Arta contemporana este un teritoriu fluid, un spatiu al experimentului in care ideile prind forma printr-un limbaj personal si adesea enigmatic. In aceasta lume, Norbert Filep si-a croit un drum distinct, articulandu-si practica artistica printr-o relatie profunda cu desenul si explorarea informatiei. Intr-o societate in care fluxul de date si acceleratia tehnologica modifica felul in care percepem realitatea, Filep decodeaza aceste transformari printr-un limbaj vizual riguros, aproape stiintific, dar incarcat de sensibilitate artistica.

Intr-un nou podcast Buzunar de Arta — sezonul 2, episodul 2 — va invitam sa descoperiti universul creativ al unui dintre cei mai cautati artisti romani ai momentului. Podcastul exploreaza multiplele sale fatete profesionale – de la artist la curator si profesor – si conexiunile subtile dintre arta si stiinta in opera sa.

Nascut in 1990, Norbert Filep si-a inceput formarea la Universitatea de Arta si Design din Cluj-Napoca, unde a absolvit in 2013 sectia de Pictura, urmand apoi un master in Grafica. 

Debutul sau in scena artistica a avut loc inca din 2011, ulterior lucrarile sale s-au remarcat printr-o abordare conceptuala complexa, in care desenul devine nu doar un mijloc de expresie, ci un mecanism de investigare a realitatii. Norbert utilizeaza linii, grile si texte preluate din diverse surse pentru a construi structuri vizuale ce analizeaza fluxul informatiei si relatia dintre obiectivitate si subiectivitate. Fascinat de procesele de acumulare si repetitie, Filep exploreaza felul in care aceste fenomene modeleaza perceptia noastra asupra lumii.

Pe langa practica artistica, Norbert Filep este si un curator atent si un profesor dedicat, contribuind activ la scena artistica din Cluj-Napoca. In cadrul podcastului discutam despre cum reuseste sa imbine aceste trei dimensiuni ale carierei sale, cum vede rolul de profesor la catedra de Grafica si ce inseamna pentru el curatoriatul.

Pe parcursul podcastului, Norbert Filep ne ofera o perspectiva intima asupra propriei evolutii artistice si profesionale. Vorbim despre inceputurile sale, despre cum si-a descoperit pasiunea pentru desen si despre influentele mediului artistic clujean. Ne povesteste despre provocarile curatoriatului, despre piata de arta si despre cum lucrarile sale au ajuns in colectii prestigioase precum MNAC si MARe, cum reuseste sa transforme hartia intr-un sistem cartezian bidimensional si cum jongleaza intre ratiune si creativitate, intre precizia matematica si expresivitatea artistica?

Va invitam sa descoperiti un dialog cu unul dintre cei mai interesanti artisti ai generatiei sale, un creator care transforma informatia in poezie vizuala si care ne invita sa privim lumea cu alti ochi.

Zilele acestea puteti vedea viziunea curatoriala intr-o expozitie deschisa pana la 13 aprilie la Galeria Sector 1 din Bucuresti. Se numeste „Soarele in zenit isi tine cantarul zilei” si prezinta lucrarile urmatoarelor artiste: Maria Branet, Ingrid Farcas, Camilia Filipov, Lucia Ghegu, Alina Ion, Ana Ionescu, Diana Poput si Ana Maria Szollosi.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, cu montaj si grafica realizate de Catalin Alb, este disponibil mai jos in format audio, video si transcris. 

Primul tau contact cu arta a fost cu creionul grafic si cu hartia. De ce te-ai orientat catre zona aceasta, iti amintesti?

Niste lucruri cumva clare si concrete au aparut undeva in clasa a IV-a. Aveam vreo 11 ani si eram la Scoala Generala nr. 8 din Baia Mare. Si acolo se intampla un fenomen in ceea ce priveste zona asta de educatie plastica. Era un profesor foarte misto de desen, Gheorghe Makara, si facea niste chestii extraordinare cu elevii din scoala respectiva si tot timpul, cumva m-au fascinat, pentru ca in intreaga scoala, pe coridoare, erau realizate expozitii de semestru sau de trimestru, cum era pe atunci. Erau incarcate cu aceste desene care erau predominant facute in creion.

Suntem dintr-o generatie similara si zic ca noi am fost generatia cariocilor. Toata lumea desena cu carioci. Tu te-ai dus catre creion, totusi.

Primul contact pe care l-am avut cu acest profesor a fost in gimnaziu, in clasa a V-a. Eu m-am inscris practic la Scoala nr. 8, eram din clasa intai pana in a IV-a, cand am participat la o ora de desen. Aveam o ora de desen cu clasa a opta si faceau niste compozitii asa, in creion grafic, si eram foarte fascinat. Atunci mi-a aratat primele geometrii, primele forme pe care le construiau elevii. Si in toata perioada asta de inceput, desenele alea pe care le vazusem zi de zi pe coridor, expozitiile de semestru care erau facute, vrand-nevrand cumva iti deschideau orizonturile si iti dilatau pupila. Erau ca niste lucruri asa, aproape magice, care te atrageau si voiai sa descoperi si sa pui mana pe creion si sa intelegi cum se construieste un univers.

Si dupa scoala generala ai facut liceul tot in Baia Mare?

Da, dupa scoala generala am urmat traseul clasic al artistilor sau al celor care vor sa aiba de a face ceva in domeniul acesta. M-am dus la liceul de arta din clasa a IX-a si dupa care la Universitatea de Arta si Design din Cluj-Napoca.

Este fascinant trio-ul pe care il stapanesti: curator, artist, profesor.

Este inca este o chestie noua, chiar daca, hai sa spunem, ca si artist, activez deja de un pic mai mult de 7-8 ani. De predat, se implinesc anul acesta 7 ani si zona aceasta de curatoriat inca este proaspata si noua. Mai putin zona aceea specifica artistului, zona de predat si zona de curatoriat sunt inca lucruri care sunt in constructie si formare pentru mine.

Dar faci cumva switch-ul intre joburile astea? Pare ca se impletesc cumva.

Fac si switch-ul pentru ca nu poti, trebuie sa faci dedublarea asta care vine cumva cu fiecare situatie noua in care esti nevoit sa activezi. Fie ca vorbim de practica pedagogica sau de practica curatoriala sau de practica artistica. Dar, in acelasi timp, exista si multe lucruri in comun care migreaza dintr-o dimensiune in alta si cumva pot fi foarte usor adaptate si preluate. Fie ca vorbim de a construi expozitii ca si artist sau a gandi expozitii ca si curator, sau a traduce aceste tipologii de constructii in exemplificari, in relatiile si in practica pedagogica cu studentii.

Te-am vazut lucrand la expozitia Permanent World Encyclopedia de la Gloriae Art Gallery de la Craiova, organizata de Empower Artists si Arta Prezentului, unde se vede viziunea ta de artist, desi tu nu esti expus in prezentare, dar se vede si cea de profesor si mai ales cea de curator, bineinteles, pentru ca esti curatorul expozitiei. Se vedea ca ai perspectiva unui artist pentru ca dispuneai lucrarile cu o grija pe care mi se pare ca o au artistii fata de propria munca.

Grija cu care operezi, cu lucrarile artistilor, este si trebuie sa fie specifica oricarui profesionist din domeniu si nu numai, pentru ca totusi este o interactiune directa cu aceste lucrari. Trebuie sa ai grija pentru ca interactionezi cumva direct cu munca omului, cu munca care nu mai poate fi reconstruita si regandita. Pentru mine este o atentie fireasca, pentru ca in acelasi timp lucrez foarte mult cu hartie, de exemplu. Ca si artist in atelier, am nevoie de atentie in zona asta pentru ca hartia este fragila, trebuie tinuta bine, la intuneric sau in procesele in care desenezi. Lucrurile astea se tot acumuleaza in timp. Inainte de a incepe zona de pedagogie, am avut interactiuni foarte dese si am colaborat cu galerii si artisti din Cluj-Napoca si am vazut cam ce inseamna sa lucrezi cu arta, nu numai din punctul de vedere al artistului, ci si din punct de vedere al galeristului, al curatorului, al artistului si asa mai departe.

A fost interesant a fost sa vad cum ti-ai scris textul de sala si cum ai reusit sa tii intr-un tur ghidat vreo ora si jumatate o gasca destul de mare de oameni. Multi dintre ei poate nu mai fusesera la un tur ghidat legat de arta contemporana pana atunci, vorbeai de arta mai conceptuala in unele cazuri si ai reusit sa-i tii captivi pe toti. Galeria de la Craiova despre care vorbim este destul de mare, are un traseu expozitional mai lung, sa poti sa mentii atentia oamenilor doua minute e o victorie astazi, daramite o ora si jumatate. Ce relatii ai cu sursele literare si cu modul in care te exprimi si in scris sau la nivel verbal?

A inceput sa ma fascineze, de exemplu, zona asta a textului, scrisului si cititului. Am devenit un cititor foarte tarziu. Deci eu n-am fost cel care lectura carti de mic si asta imi da cumva un fel de „fear of missing out”. Intr-un fel sunt foarte curios, imi place sa citesc si imi place sa descopar informatii noi si imi place sa caut si sa gasesc tot timpul lucrurile astea. Si cred ca amestecul intre pofta si cautarea de a citi in special texte despre arta si filozofie si critica. In combinatie cu practica artistica in care cumva teritoriul asta al abstractului amestecat cu un fel de conceptualism te provoaca la sustineri teoretice si la sustineri textuale ca si artist. Si atunci, daca le adunam pe aceste doua cu zona de pedagogie, in care automat trebuie sa ai un discurs si sa reusesti sa comunici niste informatii intr-un fel sau altul unor oameni care vor sa dezvolte o practica artistica si sa construiasca o directie in zona asta. Cred ca toate acestea trei, cumva adunate la un loc, mai mult sau mai putin, iti construiesc perspectivele si posibilitatile in asa fel incat sa reusesti sa creezi un discurs. Si nu neaparat un discurs, ci mai degraba un dialog. Practic ce s-a intamplat la Craiova, la GLORIAE Art Gallery, cu publicul care a stat un interval asa lung de timp, practic, a fost rezultatul unui dialog, a fost rezultatul unei curiozitati a publicului de a descoperi expozitia si de a fi atent.

Ce relatie ai cu sursele literare? De exemplu, in momentul acesta, ce autori iti dau tarcoale si in practica artistica, dar si dincolo de ea?

Am ramas un pic blocat in zona teoriei culturale din anii 1970 si 1980, in special. Ma intereseaza zona Vilem Flusser, Boris Groys, Roland Barthes, dar in acelasi timp as dori sa mai dezvolt, sa ma duc si in alte directii. Asta e toata problema cand citesti teorie culturala, filozofie si asa mai departe, risti cumva sa te tot adancesti in niste lucruri si cumva trebuie sa ramai tot timpul cu un pas in spate ca sa iei numai strictul necesar. Altfel ramai asa, intr-o chestie care s-ar putea sa fie foarte misto, dar in acelasi timp sa fie mai putin valabila in zilele de astazi. Si cumva, aici este tot timpul capcana de a ramane si de a incerca sa acoperi cat mai mult din spatiul asta si sa iei fix informatia, strict informatia care te intereseaza.

Am citit o carte pe care mi-ai recomandat-o si mi-a deschis multe usi. E cartea lui Miki Braniste, „Creativitatea Marfa, O perspectiva din interiorul scenei culturale independente clujene”. Ai recomandat-o cand te-am tot intrebat ce s-a intamplat pe scena clujeana in perioada pre si post Adrian Ghenie, pre si post Fabrica de Pensule. Cartea explica din interior, cu detalii, atat si la nivel rational, dar si la un nivel emotional ce s-a intamplat la Cluj. Este o radiografie perfecta. Dar cum a fost pentru tine Clujul? Veneai din provincie, cand mergi intr-un oras mai mare, unde sunt mai multe posibilitati, unde se deschid mai multe usi, sunt mai multe galerii de arta, muzee si mai ales presupun ca ai nimerit in Cluj-Napoca intr-un moment de efervescenta, nu? Fix in mijlocul acestei perioade.

As zice chiar inainte de mijloc, in prima perioada. Eu am ajuns la Cluj in 2010 si cu un an inainte se deschisese Fabrica de Pensule, in 2009. Si da, intr-adevar, pentru pentru mine si nu numai pentru mine, ce s-a intamplat la Cluj in ultima decada a fost un lucru exceptional. Venind din Baia Mare, unde lucrurile erau cum erau, si ajungand in Cluj-Napoca, unde am intalnit o dimensiune efervescenta si dinamica si activa, si toata lumea artei din Cluj era la Fabrica de Pensule. Tin minte si cand intrai acolo era puhoi de lume si artisti si practic toata lumea era acolo. Era un hub pe care la primul contact, venind dintr-un oras ca Baia Mare, nu intelegeai nimic.

Tu aveai educatie artistica, adica mediul artistic il intelegeai cumva, nu? Social era poate mai diferit.

Da, o aveam, dar social si artistic era total diferit. Am avut foarte putine cunostinte despre ce se intampla la Cluj si despre fenomenul Scolii de la Cluj. Totusi, Scoala de la Cluj incepuse deja cu cativa ani inainte, adica generatia, ideea Scolii de la Cluj, nu scoala efectiva de la Cluj. Generatia de Aur pe care o asociem Fabricii de Pensule. Aveam cunostinte putine, ce era la vremea aia internetul si, hai sa zicem, cateva articole in Revista Arta. Cred ca fix atunci se lansase Revista Arta si atunci stiu ca am cumparat primele doua numere si acolo era expozitia de la MNAC a lui Adrian Ghenie. Aveam cunostinte minime de la Liceul de Arta, de la profesorul nostru de grafica, Mihai Ciplea, care era un artist tanar, apropiat ca si generatie de acesti artisti. Si a fost un soc, nici nu mi-am dat seama de primele conexiuni.

„Pe Adi Ghenie si pe Victor Man i-am cunoscut un pic mai tarziu. Ideea de succes a Scolii de la Cluj plutea deja in aer. Nu a fost neaparat o chestie surprinzatoare, nu o intelegeam deplin sau ce inseamna asta, dar cumva stiam ca e o chestie buna, pentru ca simteai ca lumina reflectoarelor a crescut pe zona asta si a devenit mai larga.” (Norbert Filep)

Care au fost oamenii care te-au inspirat in perioada respectiva? Ca acolo voi pare ca va inspirati foarte mult unii pe altii, nu la nivel tematic sau al practicii artistice, ci la un nivel poate mai personal, social. Te simteai inspirat cand vedeai ca unii experimenteaza intr-o zona in care poate nu era experimentat foarte mult pana atunci? In cazul tau, de exemplu, abstractizare, conceptualism, ii vezi pe ceilalti ca se duc si ei in zonele lor si atunci te simti cumva incurajat.

Am devenit mai constient de scena de la Fabrica de Pensule si scena de arta clujeana abia prin 2013 sau 2014. Aveam gasca mea de prieteni cu care mergeam la expozitii si tin minte ca pe la inceputuri urmaream foarte mult genul asta de pictori, cum era de exemplu Veres Szabolcs. Am terminat licenta la grafica si masterul la pictura si aveam o gasca de prieteni din Baia Mare cu care am mers la Cluj si cumva eu am ramas, semi izolat la grafica si ei toti erau la pictura. Aveau profesori care aveau atelier la Fabrica de Pensule, cum era de exemplu Veres Szabolcs.

Care sunt artistii cu care ai crescut impreuna, generatia ta? Cine facea parte din ea?

Breasla cu care imi petreceam zilele din studentie era formata din artisti care si ei au continuat acest traseu si sunt artisti destul de cunoscuti, tineri, la inceput de drum. Era Mircea But, David Farcas, Lucian Popaila, la grafica eram coleg cu Nicu Romanitan, cu Adela Giurgiu. Din primul an m-am imprietenit cu Adi Ghiman. Aveam colege de la ceramica, care erau tot asa, din Baia Mare, Laura Zanetti, Diana Nedes sau Camilia Filipov, care era la sculptura. Au mai fost si Oana Nastasache si Roxana Ajder care au fost si ele in expozitia asta itineranta curatoriata (n.r. expozitia „Permanent World Encyclopedia”). Eram asa o gasca destul de amestecata, dar omogena in dorinta de a continua pe acest traseu.

Dar ai vorbit de anul 2014 mai devreme si vorbeai de importanta lui. E interesant, coincide cu prezenta lui Ghenie la Bienala de la Venetia.

Anul 2014 a fost pentru mine legatura aceasta mai profunda cu Fabrica de Pensule si cumva asta s-a realizat prin colaborarile pe care le-am avut cu artistii, cu generatiile de artisti, dar in special cu Ciprian Muresan si Galeria Plan B. Am fost intr-o relatie apropiata cu acesti artisti, l-am cunoscut si pe Serban Savu, mai putin pe Adi Ghenie si pe Victor Man, pe care i-am cunoscut un pic mai tarziu. Cumva ce era interesant vis-a-vis de intrebarea ta, ideea asta de succes a Scolii de la Cluj plutea deja in aer inca de cand am ajuns la Cluj, de cand am inceput sa aflu despre despre aceasta directie. Nu a fost neaparat o chestie surprinzatoare, nu o intelegeam deplin sau ce inseamna asta, dar cumva stiam ca e o chestie buna, pentru ca simteai ca lumina reflectoarelor a crescut pe zona asta si a devenit mai larga. Era un moment important pentru majoritatea artistilor, pentru toti artistii care voiau sa construiasca ceva si care aveau potential in practica lor artistica. Deci a venit ca o dimensiune fireasca.

Cum te raportezi la piata de arta? Lucrarile tale se afla in colectiile Muzeului National de Arta Contemporana, Muzeul de Arta Recente, Colectia ING. E un lucru care te preocupa?

Da, au ajuns in cateva locuri bune. Este un lucru care ma preocupa pentru ca trebuie sa traiesti, poti sa intretii ceea ce faci, poti sa construiesti mai departe, dar, in acelasi timp, nici nu trebuie sa devina o dependenta a acestui lucru pentru ca atunci risti sa te transformi intr-un brand, intr-o casa de productie. Deci prefer cumva sa ai libertatea sa explorezi ce inseamna practica ta artistica si ce inseamna zona asta de cautare profunda si constructia unei practici care cumva devine din ce in ce mai solida si mai valabila. Desigur, asta nu inseamna ca cei care au succes nu au o practica de genul, cu siguranta. Pana la urma, succesul valideaza productia fiecaruia si practica fiecarui artist. Treaba asta este de cursa lunga si este foarte usor sa ai succes si sa reusesti. Ceea ce mi se pare super greu este sa mentii succesul respectiv si sa-l duci pana in capat, pentru ca este o dimensiune care nu se poate opri dupa un an, doi sau cinci. E pur si simplu un mod de viata, l-ai inceput, il termini.

Despre temele pe care le abordezi in lucrari citeam ca te preocupau ego-ul si acumularea. Acumularea eu zic ca o vad in continuare in lucrarile tale. Cum ai explorat ideea de ego? Ce teme te intereseaza sau explorezi acum?

Chestia asta prin care eu incerc sa construiesc niste lucruri are de-a face mai mult cu zona asta teoretica, dar in acelasi timp si vizuala. Este o cautare care se leaga foarte mult de informatie, de exemplu. Desigur, informatia este un concept extrem de larg si poate fi aplicat si folosit in orice directie. Acum ma intereseaza relatia dintre informatie si abstractizare, dintre cum poate fi, de exemplu, un lucru folosit sub forma de informatie si, in acelasi timp, ce fel de forma poate sa ia informatia. Ma intereseaza constructia unui limbaj care sa opereze prin informatie, dar care sa nu fie un limbaj informational, ci sa devina o dimensiune estetica, dar in acelasi timp sa isi pastreze substratul ala informational.

Sunt trei aspecte la care ma gandeam despre cum am putea sa vorbim despre opera ta intr-un mod in care sa nu sune foarte pretentios: abstractizare, demersul conceptual si performativitatea. Sunt pistele corecte de a privi opera ta?

Da, per total da.

Dar este si o dimensiune stiintifica pe care am observat-o in interesele tale. Ai avut proiecte in care vorbeai despre legatura cu astronomia, legatura cu fizica. Vorbesc de ROGVAIV aici, de seria celor 7 desene care porneau de la lungimea unei unde electromagnetice. Nu stiu de ce aceste cautari ma duc cu gandul la Tomas Saraceno. Este o directie cu care rezonezi?

Este o cercetare care cumva m-a fascinat tot timpul, deci tot timpul am avut deschideri catre zona stiintelor. Imi placeau chimia si fizica, le intelegeam. Si matematica imi placea, deci cumva am structura creierului formata sa inteleg niste lucruri matematice sau fizice. Vis-a-vis de treaba asta, de relatia asta cu stiintele, ma fascineaza cum pot sa traduc, de exemplu, cum pot sa transmit prin intermediul artei si a practicii mele artistice niste informatii care sunt foarte nisate. De exemplu, ce inseamna descoperirea unei exoplanete sau ce inseamna structura electromagnetica a luminii. Cumva, din relatia mea cu privitorii si relatia privitorului cu lucrarile mele si din discutiile pe care le-am avut si cu cu Andreea Stanculeanu de la Galeria Sector 1, iesea cumva treaba asta ca oamenii descopera niste lucruri pe care nu le-ar fi descoperit altfel sau le-ar fi descoperit prin cine stie ce metode. Dar prin lucrarile astea cumva traduc niste directii stiintifice pe care eu le cred ca au o dimensiune mult mai larga decat niste numere, niste forme sau niste grafice.

Ma fascineaza relatia cu stiinta. Am avut o serie de desene care erau construite dupa graficele care erau generate de tranzitia unei planete in fata stelei pe care orbiteaza. Si ce mi s-a parut fascinant era tocmai relatia asta, adica noi descoperim planete care sunt la zeci de ani lumina sau sute, mii de ani lumina distanta. Din masuratori si folosind principii matematice amestecate cu principiile fizice si chimice, noi putem sa descoperim si sa concluzionam, ma rog, oamenii de stiinta, daca exista sau nu posibilitatea ca un corp aflat la 50, 100 sau 130 de ani lumina sa semene sau nu cu Pamantul sau sa fie posibil sa gazduiasca viata sau nu.

Mi s-a parut foarte misto, pentru ca, de fapt, prin stiinta si prin aceste cercetari, noi chestionam intreaga noastra cultura pe care am construit-o ca si oameni pe aceasta planeta. Practic, graficul ala, chestia aia banala, curba realizata de fractiunea de secunda in care a fost receptata luminozitatea aia scazuta, este o sintetizare a unei profunzimi extraordinare. Ma fascineaza chestia asta.

„In tara asta suntem o mana de oameni care incercam sa facem ceva si sa construim ceva. Ar trebui sa ne concentram mai mult, sa dezvoltam si sa ridicam niste lucruri impreuna, decat sa ne mai ciondanim sau sa ne mai cantarim legat de cine este mai bun, cine are mai mult succes, cine n-are mai mult.” (Norbert Filep)

E o provocare destul de mare pe care ti-o dai, sa iei precizia datelor stiintifice si sa o traduci intr-o subiectivitate a creatiei artistice.

Asta e farmecul. Si aici intervine abstractizarea de fapt si procesul acesta pe care il folosesc de repetitie obsesiva. De fapt, vrei nu vrei, informatia matematica, stiintifica, chimica, ea ramane, ea este baza desenului, ea este in desen. Adica daca am marit frecventa aia pe care o are culoarea galben crom, daca am marit-o la scara, ea practic este o reprezentare sintetizata, un grafic al culorii respective, dar ea este valabila. Faptul ca e marita la scara, informatia care sta la baza ei este aceeasi, nu este alterata. Faptul ca traduc un numar, de exemplu, anii-lumina de la pamant pana la cea mai apropiata exoplaneta care ar putea sa gazduiasca viata intr-o cifra din asta astronomica, care descrie practic distanta in metri de la planeta noastra la planeta respectiva, si faptul ca modific sau repet cifrele alea in asa fel incat sa se construiasca o abstractizare, informatia este tot acolo, adica cifrele.

Numarul acela este tot acolo si este citibil. Informatia devine subiectiva in momentul in care acest proces de repetitie si de abstractizare este pus in miscare si este activat. Atunci concretetea informatiei se transforma intr-o dimensiune vizuala care cumva nu mai este la fel de usor citibila ca si varianta ei prima.

Demersul acesta conceptual pe care il ai, vorbeai de faptul ca vocabularul tau se bazeaza pe informatia in sine. Citeam la un moment dat niste idei legate de fragmentele de informatie si de aceasta fragmentare a informatiei. Cum vezi conceptualismul?

Nu e o batalie destul de mare in laboratorul personal. Aceasta batalie este pentru ca tot timpul la mine primeaza foarte mult ideea. Este un factor esential in lucrarile mele si cumva ideea este strans legata cu zona asta conceptuala. Pentru mine trebuie sa faca click ideea inainte sa ma apuc de un desen.  In capul meu, ideile pe care le am trebuie sa se aseze intr-o logica anume. Dupa ce ele sunt asezate, atunci productia lucrarilor poate sa aiba loc.

Este un fel de creativitate rationala.

E foarte rationala intr-un fel si ma si sperie intr-un fel chestia.

Este punctul tau unic de vedere.

Mai demult nu era asa, era fix invers. Era o creativitate foarte impulsiva. De exemplu, in anii de facultate, lucrurile pe care le faceam nu erau deloc calculate sau erau foarte directe, in special zona asta de pictura abstracta cu care am inceput la master. Erau foarte impulsive, era o batalie cu panza si cu materia picturala. Ce mi se pare mie fascinant e ca fiecare mediu te forteaza cumva catre o anumita metoda, gandire, proces si asa mai departe. Nu iti da neaparat o libertate maxima, fiecare idee isi are propriul sau mediu. Cred ca asta este cea mai cea mai buna concluzie la care am ajuns.

A treia idee despre opera ta, performativitatea. Asta am observat-o cand am vazut lucrarile de mari dimensiuni care au intrat in colectia Muzeului de Arta Recenta. Limbajul pe care il utilizezi le da aceasta performativitate. Cum le-ai gandit in directia aceasta?

Cand pornesti de la ideea asta ca desenezi din milimetru in milimetru, automat performativitatea devine un element cheie, face parte din joc si nu ai cum sa o respingi sau sa o pui la o parte. Cu siguranta acest tip de desen are un caracter performativ, este o dimensiune clara, vizibila in fiecare desen pe care il fac, in fiecare lucrare pe care o fac. Pentru ca, pana la urma, daca privitorul are capacitatea sa desfaca desenul invers si sa mearga inapoi, poate sa isi dea seama ca acolo sunt niste procese sau ca eu, ca si artist, stau la masa de lucru si efectiv construiesc desenul milimetru cu milimetru. Este o dimensiune din asta care nu poate fi neglijata si care pentru mine reprezinta asa, un fel de workflow. 

Care sunt locurile de care te apropii cand esti in cautarea inspiratiei? Adica nu lucrezi daca nu ai ideile bine formate?

Lucrez foarte putin, mai degraba fac niste schite, de fapt sunt niste lucrari mici, care de cele mai multe ori ajung sa fie distruse sau uitate. Se intampla un lucru foarte interesant in timpul procesului de lucru, este tocmai chestia asta cand iti tii mainile ocupate si stii ce ai de facut, cumva mintea ta are timp sa gandeasca. Si e foarte interesant ca foarte multe dintre ideile pe care le am vin din timpul lucrului la alte lucrari. Odata ce ideea este pusa cap la cap si e functionala, atunci imi mai ramane doar efectiv zona asta de productie. Si cand intru in productie, mintea mea este relaxata si poate sa gandeasca si sa caute diferite situatii noi, cautari care cateodata se leaga, alteori nu. Este o cautare constanta.

Ce am mai aflat in ultima vreme si nu numai, dar cred ca acum incepe sa se concretizeze, muzeele, de exemplu, ar putea fi un loc al inspiratiei. Cumva se intampla acelasi efect ca si in timpul desenului. Cand intri intr-un muzeu te relaxezi, adica intri in relatie cu lucrarea. Cand ai lucrari bune si lucrari care iti plac, atunci intri in starea asta. Muzeul poate sa fie cu usurinta un loc care sa sa faciliteze acest lucru. 

Pe scena artistica din Bucuresti, ce crezi ca ne-ar ajuta sa invatam de la mediul artistic clujean ca sa ne fie mai bine?

Cu siguranta s-au intamplat lucruri foarte bune la Cluj, dar si lucruri care nu erau neaparat bune. Si cumva se si vad rezultatele acestor lucruri. Ar fi foarte misto sa renuntam o data la lucrurile astea izolatoare dintre Cluj, Bucuresti, Iasi, Oradea. Sa ne concentram mai mult si sa avem o perspectiva mai unita ca si dimensiune, hai sa zicem est-europeana. Din pacate suntem in 2025 si lucrurile sunt inca destul de subrede in Romania la nivel cultural. Si aici ma refer in special la sprijinul statului pentru ceea ce inseamna cultura si in special zona asta de arte vizuale, ca sa nu mai vorbesc de institutii si de ce se intampla in directia asta. Cred ca ar trebui cumva sa fim mult mai uniti.

Ceea ce mi se pare mie foarte chestionabil este tocmai ca in tara asta suntem o mana de oameni care incercam sa facem ceva si sa construim ceva. Si cred ca ar trebui sa ne concentram mai mult, sa dezvoltam si sa ridicam niste lucruri impreuna, decat sa ne mai ciondanim sau sa ne mai cantarim legat de cine este mai bun, cine are mai mult succes, cine n-are mai mult. Cred ca scena culturala din Romania este inca dependenta de exterior, deci inca nu este suficient de dezvoltata in asa fel incat sa se mentina. Ce s-a intamplat la Cluj a fost cumva tocmai iesirea asta din tara si orientarea catre catre Vest si migrarea artistilor si expunerea lor in afara. Si prezentarea unui program solid care venea din partea unei tari est-europene care a ramas cumva in umbra dupa caderea comunismului si n-a fost descoperita si preluata de lumea artei. Si noi inca suntem in dimensiunea aia. Acuma da, din pacate exotismul asta conferit de de Romania s-a cam diminuat. Lucrurile sunt mai clare acum. 

Si in cinematografie este la fel, punctul de vedere est-european.

Da, acumularea aia post decembrista care cumva s-a manifestat in cinematografie in anii 2000-2010 pana prin 2016-2017. In arta, zona aceasta din 2005 pana in 2016. Si acum care e pasul urmator? Ar trebui sa gandim la un nivel mult mai mare si sa iesim din teritoriul asta insular si sa ne gandim un pic sa facem ceva mai mare. Nu mai are rost insularitatea, este o batalie fara sens.

In ce punct crezi ca ne aflam acum ca societate?

Cred ca omenirea in momentul de fata isi traieste cele mai bune zile. Intrebarea este cata lume constientizeaza acest lucru si cata lume nu constientizeaza acest lucru. Cata lume e nostalgica, cata lume are o predilectie catre un viitor mult mai bun decat prezentul actual. Cu toata bunastarea si privilegiile pe care le avem si accesul la informatie si asa mai departe, uite ca din punct de vedere politic si geopolitic, traim niste situatii care pareau ca au ramas si vor ramane istoriei, dar ne confruntam cu ele direct, le vedem zi de zi. Aici lucrurile sunt un pic destul de cenusii, adica nu poti sa dai neaparat o directie clara a societatii pentru ca lucrurile in momentul de fata mi se par destul de suspendate.

Poate asta explica cumva si insularitatea pe care o traim, oamenii se retrag pe insulele lor pentru ca totul este atat de cenusiu. 

Cred ca lucrurile ar trebui sa fie fix invers. Adica e cenusiu, dar esti mult mai puternic cand fortele sunt unite si pornim la drum ca un colectiv. Apropo, ne intoarcem iarasi la scena culturala. Invidia si raca intre artisti o sa existe tot timpul, indiferent. Aceste doua lucruri fac parte din natura umana, deci nu le putem exclude. Dar ideea este ca noi avem totusi o capacitate rationala de a vedea imaginea de ansamblu. Conteaza foarte mult sa ne orientam mai degraba catre zona asta, decat sa ramanem cu propriul nostru fragment de realitate, decupat de perspectiva si de capacitatile noastre.

Unde mergem daca vrem sa iti vedem si sa iti achizitionam lucrarile?

Eu lucrez cu Galeria Sector 1 din Bucuresti si acolo se pot vedea lucrarile, se pot achizitiona si discuta cu Andreea Stanculeanu.

Ce este arta?

Este cu siguranta un stil de viata care combina foarte multe elemente, limbaj, look, foarte multa informatie diversa, complexa. Este un amalgam care are cate un pic din toate. Nu mai este arta aia a geniului creator, ci mai degraba este un fragment al societatii fara de care lumea asta ar fi mai plictisitoare cu mult.