Ediția în limba română a romanului Huriile de Kamel Daoud, recompensat în 2024 cu Prix Goncourt, cel mai vechi și mai important premiul literar din Franța, a ajuns recent în librăriile fizice și online din întreaga țară. Cartea apare în cadrul Anansi. World Fiction de la Editura Trei, în traducerea lui Irinel Antoniu.

„Academia Goncourt a premiat o carte în care lirismul rivalizează cu tragismul şi care dă glas suferinţelor asociate cu o perioadă întunecată a Algeriei, în special pentru femei. Acest roman ne arată în ce măsură literatura, prin capacitatea sa de a investiga realitatea, prin densitatea sa emoţională, urmăreşte alături de naraţiunea istorică a unui popor o altă cale a memoriei”, declara, pe 4 noiembrie 2024, scriitorul Philippe Claudel, Președintele Academiei Goncourt, la anunțarea laureatului.

Kamel Daoud, un scriitor al cărui destin este legat, chiar de la debut de premiul Goncourt (cel dintâi roman al său, Cazul Meursault, contraanchetă, a fost distins cu Prix Goncourt du Premier Roman), este astăzi o voce importantă în literatura contemporană de limbă franceză, dar și un jurnalist intransigent.

Huriile de Kamel Daoud a aparut in portofoliul Anansi. World Fiction, traducere de Irinel Antoniu si poate fi achiitionata de aici.

Fragment carte. Huriile de Kamel Daoud

Noaptea de 16 iunie 2018, în Oran.

Îl vezi?

Arăt un mare zâmbet neîntrerupt și sunt mută, sau aproape. Cine vrea să mă înțeleagă se apleacă spre mine până foarte aproape ca atunci când împărtășești un secret sau o noapte complice. Trebuie să se deprindă cu suflarea mea, care pare întotdeauna să fie ultima, cu prezența mea la început stânjenitoare. Să se agațe de ochii mei de o culoare rară, aurii și verzi, ca paradisul. Tu aproape că o să crezi, în neștiința ta, că un om nevăzut mă sugrumă cu o eșarfă, dar nu trebuie să intri în panică. În lumină, apar ca o femeie subțire, istovită, abia vie, iar imensul meu zâmbet încremenit sporește jena celor care mă întâlnesc. Zâmbetul acesta, nemărginit, larg, de aproape șaptesprezece centimetri, nu s-a clintit de mai bine de douăzeci de ani. E puțin mai jos decât partea de jos a feței și-mi lungește cuvintele, frazele. Uneori îl ascund cu o eșarfă colorată; aleg întotdeauna un material scump și rar. Ridic gulerul.

Să vorbim, de vreme ce e o ocazie inedită. Căci, da, tu ești evenimentul pe care nu mi l-am închipuit niciodată. Îmi vine pe cap, din cer, ca un meteorit care cade drept în țeasta unui profet necăjit. Să trăncănim fără oprire. Dacă mă abțin, ar trebui să-ți iau viața fără fasoane, cu cruzime, aproape cu nepăsare, ca un măcelar care ar căsca deasupra carcasei unei oi. Adică să despic sacul care te ține și în care te zbați și să las să se scurgă puțina viață pe care ai ajuns s-o strângi. De altfel, nici nu ești vie, medical vorbind, nici moartă din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Cât despre mine, poate că am ucis deja un suflet nevinovat. Poate nu cu mâinile, ci cu pleoapele, închizând ochii. Nici măcar Khadija, mama mea, nu știe asta, ea, care vrea în continuare, deși am douăzeci și șase de ani, să se uite la mine în fiecare zi de parcă abia m-aș fi născut, ca s-o fac să se nască la rându-i arătându-i afecțiune și supunere.

Aici suntem în camera mea. E noapte în cartierul Miramar din Oran. Un oraș mare și frumos, situat aproape de Mediterana, care scânteiază în întuneric ca un colier rupt. E două noaptea și un bărbat urlă, trece o mașină de poliție și niște câini se joacă de-a hoții mascați. Îmi imaginez, ca să desăvârșesc momentul, palmieri rătăcitori și marea care caută încă pe unde să pătrundă pe străzi. Îmi aduce uneori o ușurare, îmi este de folos să fiu mută, sau aproape, în lumea de afară. Oamenii nu așteaptă de la mine fraze lungi ori discuții cu minciuni, exagerări sau promisiuni. Chiar și când am iubit, îmi mai lăsam câteodată ochii imenși, cenușii și verzi, să-i facă pe interlocutori să se poticnească. Ochii mei mari și arămii care-și schimbă culoarea, râzându-și de efectul lor asupra bărbaților rămași fără cuvinte. Mă cercetează, se cufundă în privirea mea oscilantă și orice limbă devine insuficientă.

Ascultă: în noapte, vasele comerciale mugesc pe marea dispărută și nu pot să-ți explic din ce-i făcută marea, nici de unde vine vaporul care o pândește cu urechea lui mare de metal. Nici măcar cu cuvintele mele nu-ți pot descrie anumite lucruri, anumite nuanțe ale lumii de afară. Ar fi nevoie de o viață lungă ca să-ți recit miile de detalii ale acestei scene, iar tu n-ai atâta răgaz. Ce altceva mai vrei să-ți spun ca să începem să ne cunoaștem? Îți vorbesc și sunetul vocii mele pe care-l auzi nu este un sunet, abia un foșnet de hârtii răsfoite. De altfel, la ce mi-ar folosi să definesc marea, câinii, un vapor și palmierii sau chiar chipul meu schițat în umbră? Definițiile sunt pentru cei vii, ca să se simtă liniștiți. Pentru tine sunt numai tonalități dincolo de un perete pe care-l zgrepțeni. Subziști acolo, în întuneric, ascunsă prin grija mea. Probabil că ești la cald acolo unde te afli, nu? Plutești, cred, sau faci ca mine, te ghemuiești, pesemne te cam deranjează cordonul, îmi închipui. Ești blocată. Mă adresez ție în frumoasa mea limbă răsunătoare și mută, cea în care de ani de zile îmi spun povești sau pe care o folosesc când vorbesc în capul meu cu dușmanii, vecinii, imamii, cu Dumnezeu care mi-a furat lucruri prețioase. Este, în mod confuz, limba filmelor care mi-au plăcut, care m-au tulburat și m-au umplut de lacrimi. Limba visului, a secretelor, a ceea ce nu posedă limbă.

În noaptea asta de vară stau în beznă ca și tine, cerul nocturn se simte călduț și adânc ca o pernă și nu pot să dorm. Dacă ai ști ce e timpul, ți-aș spune că e ora două sau trei. Vara, noaptea e scurtă în orașul nostru și nici nu apucă bine să-și împrăștie stelele, că, în zori, imamul vine deja să-i pună capăt cu strigătul lui care cheamă la rugăciune. Dar, de acolo unde te afli, tu nu poți vedea, fiindcă ochii ți-s abia formați. Eu disting cel puțin camera mea, strada mea, marea și vasul pe care-l aduce. Nici sex nu ai, dar știu că ești fetiță, Huria mea, așa îmi apari când închid pleoapele. Cred că vii din paradis. De acolo unde timpul nu curge și unde nu i se ține socoteala. Pe peretele din față, ceasul aparatului de aer condiționat indică și temperatura, iar lumina lui dă aproape fiecărui obiect umbre și aure. Sunt aici noptiera și biroul meu, care nu-mi folosește la nimic de când am întrerupt studiile în gimnaziu din cauza unui zero[1] la istoria națională algeriană. Pantofii, pe care nu-i pun niciodată la locul lor, precum și perdeaua mare cu flamingi negri prinși în faldurile materialului. Mai sunt și jaluzelele. Le-am închis prost: stâlpul din fața cafenelei de vizavi își răspândește luminile și vrea să vină să-mi cerceteze camera ca un vagabond. E stâlpul din mijlocul terasei, cel care ruginește la bază și-și arată cutia cu fire electrice. Cafeneaua? E cafeneaua Marhaba („Bun-venit“, îți traduc în limba mea interioară). Aceste localuri poartă în general același nume în toată țara, la fel ca locurile dedicate martirilor războiului algerian de eliberare și străzile mari din orașe. Mai sunt măsuța mea de toaletă și, acolo, oglinda pe care am spart-o ieri. Biata oglindă! Făcută țăndări, a devenit ca oamenii care vor să bolborosească multe lucruri deodată, care se bâlbâie și încâlcesc cuvintele și care până la urmă se descompun în fragmente, se taie la mâini plângând în hohote. Oglindă străfulgerată de neputința mea de a vorbi corect. Am spart-o, da, ieri, nu ții minte zgomotul de nisip care a ajuns la tine prin urechile mele, atenuat de burtă? Știi, și eu mi te închipui, acolo unde ești. Te prezinți fără prenume, fără nume, fără nimic care să te lege de mine, numai un cordon și sânge. Mă ghicești ca pe o umbră, îmi întrevezi lumea, camera, orașul acesta care ți-e indiferent și nu știi ce vreau cu adevărat. Semănăm cu acele pământuri împotriva curentului, cu tăcerea ta drept mușchi, prima ta zi de viață încă se confundă cu ultima, străbătută de șuvoiul discursului meu. Cum poate o femeie mută, de douăzeci și șase de ani, să vorbească atâta fără să-și tragă sufletul? De unde-i vine această dorință irezistibilă de a povesti totul odată, ca o scamatoare prinsă în flagrant?

Iată motivul meu: posed două limbi. Una ca noaptea, cealaltă ca o semilună. Una roade din inima celeilalte.

Și o gură de pește, ca să le practic pe amândouă.

Și, ca să-mi schițez mai bine monstruozitatea în ochii tăi, un zâmbet întins de la o ureche la alta. E chiar aici, pe gâtul meu. Un fir de undiță îmi ține gâtul pe trunchi, împiedicându-mă să cad în uitare sau să fiu atârnată ca o marfă în piața Bastille (un loc unde lumea din Oran își face cumpărăturile). Trei sau patru bărbați au pipăit deja acest zâmbet imobil, cu degetul arătător, ca să înțeleagă de unde provine. Mama mea Khadija l-a cercetat îndelung, l-a îngrijit, l-a vegheat, l-a insensibilizat cu o mie de leacuri și l-a măsurat aproape în fiecare noapte ani în șir. Poate avea să crească și să mă ucidă, își repeta ea, ori să se micșoreze și să mă redea vieții normale? Căci nu s-a mai văzut unul atât de larg, atât de clar, atât de îndepărtat de fericire, atât de contrar veseliei. Pot măcar să-ți dezvălui prenumele meu. Îl port ca pe o firmă luminoasă în cea mai întunecată noapte. Mă cheamă Aube[2] . Fajr în limba exterioară, Aube în limba interioară.

(Respiră.)

---

[1] În școlile din Algeria se folosește sistemul de evaluare francez, cu note de la 0 la 20 (n.r.).

[2] . În franceză, „Zori“.