Intr-un nou episod al podcastului Buzunar de Arta, va invitam sa o descoperiti pe Suzana Vasilescu, una dintre cele mai influente figuri din arta contemporana romaneasca. Suzana nu este doar un nume bine cunoscut in lumea galeriilor si a muzeelor, ci si o forta care a contribuit semnificativ la dezvoltarea infrastructurii artei contemporane in Romania. Cu o cariera impresionanta, marcata de proiecte esentiale pentru piata de arta, ea a demonstrat ca un parcurs coerent, ghidat de pasiune si viziune strategica, poate transforma un domeniu.

Podcastul pe care il puteti asculta, viziona sau citi mai jos intr-o versiune transcrisa este o invitatie pentru oricine este interesat de mecanismele din spatele artei contemporane, de ce inseamna sa construiesti un ecosistem artistic si de ce este atat de important sa existe oameni care sa isi dedice timpul si energia sustinerii creativitatii.

Suzana Vasilescu este membra a board-ului MARe – Muzeul de Arta Recenta din Bucuresti, un spatiu esential pentru intelegerea artei contemporane romanesti. 

Contributia sa in contextul MARe nu se limiteaza doar la sprijinul managerial, ci include si o viziune curatoriala si strategica ce ajuta muzeul sa se pozitioneze in peisajul artistic international. A lucrat inclusiv atat la expozitia Picasso de acum doi ani dar si la noua expozitie “All Our Todays” deschisa pana la 25 mai in cadrul muzeului.

De asemenea, Suzana este fondatoarea si directoarea Suprainfinit, o galerie care s-a impus rapid pe scena artei contemporane, a sustinut artisti emergenti, a colaborat cu institutii de prestigiu si a participat la unele dintre cele mai importante targuri internationale de arta.

Inainte de a pune bazele propriului sau proiect, Suzana a acumulat o experienta valoroasa la Galeria Nicodim, unde a fost director si a contribuit la proiecte de mare anvergura, alaturi de artisti consacrati, inclusiv Adrian Ghenie. Tot ea a fost si unul dintre oamenii-cheie ai Bienalei Art Encounters, un eveniment care a redefinit modul in care este perceputa arta contemporana in Romania si care a consolidat Timisoara ca un punct de referinta pe harta artei europene.

Un alt capitol important din cariera ei il reprezinta experienta in cadrul casei de licitatii Artmark, unde a fost responsabila de organizarea primei licitatii de arta contemporana si postmoderna din Romania. Toate aceste experiente au pregatit-o pentru conducerea Asociatiei Galeriilor de Arta Contemporana din Romania si pentru organizarea RAD Art Fair, primul targ de arta contemporana din Romania dedicat exclusiv galeriilor locale.

In episodul al treilea din sezonul al doilea al podcastului Buzunar de Arta, discutam cu Suzana despre toate aceste etape ale carierei sale, despre provocarile si satisfactiile pe care le-a intalnit pe parcurs, despre viziunea sa asupra artei contemporane si despre ce inseamna sa fii galerist in Romania de azi.

Podcastul Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache, cu montaj si grafica realizate de Catalin Alb, este disponibil mai jos in format audio, video si transcris. 

Inainte sa aflu ce varsta ai, aveam impresia ca esti o doamna aproape dublu in varsta. Recent am aflat ca, de fapt, ai aproape jumatate din varsta pe care credeam ca o ai, dar experienta e tot la fel, foarte vasta, ai facut foarte multe lucruri. Ai facut aproape la fel de multe cat fac altii intr-o viata. Cum se vede de partea ta ritmul acesta care din exterior pare incredibil?

Probabil ca pare asa, ca am un nume interbelic, si de aici confuzia ta. Nu mi-am pus niciodata problema cum se raporteaza oamenii la mine sau ce impresie au despre mine sau despre lucrurile pe care le-am facut.

Intr-adevar, am facut foarte multe lucruri, dar am si inceput extrem de tanara, ca n-am avut stare. Cumva mi se parea ca nu pot sa pierd timpul. Cand vii dintr-un oras mic si ajungi in capitala si esti pe cont propriu, parintii nu au cum sa te ajute, atunci trebuie sa te angajezi, sa te sustii. Nici nu terminasem istoria artei cand am deschis primul meu mic butic de obiecte handmade si participam la tot felul de targuri handmade in Bucuresti. Era la un moment dat o moda pe la jumatatea anilor 2000, cand am ajuns eu in Bucuresti. Probabil ca spiritul asta al meu de antreprenor si-a spus tot timpul cuvantul, adica zacea in mine si trebuia sa fac ceva. Dupa care am terminat istoria artei, mi-am dorit foarte mult sa lucrez in domeniu, desi parintii mei nu erau foarte convinsi ca e cea mai buna varianta pentru mine. Ar fi preferat sa studiez studii politice, intrasem si la studii politice, dar cumva, avand in familie un artist, pentru ca mama e pictor de biserici, si-a pus cumva amprenta peste  mine si peste ce a urmat sa fac peste ani.

A fost si multa ambitie?

Foarte multa ambitie, pentru un copil care vine dintr-un oras mic, in care oportunitatile nu exista, incepusem deja sa lucrez de pe la 14-15 ani. Adica cumva nici nu mi-am pus vreodata problema ca nu o sa reusesc sa ma sustin singura, sa imi ajut familia si sa ajung in Bucuresti, unde sa pot sa am o cariera. Deci da, multa ambitie si munca, foarte multa munca si cred ca am si ramas asa. Te formezi asa pe pilot automat.

Ai un rol important in board-ul MARe – Muzeul de Arta Recenta, un muzeu privat care reuseste sa aiba o programare curatoriala de nivel international. Esti parte din echipa MARe de peste 10 ani, dinainte sa se deschida cu multi ani, din stadiul de proiect. Cum vezi evolutia rolului tau in board-ul muzeului si cu ce anume te ocupi acum?

Imi si place sa spun ca mi s-au intamplat lucrurile bune pentru ca am si avut energia care sa le atraga. Cu Roger Akoury m-am cunoscut intamplator pe strada, el ma stia de cand lucram la casa de licitatii Artmark. Era client acolo si m-a vazut in echipa. M-a oprit pur si simplu in spatele Ateneului, pe strada, si m-a intrebat daca lucrez la Artmark. Nu mai lucram atunci la Artmark, eram deja la Galeria Nicodim si de atunci s-a legat o prietenie care dureaza de peste 12 ani. Ideea lui Roger cu muzeul a aparut mult inainte sa se deschida MARe. A aparut in momentul in care s-a decis sa isi formeze aceasta colectie importanta de arta romaneasca, desi el avea deja o colectie importanta de arta din Orientul Mijlociu, fiind libanez de origine, dar roman cu sufletul, as putea sa spun acum. E foarte atasat de aceasta tara.

El a vrut sa dea inapoi ceva tarii in care a reusit, in care a avut o cariera de succes. Fiind si foarte pasionat de arta, cumva muzeul a venit natural, iar el nu gandeste mic niciodata, ci tot timpul in perspectiva, pe termen lung. Colectia a inceput incet-incet sa prinda contur, nu a lucrat numai cu mine, au fost multi oameni in jurul lui. Intr-adevar, am fost responsabila de achizitii pentru ca, avand experienta pietei secundare de arta si in special colectia lui are foarte multi artisti din piata secundara, pentru ca vorbim de anii 1960-1970, lucrari care erau deja in colectii private si care ulterior s-au vandut si au ajuns in colectia muzeului. Eu stiind cumva unde sunt ”the dead bodies buried”, normal ca am avut acces la aceste lucrari si a iesit in momentul de fata o colectie care probabil masoara peste 1200 de lucrari de arta romaneasca, de care el e foarte mandru si care il reprezinta foarte mult.

Recent a fost deschisa o expozitie la MARe cu colectia de arta internationala a muzeului, expusa in premiera si curatoriata de Flavia Frigeri. Insa anterior ai lucrat la expozitia ”Efectul Picasso”, un proiect de o anvergura uriasa. Pentru ca la expozitia de fata, care e deschisa pe 25 mai, s-a lucrat cu ce era in depozit, cu colectia muzeului, tu ai lucrat cu imprumuturi pentru Picasso. Vorbim de o anvergura uriasa pentru scena muzeala din Romania, dar mai ales pentru mediul privat. Care au fost provocarile pe care le-ai intampinat in organizare?

A fost o etapa foarte importanta pentru muzeu si cred ca si pentru scena din Romania, cum au fost si expozitiile Brancusi si Brauner de la Timisoara. In 2023 s-au intamplat aceste mari expozitii, care au plasat cumva Romania pe harta internationala din punctul acesta de vedere. Sigur ca a fost o provocare imensa pentru ca bugetele au fost altele si nu eram obisnuiti sa lucram la nivelul acesta. Nu imprumutasem niciodata lucrari cu o asemenea valoare. Conditiile sunt cu totul si cu totul altfel, ar trebui sa pregatim inclusiv cladirea muzeului, sa fie conforma cu cerintele celor de la Ministerul Culturii din Franta. Au trimis la un moment dat inclusiv doua persoane, una de la Ministerul Culturii, o alta reprezentant al armatei pentru ca in momentul acela, cand am deschis expozitia, din cauza razboiului cu Ucraina, Romania era considerata o tara cu risc. Bineinteles, cand primesti asemenea capodopere, statul francez nu a vrut sa-si asume niciun tip de risc, asa ca au facut toate diligentele posibile. Noi a trebuit sa pregatim muzeul din punctul de vedere al securitatii, ca tot avem astazi aceste probleme cu tezaurul sau alte imprumuturi.

E foarte important ca lucrarile sa circule, pentru ca altfel mor intr-un depozit, dar e si foarte important sa te asiguri ca ele ajung unde trebuie si in conditiile in care sunt in siguranta. A durat aproape jumatate de an sa ne punem la punct cu toate aceste lucruri, dupa care Muzeul de Arta Recenta a primit acest document din partea Ministerului Culturii, care cred ca este valabil cativa ani, in care acum nu mai trebuie sa fim verificati. Putem sa facem orice mare expozitie cu lucrari imprumutate din Franta, pentru ca suntem cumva acreditati. Rolul meu in expozitia asta a fost un fel de rol de management. Fiind parte si din board, m-am ocupat in primul rand de partea de fundraising, care era de fapt una dintre cele mai importante pentru ca este o expozitie care a costat extrem de mult, dar si o expozitie care a adus extrem de mult. Mi se pare un beneficiu pentru Romania, iar vizibilitatea pe care a castigat-o muzeul si notorietatea a fost imensa, mai ales datorita conceptului, pentru ca au pus in valoare artistii romani care au fost influentati de Picasso.

Fix despre asta era urmatoarea mea intrebare, despre fundraising, strangerea de fonduri si despre implicarea mediului privat in finantarea unor astfel de initiative. Este un subiect foarte relevant in acest moment, pentru ca, exact cum ai spus si tu, impactul pe care il poate avea mediul privat in cultura si in viata sociala este fabulos. S-a vazut in aceste expozitii pentru ca, fara exceptie, inclusiv la cele de la Timisoara, deschise in muzee ale statului, nu s-ar fi intamplat fara mediul privat si fara fundraising. Cum ai ajuns sa te descurci atat de bine la strangerea de fonduri? La noi nu exista o scoala pentru acest lucru, ti-ai dat seama din mers sau ai avut niste repere clare?

Cred ca este vorba de conexiunile personale pe care le ai. E vorba de om, nu mi se pare ca functioneaza altfel. Oamenii dau bani oamenilor in care au incredere si increderea se construieste in timp. Companiile se uita la ce au facut oamenii si e altceva cand bati la usa unei companii mari si ceri 100.000 de euro pentru expozitie si te stie ca ai mai facut si alte lucruri care au iesit foarte bine. E mult mai usor si este o pasiune a mea, dar trebuie sa recunosc ca nu mi-e extrem de greu, pentru ca si stiu oamenii si atunci ei ma stiu pe mine. Lucrurile functioneaza intr-o simbioza in care facem lucrurile sa se intample.

Eu in momentul acesta fac strangere de fonduri pentru foarte multe proiecte, printre care Bienala de arhitectura de la Venetia, pentru MARe in continuare, pentru un alt proiect pe care il desfasor impreuna cu alti colegi galeristi, dar si pentru alte proiecte in care nu sunt implicata neaparat. Imi place sa deschid usi si sa pun oamenii in context, in legatura si mai ales sa sustin proiecte care stiu ca au o valoare adaugata uriasa pentru scena de arta din Romania.

Ce crezi ca ar trebui sa se schimbe ca pe viitor sa fie mai usor de gasit finantari?

Nu stiu, pentru ca am avut atat de multe emotii cu tot felul de schimbari legislative din ultimul timp. De la 1 ianuarie au vrut sa interzica cumva cei 20% din impozitul pe profit si care ar distruge efectiv societatea civila. Nu vorbesc doar despre cultura, ci si despre spitale private care se construiesc din bani publici sau din strangere de fonduri, de asociatii care pur si simplu ar disparea. Pentru societatea civila din Romania, cei 20% din impozitul pe profit, care nu sunt multi bani, conteaza urias de mult. Inteleg ca si pentru stat conteaza, de aia vor sa-i ia, dar pe de alta parte, nici nu te poti baza doar pe finantarile de la stat, care sunt de cele mai multe ori aproape inexistente. Facilitatile acestea fiscale mi se pare ca ar putea fi imbunatatite si se face foarte mult lobby in zona aceasta, dar cu atatea schimbari cate suferim in ultima perioada, e foarte complicat sa fim prioritari in zona aceasta. Cultura nu e prioritara, din pacate.

Cum ai invatat partea aceasta de strangere de fonduri? Pentru ca este o experienta si publicitate, trebuie sa intelegi si ce vrea sponsorul, trebuie sa vezi ambele parti. 

De nevoie am invatat, desigur ca nu avem o scoala in acest sens. Este ceva care pe mine m-a pasionat foarte tare. Pe langa arta m-a pasionat si marketingul, fiind o persoana extrem de creativa, desi nu pictez. Toata lumea ma intreaba, nu sunt artist si nu am mostenit calitatile mamei mele. Dar in zona in care activez ma consider o persoana foarte creativa, imi place sa ajut companiile sa se pozitioneze, pentru ca daca ele sunt fericite, atunci vad pe termen lung colaborarile si asta e foarte important, continuitatea. Dar repet, si in companiile acestea exista acesti oameni care cred in cultura si care sunt pasionati. Daca n-ar fi omul din spatele companiei, ajungi intr-un board unde nu are cine sa te sustina, toate bugetele acestea sunt aprobate de fapt in board-urile companiilor mari, vorbim de companii mari care fac si profit mare. 

Nu cred ca ai nevoie neaparat de o scoala, ai nevoie sa intelegi cultura companiei ca sa intelegi ce-si doreste de la tine. Ar putea fi o situatie in care se castiga pe ambele parti, tu ii dai vizibilitate in zona pe care doreste sa o sustina si el te ajuta sa creezi niste evenimente cu impact social major. Expozitia Picasso a fost vizitata de peste 50.000 de vizitatori in doua luni jumate, ceea ce a fost un record pentru muzeu si care l-a plasat intr-o anumita zona. Speram sa fim in continuare capabili sa facem astfel de expozitii, dar ma si incanta faptul ca sponsorii se intorc la noi, unul dintre sponsorii principali de la expozitia Picasso este si sponsor la ”All Our Todays”, expozitia actuala cu colectia internationala.

Interviu Flavia Frigeri: „Ideile sunt cea mai valoroasa moneda pe care o ai. Si trebuie sa curatoriezi in spatiu, nu impotriva lui.” Frigeri este curatoarea expozitiei „All Our Todays” la MARe.

Are un rol important si educatia ta formala. Ai absolvit istoria artei si filosofie, dupa care ai facut un MBA la ASEBUSS. Pare o combinatie perfecta pentru rolul pe care il ai in prezent.

Fiind absolventa de Istoria artei, cifrele pentru mine erau foarte abstracte. Cand am deschis galeria, in 2015, era fix anul in care m-am casatorit si in care am plecat la Timisoara pentru a face prima editie a Bienalei Art Encounters. Dupa o perioada, prin 2016-2017 am inceput MBA-ul deoarece mi-am dat seama ca nu pot sa conduc un business. Pana la urma o galerie de arta este o afacere si trebuia sa inteleg ce fac acolo financiar si sa am o viziune pe termen lung. M-am inscris intr-adevar la acest MBA care pe mine m-a ajutat enorm. Recomand tuturor antreprenorilor care sunt la inceput de drum daca nu sunt formati in zona asta, daca n-au terminat ASE sau marketing si business. E foarte important pentru ca iti clarifica, seteaza si asaza anumite informatii care merg cu tine mai departe.

Probabil de aici si viziunea mea pe termen lung si faptul ca inteleg ce isi doresc business-urile atunci cand investesc intr-un proiect. Te ajuta foarte mult si mai ales, m-a ajutat la partea de contabilitate financiara pe care nu o intelegeam deloc. Acum ma pot uita in niste documente contabile si inteleg ce fac, de unde mai trebuie sa tai sau unde mai trebuie sa adaug ca sa fie bine.

Cum ai spus si tu, mama ta era pictor de biserici. Cum te-a influentat atmosfera din familie si copilaria ca sa alegi domeniul in care lucrezi?

Cred ca mirosul de vopseluri din casa cu care am trait zilnic. Intram la mama in atelier si mirosea a terebentina saucum se numea acetona aia puternica cu care spala pensulele. A ramas cu mine si probabil si firea creativa. Mama, fiind o persoana extrem de creativa, s-a legat si de mine acest lucru si ii multumesc ca mi-a transmis aceasta pasiune.

Multi oameni care lucreaza astazi in arta vizuala si in galerii au trecut prin Artmark. Cum ai spus si tu la inceput, ca iti place sa deschizi usi, la tine in CV sunt foarte multe lucruri cu care incep cu „prima…”. De exemplu, la Artmark ai facut prima licitatie de arta contemporana si postmoderna din Romania, dar trebuie mentionat si contextul, era intr-o perioada in care piata era fragila, nici macar nu se forma, era la inceput. 

Era prin 2008-2009 si un moment de criza, as putea spune. N-a fost usor, dar pe de alta parte, si entuziasmul celor care conduc astazi Artmark a dus la aceasta reusita. Eram o echipa foarte mica, ca o familie, in jur de 15-20 de oameni si aveam patru licitatii mari pe an. Eu am inceput la ei ca volutnara, fiind absolventa de Istoria Artei, imi doream foarte mult sa lucrez in domeniu. Poate nu neaparat intr-un muzeu, pentru ca aveam chemarea asta de antreprenoriat si afaceri si mi-a placut ideea de a lucra intr-o casa de licitatii, mai ales intr-o casa de licitatii care incepea sa construiasca. Am avut si norocul sa mi se dea mana libera sa fac anumite lucruri. Eram foarte pasionata de arta contemporana si asa am ajuns sa fac primele licitatii de arta contemporana din Romania.

Cum ai convins colectionarii sa investeasca in arta contemporana romaneasca? Mai ales ca era criza financiara.

Probabil prin prisma experientei mele, am si gasit acei oameni care au avut deschidere. E foarte important sa aiba deschidere si sa inteleaga ca, pe langa faptul ca au un bun in care au investit, este si o chestie de suflet. Am avut marele noroc si sunt foarte recunoscatoare pentru acest lucru, ca majoritatea oamenilor din jurul meu si colectionarilor care carora le vand activ lucrari sunt extrem de pasionati.

Fac asta din pasiune si atunci pasiunea aceasta se dezvolta si ei sunt foarte cultivati si citesc foarte mult si inteleg ce fac si construiesc pe termen lung. E un lucru extrem de important deoarece multi colectionari in Romania, care au colectii extrem de importante, au si viziune pe termen lung, adica stiu de unde au plecat si unde vor sa ajunga colectiile. Pe de alta parte, mai exista si genul de investitori care vor sa achizitioneze anumite piese, sa le tina o perioada de timp si sa le vanda.

E normal sa fie asa, in toate pietele din lumea aceasta exista genul de oameni care le cumpara ca bunuri. Si exista si cealalta parte in care sunt oameni care nu au bugete foarte mari, dar cumpara pentru ca vor sa aiba ceva frumos in casa. Ei inteleg ca e mai important decat un print de la magazin, mai bine investesc intr-un desen al unui artist cunoscut care, cine stie, poate peste cativa ani poate sa valoreze infinit mai mult.

Si cum vezi evolutia segmentului colectionarilor si colectionismului, de atunci, din 2008, 2009 pana acum?

A evoluat mult, daca la inceputul anilor 2008-2009 vorbeam foarte mult de o piata secundara in zona de arta interbelica, pentru ca era ceea ce se cerea in principal atunci. Oamenii erau furati de mirajul lui Grigorescu, Tonitza, Pallady si care inca nu a disparut, dar a devenit mult mai puternica scena de arta contemporana. As spune acest lucru si pentru ca s-au deschis mai multe galerii, se fac bienale in Romania, galeriile locale participa la targuri internationale, sunt foarte active in zona. Cateodata fac si treaba muzeelor, fac cataloage, functionam ca niste mici centre de arta, facem discutii cu artiști, activam in zona de educatie, suntem peste tot. Probabil de-asta m-am si dezvoltat in foarte multe directii, pentru ca a fost nevoie sa crestem in foarte multe directii ca sa putem sustine aceasta scena. Si nu vorbesc doar de mine, ci vorbesc de toti colegii mei. Unii fac podcasturi, unii reviste, altii fac educatie prin cultura, cursuri cu copii sau cu adulti. Este foarte important si cumva, spre deosebire de alte tari din estul Europei, ca mereu suntem felicitati in acest sens, noi am si reusit sa colaboram. Am reusit sa ne strangem o mana de oameni sa construim lucruri impreuna. Si unde-s multi, puterea creste si contactele cresc si se intampla lucrurile la un nivel mult mai avansat si mai rapid.

Aveai deja experienta in piata de arta si un parcurs deja profesional impresionant.  In 2015 ai fondat Galeria Suprainfinit in 2015, dar inceputurile au fost mai dificile din ce am inteles. 

Anul acesta facem 10 ani cu galeria. Inceputurile au fost dificile, da, pentru ca nu eram obisnuita sa fiu antreprenor si e o provocare. Te lovesti de niste lucruri pe care nu stii cum sa le sa le gestionezi. De la faptul ca trebuie sa ai grija sa ai un venit constant sa poti sustine targurile internationale care pot fi destul de riscante. Te poti duce acolo si sa nu vinzi nimic si atunci te intorci acasa cu o gaura in buget de 10.000 de euro, care te destabilizeaza complet.

Am fost si singura la inceput, lucru care n-a fost usor. In primii 4 ani de Suprainfinit am fost un ”one-man-show”. Sigur ca aveam langa mine artistii, dar ei se bazau pe mine sa vand, sa organizez expozitiile, sa merg la targuri. Ulterior, am avut marele noroc sa o intalnesc pe Cristina Vasilescu, care acum e partenera mea de la Suprainfinit. Ea a aplicat la job, imi cautam director artistic. Mi-am dat seama ca nu am cum sa cresc de una singura, era imposibil. Nu mai puteam sa vad 360 de grade lucrurile, trebuia sa dezvolt galeria, sa mergem la alte targuri. Cristina a avut un rol foarte important in acest in aceasta faza si e cu mine de sase ani.

Cum ai reusit sa transformi galeria intr-un punct de referinta, intr-un moment in care, intr-adevar, piata de arta a inceput sa fie emergenta, a inceput sa se modeleze?

Probabil prin artistii pe care i-am aratat, cred ca asta e cel mai important. Programul galeriei, targurile au fost foarte importante pentru ca sunt anumite targuri care te pun pe harta internationala, dar acolo e foarte greu de intrat. Ei se uita foarte atent la programul curatorial. Noi, de exemplu, nu am aratat pictura in primii ani de galerie, aproape deloc. Aratam instalatii cu focus pe Europa Centrala si de Est, arta conceptuala, lucru care a fost un plus la inceput pentru noi. Dar era si mult mai greu de vandut si de plasat in colectii. Sigur, mai usor de plasat in colectii institutionale care cautau genul acesta de arta, dar mai greu pentru colectiile private. Probabil galeria a ajuns la nivelul de astazi pentru ca are un program extrem de bun, in care si eu si Cristina credem foarte tare.

Cum spuneai de munca de galerist, dincolo de ”one-woman-show”, trebuie sa fi si HR, trebuie sa te gandesti si la curatenie, dar in acelasi timp e si o loterie, pentru ca iti alegi artistii in care crezi. De multe ori, parcursul lor poate sa fie imprevizibil, in sensul ca poti sa investesti mult timp, energie si resurse intr-un artist si dupa aceea drumurile se despart. Cum gestionezi situatiile acestea?

Ca in orice afacere, parteneriatele sunt pe viata sau nu, ca intr-o casnicie. Conteaza foarte mult pentru mine sa ma inteleg foarte bine cu artistul pe care il reprezint, adica sunt destul de atenta la zona aceasta. Imi place sa am relatii apropiate cu ei, sa fie si o relatie de prietenie, pentru ca nu consider niciodata ca galeristul este angajatul artistului sau ca artistul este angajatul galeriei. Pentru mine, lucrul acesta nu exista. E un parteneriat in care fiecare trebuie sa dea ceva ca lucrurile sa se intample si atunci comunicarea e foarte importanta.

Sigur ca imi asum ca e foarte greu sa vorbesti cu 15 artisti in fiecare zi. Nu se intampla lucrul acesta, poate cu unii vorbesc o data la o luna sau la doua luni, mai ales cu artistii care nu sunt in Romania. Dar atunci cand avem proiecte, comunicarea e foarte stransa, pentru ca aplicam la tot felul de fonduri sau facem productie. Acesta este un aspect foarte important pentru Suprainfinit ca galerie, producem foarte multe expozitii si foarte multe lucrari. Si atunci, echipa de la galerie lucreaza foarte indeaproape cu artistul pentru zona de productie. Dar, asa cum spuneam, e ca intr-o casnicie in care exista si riscul sa existe o ruptura. In zece ani iti dai seama ca s-au intamplat si lucrurile acestea, dar am ramas in relatii foarte bune. Nu cred ca am vreun artist cu care sa nu mai vorbesc deloc, sa ne fi certat. Nici nu sunt genul de persoana care sa se certe cu lumea si tot timpul las o usa deschisa. Nu stii niciodata ce se intampla cu artistul respectiv. Poate vrem sa-l aratam intr-o expozitie de grup in viitor, dar cateodata poate artistul isi da seama ca galeria nu mai merge in directia de care el e multumit. Sau poate galeria isi da seama ca artistul nu evolueaza in directia in care galeria vrea sa mearga si atunci exista intr-adevar o ruptura.

Ai fost directorul Galeriei Nicodim si ai lucrat direct cu artisti de talie internationala. Care a fost cea mai valoroasa lectie pe care ai invatat-o?

Sa am foarte multa rabdare si cred ca stau destul de bine la capitolul rabdarii. Dar ma rog, probabil nu atat de bine pe cat mi-as dori deoarece imi si place sa se intample lucrurile foarte repede. Am invatat multe de la Mihai,am experimentat in primul rand targurile de arta internationale, pentru ca alaturi de Mihai am participat prima data la targuri internationale, in special in America. Am invatat cam care sunt directiile pe care si le doresc targurile, cum sa faci sa intri la targuri internationale de arta, ceea ce m-a ajutat foarte mult in demersul galeriei. Mihai e un tip cu o experienta uriasa, cu o viziune impresionanta si cu un gust pentru arta. El fiind si artist si cu o poveste de viata incredibila si care a reusit sa construiasca in peste 20 de ani o galerie puternica si a descoperit foarte multi artisti. Lucrul acesta mi-a placut, el a inceput intr-o perioada in care nu existau galerii. El a deschis prima galerie in America, a luat artisti din Romania, a avut viziunea aceasta, sa aduca Estul in Vest. 

Dupa Galeria Nicodim, a urmat organizarea primei editii a Bienalei Art Encounters de la Timisoara pentru care te-ai si mutat acolo. Astazi a devenit cel mai important eveniment national dedicat artei contemporane.

Este cu siguranta cea mai importanta bienala din Romania, cu super vizibilitate. Prima editie a fost un rollercoaster, ceva pe care nu stiu daca as mai fi capabila sa-l fac acum. Vorbim de acum 10 ani, aveam si alta energie, alta nebunie. Atunci a fost probabil cea mai mare editie, nu cred ca s-a mai incumetat nimeni din fundatie sa faca la acel nivel, pentru ca si-au dat seama ca este foarte greu de gestionat cand faci ceva in 20 de locuri in acelasi timp, cu o echipa foarte mica la inceput. Dar viziunea lui Ovidiu Sandor a fost foarte buna, pentru ca si-a dat seama ca poate sa puna Timisoara pe harta, si a si facut-o, a pus-o pe harta din Europa Centrala si de Est. Prin aceasta bienala a adus nume foarte mari, rolul meu acolo a fost sa dau un push, sa fac lucrurile sa se intample. Dupa care pasiunea mea pentru galerie a fost mult mai mare si mi-am dorit foarte tare sa merg in zona aceasta, nu neaparat sa raman in zona de non-profit.

Este din nou un exemplu perfect de colaborare dintre sectorul privat si cel public de arta. Ce amintiri ai de atunci? Pentru ca, din nou, nu ai organizat o bienala inainte, dar acest lucru nu te-a oprit.

Nu organizasem o bienala, intr-adevar, dar am si avut o echipa foarte buna, nu foarte mare, dar vreau sa zic ca am ramas in relatii atat de apropiate cu toti oamenii cu care am lucrat atunci, cu Georgia, cu Matei si chiar cu curatorii. A fost asa, ca o mica familie si ne-am inteles foarte bine, ne-am conectat instant. Cu Ovidiu am lucrat foarte bine, el are o energie incredibila si isi dorea foarte mult sa se intample, pentru el nu exista varianta sa nu iasa bine. A fost o nebunie, lucram 24 din 24, era ceva incredibil, mai ales cu doua-trei saptamani inainte, cand inotam in cinci locuri in acelasi timp si trebuia sa coordonam voluntari si echipa de productie si sa instalam, sa lucram si cu artistii, pentru ca au fost foarte multe lucrari si performance-uri care s-au facut in spatiul. Am invatat ca poti sa gestionezi si astfel de lucruri si eu pot sa jonglez mai multe sarcini, ceea ce m-a ajutat foarte mult, pot sa am atentia distributiva.

La Timisoara au iesit foarte bine lucrurile atunci si ma bucur ca am fost acolo la inceput si ma bucur ca pot sa spun ca am pus umarul la a se intampla aceasta bienala, care a devenit un punct de referinta important. Chiar vorbeam cu Ovidiu recent despre Bienala, desi au trecut 10 ani, sunt in continuare multe provocari si mi-as dori o sustinere mai mare din partea companiilor private, mai ales ca este un eveniment care are deja o istorie si care a demonstrat ca se poate. Ei au fost si co-organizatori la expozitiile Brancusi si Brauner, adica fac foarte multe lucruri si sper ca oamenii din companii sa-si dea seama ca la Timisoara lucrurile trebuie sustinute mult mai mult.

Acum faci parte din echipa proiectului care a castigat concursul pentru Bienala de Arhitectura de la Venetia si care se numeste ”Human Scale”. Care a fost rolul tau in proiect?

Rolul meu a inceput abia dupa ce s-a castigat proiectul. Vlad Nanca este artistul pe care galeria Suprainfinit il reprezinta si lucrez cu Vlad de peste 7 ani. Avem o relatie extrem de apropiata. Pe langa faptul ca e un artist pe care il prezentam, este si prieten. Bineinteles ca nu puteam sa spun nu la ceva atat de important pentru el. Vlad a si reusit sa adune in jurul lui o echipa extraordinara si acest lucru a facut ca totul sa se intample, ca a castigat acest proiect alaturi arhitectii care fac parte din proiect, dar si alaturi de Ana Ciobanu, care e project manager si mai ales alaturi de Corina Bucea, care a scris un proiect impresionant si care are o istorie in a castiga proiecte pentru Bienala de la Venetia, nu numai pentru arhitectura, cat si pentru arta. Rolul meu a inceput abia dupa ce ei au facut toata munca grea de a castiga, de a face, bineinteles, strangere de fonduri pentru acest proiect. Pentru ca, desi Ministerul Culturii si Ordinul Arhitectilor sustin financiar proiectul, banii nu sunt de ajuns. Pavilionul Romaniei are nevoie de multe lucruri, detalii costisitoare si bugetul aproape ca s-a dublat, daca nu a depasit aceasta dublare deja.

Aici intervine rolul meu. E mai greu aici putin deoarece este un proiect care nu se intampla in tara si sponsorii nu vad neaparat beneficiul. Sponsorii locali vor sa aiba vizibilitate locala, nu ii intereseaza neaparat ce se intampla international. Ii intereseaza mai degraba sa aducem artisti si evenimente in Romania decat sa ducem evenimente in afara tarii. Cu toate acestea, este un eveniment de foarte mare prestigiu. Pavilionul Romaniei din Venetia exista din 1938 si este cea mai mare si importanta expozitie de arta si, bineinteles, de arhitectura din lume. Acolo se intalnesc cele mai bune proiecte, se face un concurs national in fiecare tara si este desemnat un castigator care reprezinta Romania la cele mai inalte standarde. Asta o sa faca Vlad impreuna cu arhitectii, o sa duca acolo un proiect absolut minunat. Eu sper sa ne intoarcem si cu un premiu, o sa vedem ce se intampla. Este o concurenta si nivelul este foarte ridicat. In momentul acesta fac strangerea de fonduri, dar timpul este foarte scurt, pentru ca din pacate, concursul se organizeaza extrem de tarziu si ai fix 4 luni in care trebuie sa faci strangerea de fonduri si sa produci expozitia.

Sa lucrezi in arta si in sectorul cultural in Romania, trebuie sa iti placa foarte tare, daca nu iti place enorm de mult, nu o sa rezisti. Sunt atat de multe provocari si atat de multe praguri incat te poti opri. Poti face ceva mai usor, poti alege tot timpul o cale mai usoara. Au fost momente grele de-a lungul timpului in care pur si simplu ti-a venit sa iti schimbi profesia? 

Enorm de multe, dar nu te lasa pasiunea sub nici o forma, pentru ca nu ma vad facand altceva. Sigur ca probabil as fi capabila sa fac si alte lucruri, dar slava Domnului, nici nu am de ce si imi si place extrem de mult ce fac. Si atunci, oricat de multe ori am spus gata, renunt, e prea greu si nu te ajuta nimeni, nu am cedat. Poate e greu sa lucrezi si cu colectionarii, poate si cu artistii si ai foarte multe provocari, insa iti dai seama ca esti atasat de toti oamenii acestia si nu poti fara ei. Vrei sa ii vezi in continuare, vrei sa vorbesti cu ei, ajungi si la un nivel la care e si pacat sa renunti. Adica daca ai trecut de 10 ani, lucru care se intampla anul asta, cel putin cu galeria, pentru ca in domeniul acesta lucrez de peste 15 ani deja, nu mai are niciun rost sa renunt. Mi se pare ca dai cu piciorul, de-abia de acum esti mai matur, ai mai multa intelepciune in zona aceasta, vezi lucrurile mai clar, poti sa gandesti lucruri pe termen lung si asta fac in momentul de fata. Viziunea mea e pe termen lung, desi probabil ca o sa o mai spun in continuare in viitor, ca as vrea sa renunt, dar nu cred ca o sa ma vedeti renuntand vreodata.

„Trebuie sa fii omul timpului tau, sa construiesti in perioada in care poti, sa lasi ceva in urma ta.” (Suzana Vasilescu)

Cat de mult conteaza sustinerea familiei pe parcurs?

Foarte mult si am foarte mare noroc din punctul acesta de vedere, pentru ca sotul meu, pe langa faptul ca e foarte mandru de mine si ii place ce fac, ma si sustine foarte mult. A fost alaturi de mine in toate momentele importante. In primul rand, ma ajuta foarte mult pentru ca avem un copil si atunci cand nu sunt eu, este el acolo. Parintii m-au ajutat foarte mult, tata, in mod special, si mama, au fost alaturi de mine. Uneori cand trebuie sa plec la targuri, sunt plecata si 10 zile. Anul trecut, de exemplu, am fost plecata o luna de zile in Mexic, la un targ, dupa care din Mexic in Los Angeles, am calatorit foarte mult. Si nu e usor, sa fii si mama, si antreprenor, sa ai si o cariera. E foarte greu pentru o femeie si sa trebuiasca sa iei copilul cu tine, pentru ca am avut foarte multe situatii in care ma duceam la galerie cu copilul. Copilul fiind mic nu sta intr-un loc, trebuie sa mai alergi dupa el, dar oamenii din zona culturala sunt obisnuiti sa sustina mamele. In ultimii ani s-a si facut foarte mult lobby in zona aceasta, ca artistele si galeristele mame ar trebui sustinute mai mult. N-am simtit o presiune foarte mare, dar am si avut foarte mult ajutor din partea familiei.

Unul din multele joburi pe care le ai este si conducerea Asociatiei Galeriilor de Arta Contemporana din Romania. Imbina toata experienta ta de pana acum in galerii, muzee, licitatii, bienale si strangere de fonduri. In Romania, galeriile independente functioneaza cumva pe un mod de supravietuire, fara un sprijin institutional major. Cum poate asociatia sa schimbe acest lucru si sa creeze un mediu mai sustenabil pentru galeristi si artisti?

Am intrat ca si co-fondator in aceasta asociatie, cred ca acum mai bine de zece ani, cand s-a infiintat la initiativa, culmea, unui colectionar de arta care a reusit sa puna la aceeasi masa mai multe galerii, cred ca eram peste 10 oameni din spatele galeriilor. Pe atunci lucram la Galeria Nicodim. Cand s-a infiintat Asociatia a fost foarte mult timp in asteptare. N-as putea sa spun ca are o activitate intensa asociatia din pacate, dar este o asociatie care isi uneste fortele atunci cand trebuie sa luptam impreuna pentru ceva. Suntem acolo, ea exista, nu a creat niciun eveniment pana acum, dar daca Ministerul Culturii sau Guvernul vine cu o schimbare de legislatie in zona culturala si care nu este in regula, suntem acolo si ne unim fortele. Facem scrisori si avem o voce comuna prin aceasta asociatie. Acesta cred ca este cel mai important rol al acestei asociatii. In rest, ne-a adus la aceeasi masa si avem dialog, probabil ca a deschis drumul de comunicare intre galerii si de acolo au aparut alte evenimente care nu au neaparat legatura cu asociatia, dar care s-au creat tocmai prin aceasta prietenie sau colaborare care exista intre galeristi.

Un aspect fascinant al job-ului tau este relatia cu colectionarii, care, din nou, este o relatie complexa. In timp ai format o generatie de colectionari, pe de o parte, e fabulos sa faci acest lucru si cred ca e foarte recompensator, pe de alta parte, e multa bataie de cap. Aici propun sa vorbim si de casa de licitatii, de proiectul Ans Azura pe care l-ai creat impreuna cu Andreea Stanculeanu, de la Galeria Sector 1.

A fost o zona care pe mine m-a interesat in mod special, sa nu merg catre colectionarii care au deja colectii, ci sa incerc sa formez oameni noi. De fapt, aici sta cumva castigul pietei de arta, in faptul ca reusesti sa aduci oameni noi in zona aceasta, care sa cumpere activ. Am reusit sa fac acest lucru cu oameni tocmai din generatia mea, pentru ca m-am adresat oamenilor care au facut bani din alte business-uri si care aveau deschiderea sa inteleaga statutul pe care ti-l ofera rolul de colectionar. Pot sa spun ca de-a lungul timpului am format foarte multi colectionari.

Ideea cu Ans Azura a aparut in pandemie, cand lucrurile nu se mai miscau sau cel putin nu aveam o perspectiva clara a viitorului, ca nimeni nu stia ce o sa se intample daca mai putem merge la targuri. Era momentul in care apareau tot felul de viewing room-uri on line, in care puteai sa cumperi arta online si cifrele pe zona de online erau exorbitante si cresteau de la o zi la alta. Casele de licitatii vindeau din ce in ce mai mult, pentru ca oamenii stateau acasa si cumparau online. Si atunci, cumva, a aparut ideea.

Stand de vorba cu Andreea, cu care nu mai colaborase pana atunci, de fapt am curatoriat o expozitie la ea la galerie si asa ne-am cunoscut. M-a invitat atunci la o expozitie de grup. Tot discutand despre cum sa crestem scena de arta din Romania, piata de arta, a aparut aceasta idee a crearii unei platforme online initial dedicata zonei de vanzari online prin expozitii pe care le-am fi facut, dupa care ne-am dat seama ca putem avea acces la pietele din estul Europei si mai ales la Middle East, unde eu eram deja conectata cu mai multi colectionari pentru care lucram. Si atunci am zis hai sa incepem sa vindem online, prin licitatii, in pandemie. Asa a aparut Ans Azura si de trei ani de zile a crescut considerabil. Avem deja aproape 30 de licitatii organizate, cu focus pe Europa Centrala si de Est, Middle East si, mai nou, cu focus pe zona de design si arta. Am facut deja doua licitatii foarte bune in zona de design si, bineinteles, speram sa dezvoltam si sa crestem in crestem in continuare aceasta zona.

Un alt proiect in care ai fost foarte implicata este RAD Art Fair. A aparut ca un raspuns la nevoia pietei de o astfel de platforma. Acum deja incepe sa aiba o identitate formata. Cum vezi viitorul targului si ce ar trebui sa se intample ca sa fie la fel de influent la nivel local precum Liste Basel?

RAD Art Fair a inceput ca o nebunie a noastra, a unei maini de galeristi din Romania. Ne-am dat seama ca e nevoie de asta. Eram intr-o legatura foarte apropiata si cumva am fost invitati sa discutam despre posibilitatea organizarii unui targ. Ne-am dat seama ca, de fapt, noi, galeristii ar trebui sa facem asta, pentru ca intelegem cel mai bine piata, avem acces la colectionari, avem acces la alti colegi, galeristi pe care ii putem invita sa participe. Me-am unit fortele si energia, cred ca 7-8 galeristi, si am facut lucrurile sa se intample intr-un ritm alert si nebun, in poate trei luni de zile. Prima editie din 2023, care a fost si o editie de succes. N-am avut niciun fel de asteptare, ba chiar mai mult, am spus galeristilor invitati “nu va faceti sperante ca o sa vindem. Probabil ca n-o sa vanda nimeni mai nimic, dar construim si ne gandim pe termen lung.” A fost socant cand ne-am dat seama ca la prima editie toata lumea a vandut foarte bine si ne-am dat seama ca isi doreau foarte mult colectionarii sa existe un un targ de arta in Romania, el creste si se dezvolta si sper sa ajunga un punct de referinta. Este deja un punct de referinta, cel putin pe piata locala. Anul trecut a fost a doua editie. Urmeaza in 22 mai – 25 mai, a treia editie a targului tot la Hotel Caro, care a fost un partener exceptional pentru noi, mai ales ca am avut si posibilitatea de a organiza acest parc de sculptura, dar nu s-ar fi putut intampla fara toata aceasta energie a cofondatorilor, galeristii, care si-au pus acolo sufletul ca sa se intample lucrurile.

Ce ma fascineaza pe mine la piata de arta din Romania este ca, de fapt, colectionarii exista, dar ca trebuie activati.

Nu doar al meu, ci al tuturor oamenilor care activeaza in piata asta pentru ca, de fapt, si daca esti ONG si faptul ca se face la Timisoara o bienala conteaza foarte mult pentru scena de arta, pentru ca se pot imprumuta lucrari din colectii private, lucru care se intampla. Muzeul de Arta Recenta, care a fost un big milestone pentru piata si scena de arta din Romania. Faptul ca acesti colectionari vad unde ar putea ajunge si ce perspective de viitor au si mai ales toata munca facuta de colegii mei galeristi. Pentru ca nu numai eu, fiecare dintre noi are cumva in jurul lui si asta e frumusetea acestei scene. Oameni care ii sustin, colectionari care sunt foarte apropiati. Si acum, daca stau sa ma gandesc, sigur nu o sa dau nume, dar daca iau 5 galerii si ma gandesc la ele, stiu exact ce colectionari sustine foarte indeaproape fiecare galerie, ceea ce este minunat.

Cum iti pastrezi entuziasmul cand ai atat de multe proiecte pe masa?

M-am nascut un om entuziasmat, dar probabil imi plac proiectele care care aduc o plus de valoare. Si atunci stiu ca ce fac eu acum conteaza astazi si o sa conteze si peste 10 ani. Asta e cel mai important pentru mine ca lasi ceva in urma.

Am interpretat parcursul tau in felul urmator: un amestec de foarte multa munca, multi pasi facuti corecti, tu ai spus la un moment dat intr-un interviu ca ai si un inger pazitor dar si intuitie.

Foarte multa intuitie.

Si pare ca ai gasit cumva un echilibru, este un dans foarte fin intre strategie si intuitie, intre pasii corecti si intuitie. Cred ca foarte multi tineri care se uita la tine si te admira se intreaba cum sa ajunga sa faca lucruri cu impact si cu o urma frumoasa, la fel de mare. Se vorbeste rar de intuitie in arta si in piata de arta, desi e foarte importanta. Cum ai invatat sa o integrezi, sa o activezi?

As spune ca ma bazez in mod special pe intuitia mea, care nu m-a lasat niciodata la greu. Tot timpul am avut. Am avut dreptate cand m-am bazat pe intuitie si-mi place sa spun sa se vede asta in oamenii pe care i-am strans in jurul meu. Plecand de la colegii cu care lucrez in fiecare zi, am stiut de fiecare data cand am avut un interviu de angajare cu cineva ca e omul potrivit si n-am gresit. Adica poate am gresit in unele situatii, dar nu-mi aduc aminte sa fi facut vreo greseala foarte mare in a aduce oamenii aproape de mine. Si cred ca si energia pe care o am atrage atrage lucrurile astea dupa dupa sine. Dar, intr-adevar, m-am bazat foarte mult pe intuitie si a fost foarte important, pentru ca m-am bazat pe intuitie atunci cand am plecat de la Artmark si am decis sa fiu pe cont propriu, atunci cand am plecat la Timisoara. De fiecare data cand am luat o decizie importanta, m-am bazat pe intuitie si rar am gresit si sunt super recunoscatoare pentru asta, ca.

Spuneai ca multi tineri care se uita la mine se intreaba cum sa faca sa reuseasca. Trebuie sa inceapa, asta e cel mai important. Sa nu-ti fie frica sa faci pasul ala. Sigur ca iti asumi anumite riscuri. Sigur ca exista sanse foarte multe sa nu iasa, sa se intample ceva si lucrurile sa nu functioneze, dar trebuie sa incerce. Trebuie sa bata la usile galeriilor. Toate galeriile isi cauta interni, mai ales acum, in zilele noastre. Internship-ul asta e platit de cele mai multe ori, daca isi doresc intr-adevar sa lucreze. Trebuie sa fie parte activa din acest ecosistem al scenei de arta. Trebuie sa mearga la vernisaje, trebuie sa intalneasca oameni, sa mearga la evenimente culturale si cumva sa faca sa intre in aceste cercuri, pentru ca dupa aceea e mult mai usor sa reusesti, fiind parte din aceste cercuri. Nu stiu, ma gandesc, poate am nevoie de cineva la galerie si il stiu pe nu stiu pe Razvan care tot vine pe la galerie. L-ai vazut pe baiatul ala care tot vine pe la galerie la fiecare vernisaj si poate e bun pe tehnic. Sau poate stie sa scrie bine, hai sa-l sunam. Si asta e foarte important, sa fie foarte activ in acest domeniu. Daca stai acasa, pe canapea, in spatele calculatorului, lucrurile nu se intampla.

Ce este arta?

Emotie pura, pasiune. Mi se pare ca e tot ce ne inconjoara de fapt si tot ce ar trebui sa ne inconjoare. La arta ar trebui sa ne raportam atunci cand construim ceva, cand vrem sa lasam ceva in urma noastra. Arta si cultura. Asta ramane in urma noastra. Cultura si felul in care ai contribuit activ la societatea in care in care ai trait. Si tot timpul le spun colectionarilor mei: trebuie sa fii omul timpului tau, sa construiesti in perioada in care poti, sa lasi ceva in urma ta. Si sunt foarte multi colectionari care fac asta, cel putin in Romania, si care ne sustin si ei fac lucruri cu impact social major si asta conteaza foarte mult.