul lui a stat la baza scenariului filmului din 1956 regizat de Vincente Minnelli cu Kirk Douglas în rolul lui Vincent van Gogh. În 2013, scriitorul olandez Bas Heijne, studiind la Biblioteca Muzeului van Gogh, a descoperit povestea lui Jo și a scris o piesă de teatru despre ea, declarând: „Mi-am dat seama că ea a fost păianjenul care a țesut pânza”.

În 1973, subsidii guvernamentale au permis deschiderea Muzeului van Gogh la Amsterdam, care în 2015 a primit aproape 2 milioane de vizitatori, 85% din străinătate. Directoarea acestuia, Emilie Gordenker, a explicat că în timpul studiilor fusese avertizată că „ideea că Rembrandt conducea un atelier plin de ucenici, cu mulți clienți bogați, nu prea avea priză la public”, dar a constatat că viața lui van Gogh, așa cum a fost povestită de Jo și înregistrată în scrisorile lui, avea un ecou enorm, alimentând mitul artistului eroic, pasionat de arta sa, care moare necunoscut și obține gloria postumă.

Mitul creat de Jo continuă să trăiască. Rarele tablouri de Van Gogh care apar pe piață realizează prețuri record. „Portretul doctorului Gachet” a fost adjudecat în 1990 pentru 82,5 milioane de dolari/150 M€. Pe lista celor mai scumpe tablouri din lume, 9 picturi de Van Gogh se află printre primele 100 – doar Picasso îl depășește cu 15 lucrări. Avertizăm că aceste liste trebuie tratate cu multă prudență, pentru că se pot modifica de la un moment la altul și nu se bazează întotdeauna pe cifre exacte și verificate; ele transmit totuși o impresie generală.