Cartea Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene vechi și noi este scrisa de Silvia Colfescu si are deja ao a doua editie care a aparut la Editura Vremea. Este o bucurie de carte, care va arta o parte din Bucurestiul sofisticat si foarte educat care a stiut sa faca fata comunismului cu gratie si demnitate.

Dincolo de valoarea ei instorica, povestirile – ale unor doamne reale – sunt scrise cu o eleganta care va transpune intr-o alta lume si va va inspira la o viata cu bun simt, maniere, eleganta si respect pentru istorie.

Ea poate fi gasita aici.

Un cuvânt… sau două… despre această ediție

De multă vreme aveam de gând să scriu lucrurile pe care mi le mai amintesc despre câteva mătuși fabuloase. Mătușile mele adevărate, câteva mătuși adoptate și chiar mătuși ale prietenilor mei, femei care, la prima vedere, erau foarte deosebite unele de altele, dar care se asemănau într-o anume privință: erau cu toatele niște supraviețuitoare, femei cu suflete de oțel – e drept, cele mai multe ascunse în învelișuri moi de catifea. Ah, să nu uit: bucureștence, desigur – măcar în unele perioade importante ale vieții lor –, altfel de ce-aș scrie despre ele „istorioare bucureștene”?
Voiam să scriu pentru că mi se pare nedrept să las să se piardă amănuntele pline de farmec – sau de haz – ale vieților lor, amestecate de-a valma în fluviul destinelor ultimului veac.
Am tot amânat, prinsă în plasa unor ocupații care mi se păreau mai importante. Până într-o zi, când observația unui prieten m-a făcut să-mi dau seama că e mai important să scriu despre ele, trecătoarele. Înainte de a deveni eu însămi, pentru cine știe cine, o mătușă fabuloasă.

SCURTĂ POVESTE CARE NU E O POVESTE, DESPRE O MĂTUȘĂ
CARE NU PREA ERA MĂTUȘĂ
ȘI DESPRE NIȘTE TACÂMURI DE ARGINT
CARE NU ERAU DELOC DE ARGINT

Printre numeroasele cucoane bătrâne, mătuși sau nu, care mi-au înflorit copilăria și tinerețea, era una foarte simpatică, o semi-mătușă prin osmoză aș zice, dat fiind că era prietenă la cataramă cu vreo două mătuși veritabile.
Ca și mătușile cu pricina, avea o stare materială despre care s-ar putea afirma că era foarte modestă – și asta ca să folosim un eufemism des întrebuințat atunci ca și acum. Pe scurt, își ținea zilele dând lecții de pian copiilor din familiile prietene, pentru un onorariu tot atât de modest precum îi era viața.
Avea un nume rusesc, dar noi copiii îi spuneam doamna Nina, fără să adăugăm „Alexeievna”, așa cum s-ar fi cuvenit după tipicul rusesc.
Nu știam mare lucru despre ea, pentru că părinții ne fereau de cunoștințe neadecvate momentului, dar am aflat mai târziu că era nepoata unei nobile familii de origine rusă, al cărei strămoș venise în România cu o sută de ani înainte, fugărind o preafrumoasă copilă de boier, care se lăsase prinsă foarte greu. Rusul se strămutase după nevastă, în primitoarea Moldovă, aducându-și șase servitori credincioși și o importantă avere. După 50 de ani, urmașii lor se mutaseră în București. După 100 de ani, aproape toate aceste bunuri familiale, casnice și patrimoniale pieriseră prin moarte naturală, vânzare, confiscare etc., adică fuseseră înghițite de vreme și de avatarurile istoriei.
Până la doamna Nina ajunseseră totuși două dintre ele, care-i erau dragi ca lumina ochilor: o cutiuță rotundă de aur, cu capacul înflorat cu pietre scumpe multicolore, și un mare serviciu de tacâmuri rusești de argint, rânduri-rânduri de câte 24 de tacâmuri de nenumărate forme, toate cu cozile splendid cizelate cu ghirlande de flori încadrând blazonul familiei.
Doamna Nina folosea ambele relicve: avea întotdeauna în buzunar cutiuța de aur, plină de bomboane, pe care le dădea ca răsplată elevilor ei care executau corect arpegiile la pian. Și mânca în fiecare zi cu tacâmurile strămoșești, întrucât era de părere că e mai bine să nu ai mâncare pe masă, decât să nu ai argintărie. Totuși, într-o bună zi, când a început să se profileze limpede posibilitatea ca mâncarea să lipsească repetat de pe masă, doamna Nina a luat în calcul ideea de a se despărți de ultimele rămășițe ale anticei bunăstări familiale. Despre cutiuța de aur nu putea fi vorba, pentru că era un instrument al muncii, cu ajutorul căruia își câștiga viața. Rămâneau tacâmurile. Nu toate. S-a gândit să nu abdice complet de la modul ei de viață, ci să vândă din fiecare set câte 18 și să păstreze câte 6 pentru uzul personal.
Ca atare, a dat de veste și, în scurtă vreme, una dintre prietenele-mătuși i-a găsit un cumpărător. Era un doctor care o îngrijea, un doctor vestit, care câștiga corespunzător și căruia prețul cerut de doamna Nina i s-a părut… modest. S-a prezentat la vânzătoare, s-a uimit la vederea mesei pe care tacâmurile ședeau înșirate ca o întreagă armată în zale, a luat în mână fiecare tacâm și s-a uitat cu atenție la el: toate erau marcate cu câte cinci mărci, cu litere chirilice, cu animale, cu cifre. Convins, a scos banii, și a plecat cu maldărul de metal într-un mic geamantan. Acasă, i-a înmânat geamantanul nevestei, ca dar pentru cea de-a 25-a aniversare a căsătoriei.
După primele îmbrățișări, nevasta s-a uitat cu mare atenție la tacâmurile pe care le înșiraseră și ei pe masa mare din sufragerie, a ridicat din sprâncene și s-a dus să aducă o brățară de argint. Când a pus-o lângă tacâmuri, au constatat că argintul tacâmurilor parcă e ceva mai întunecat la culoare și ceva mai puțin strălucitor. Chipul nevestei s-a întunecat și el puțin la culoare.
— Nu se poate, dragă, a liniștit-o doctorul, uită-te și tu, au câte cinci mărci!
În seara aceea, la masa festivă, au mâncat cu ele, dar, în ciuda exclamațiilor de admirație ale oaspeților, tot au păstrat o mică neliniște în suflet. În cele din urmă, ca să doarmă liniștiți, doctorul a dus două exemplare la analize, la bancă.
După trei săptămâni, buletinul de analiză a fost emis. Doctorul l-a desfăcut cu oarecare spaimă în suflet. A constatat că bănuielile lor fuseseră justificate. Într-adevăr, tacâmurile nu erau de argint. Erau de platină.
A doua zi, doctorul s-a prezentat la doamna Nina cu geamantanul cu tacâmuri și i-a cerut banii înapoi.
— Îmi pare rău, doamnă, s-a scuzat el, nu am suficienți bani ca să vă cumpăr tacâmurile.
Doamna Nina a mai trăit aproape 30 de ani. N-a dus niciodată lipsă de nimic. De câte ori avea nevoie de bani, mai vindea câte-un tacâm. Presupun că doctorul și-a cumpărat, în cele din urmă, tacâmuri din argint adevărat.
Când am aflat povestea, am admirat sincer gestul lui. Și m-am întrebat deseori cum aș fi reacționat, dacă mi s-ar fi întâmplat așa ceva. După o matură cugetare, am ajuns la concluzia că aș fi făcut la fel. Dar, Doamne, nici nu îndrăznesc să mă gândesc cât de mult aș fi suferit…
Mă întrebați ce legătură au toate acestea cu istorioarele bucureștene? Păi, povestea asta s-a întâmplat la București!