Recenzie film: „Limitless” (Dincolo de limite)
Limitless este un thriller captivant, regizat de Neil Burger (The Illusionist ), care are la baza romanul The Dark Fields scris de Alan Glynn si care incearca sa raspunda la intrebarea: ce s-ar intampla daca ar exista o pastila care te-ar face peste masura de inteligent?
Premiza care ma face sa ma intreb: oare daca regizorul ar fi luat aceasta pastila, cam cat de genial ar fi fost filmul? :)) Pentru ca daca subiectul conteaza sa zicem in proportie de 20%, pentru a ajunge la succes (box office si critica) de 100% e nevoie de mult efort si imaginatie.
Avem una bucata scriitor ratat (interpretat de Bradley Cooper) care ne este prezentat cu ajutorul tuturor cliseelor posibile: look neingrijit, casa murdara, datorii, prietena care il paraseste, viata haotica etc. Totul se schimba insa cand ii iese in cale fratele fostei sale sotii (un traficant de droguri) care ii ofera solutia la toate probleme sale: o pastila minune, neaprobata de ministerul sanatatii, dar cu efecte miraculoase: te face sa-ti folosesti creierul la capacitate maxima… Deci ia pastila si pentru o perioada limitata gandeste dincolo de limite si lumea intreaga ii apartine: devine extrem de inteligent, invata totul in cateva secunde, face conexiuni logice de care nu era in stare pana acum, pastrandu-si tot timpul luciditatea.
Pornind de la premiza asta, cam orice film are sanse mari de reusita. Depinde in ce directie il duci. Neil Burger l-a transformat intr-o calatorie alerta, asemenea unui rollercoaster, cu suisuri si coborasuri, cu tensiune, suspans, momente limita si rasturnari de situatie.
A ales un montaj alert, muzica extrem de ritmata si efecte speciale care iti iau ochii. In multe momente filmul seama cu un videoclip in care emotiile sunt amplificate de culori si sunete puternice. La nivel de poveste, insa… lucrurile lasa de dorit. Pentru ca ce face scriitorul nostru cand primeste aceasta sansa? Ca orice om care castiga lozul cel mare, incepe sa se rasfete in cele mai inimaginabile feluri – si chiar daca incepe bine (scrie si romanul mult visat si incearca sa-si recucereasca prietena), cade repede in capcana iluzoriului si gusta viata plina de petreceri, femei si lux.
Nu se opreste insa aici, ci isi pune mintea la contributie (ca acum are resursele necesare) si se gandeste cum sa exploateze la maxim acest noroc. Asa ca reuseste sa atraga atentia celui mai mare om de afaceri (Robert de Niro) care insa vede in el doar oportunitatea de a-si mari investitiile.
Deci autorul ne ofera o varianta superficiala a geniului: pentru ca atunci cand personajul poate avea totul, primul lucru la care se gandeste este (tot) bunastarea materiala.
Dar trecem peste acest aspect pentru ca este un film comercial care isi propune sa vanda iluzii si emotii nu sa revolutioneze gandirea sau sa ridice vreo problema metafizica. Scenarista Leslie Dixon a avut o tentativa moralizatoare incercand sa atraga atentia ca oamenii au inceput sa vada drogurile ca pe o metoda de perfectionare, si nu doar ca pe un mod de te distra. Asa ca urmeaza semnalul de alarma: nimic nu este gratis si pentru fiecare actiune exista si o consecinta: pentru ca pe termen lung, pastilele nu fac bine.
Daca il luam la puricat vom gasi o gramada de lipsuri si amanunte care parca nu se potrivesc, dar daca nu il analizam in profunzime ne putem bucura de o experienta vizuala multicolora dincolo de limite. Eu zic ca merita 2 ore din viata. 🙂
Bradley Cooper are o misiune destul de dificila – trebuie sa fie credibil atat ca loser dar si invincibil ca un stapan al lumii.
Robert de Niro a intepretat atatea roluri incat orice i-ai da sa joace mergi la sigur: si aici este convingator in rolul omului de afacere calculat si versatil iar zambetul sau din coltul gurii spune mai mult decat o mie de cuvinte.
In rolul iubitei lui Bradley apare Abbie Cornish, o actrita care m-a cucerit in Somersault si pe care d-abia astept s-o revad in Sucker Punch.
Voi ati lua pastila daca vi s-ar oferi sansa?
