Interviu cu regizorul primului horror found-footage romanesc
Cei care au fost anul asta la TIFF, au avut sansa sa vada primul found-footage horror romanesc. Parerile a fost impartite, unii au iesit din sala, altii au fost de-a dreptul fascinati, iar altii s-au amuzat copios. Un lucru e sigur: Be My Cat: A film for Anne e un film ce nu te lasa indiferent.
Adrian Tofei este un baiat din Raduti, fara studii regizorale, care a avut curajul sa faca un film horror de tipul found-footage, cu o poveste interesanta. Filmul sau a fost selctionat la un important festival de film din Portugalia – Fantasporto, si a fost prezentat in exclusivitate la TIFF.
Be My Cat: A Film For Anne este un foundfootage care ni-l arata pe Tofei in rolul unui regizor obsedat sa realizeze un film cu celebra actrita Anne Hathaway, Catwoman. El va recurge la gesturi extreme folosind trei actrite pentru a inregistra scene din film, cu scopul de a i le trimite lui Hathaway pentru a-i dovedi aptitudinile sale regizorale şi actoricesti. Cu ajutorul celor trei colege, Florentina Hariton, Alexandra Stroe si Sonia Teodoriu, Tofei a filmat si montat astfel incat Be My Cat să arate ca o selecţie din cele 25 de ore de material filmat gasit de politie la locul unei crimei din orasul Radauti. Iata un interviu cu regizorul Adrian Tofei, care nu s-a zgarcit deloc la cuvinte, publicat si pe siteul horrorum.ro
Cris: Salut Adrian. In primul rand te felicit ca ai “indraznit” sa abordezi un gen “cenusaresa” in cinematografia romaneasca- genul horror. Si in al doilea rand ca ai abordat povestea dintr-o perspectiva foarte folosita pe plan international, dar deloc la noi- found footage. Cum ti-a venit ideea?
Adrian: Multumesc! Sa o iau pe rand. De ce am ales genul horror. Am crescut de foarte mic copil cu filmele horror, in acea perioada de dupa Revolutie cand au inceput sa dea la TV toate capodoperele interzise inainte de ’89, si fara interdictii pentru minori. Mama, fiind pasionata de cinema, m-a incurajat sa ma uit. Si asa am ajuns ca cele mai vechi amintiri filmice ale mele sa fie din Psycho sau scena balului din Carrie. Iar in ultimii ani am realizat si imensa importanta ascunsa a filmelor horror. Ele pun o oglinda in fata spectatorilor – o oglinda in care ei isi vad reflectate cele mai negre si violente impulsuri din subconstient si astfel ajung sa si le constientizeze si sa le controleze in viata reala. Nu e o coincidenta faptul ca fanii horror sunt in realitate persoane non-violente, cu un nivel ridicat al constiintei.
Si acum de ce am ales conceptul found footage. Am scris mai multe despre imensul potential al acestui concept in limba engleza in manifestul meu found footage: http://adriantofei.com/writings/the-found-footage-manifesto/ Pe scurt, este vorba despre faptul ca, atunci cand spectatorul se uita la un film care nu este found footage, ceva din subconstient ii zice ca acele evenimente, indiferent cat de realiste ar parea, nu pot fi reale fiindca a existat cineva care sa le filmeze, cineva ce nu isi avea locul in mijlocul lor. Si astfel spectatorul nu poate empatiza la modul total cu ceea ce vede si aude. Pe cand la un film found footage, e justificat in povestea filmului faptul ca noi vedem ceea ce vedem! E fiindca persoane din evenimentele pe care le vedem au filmat ceea ce vedem! Si astfel, daca actoria si regia sunt 100% autentice, realiste, nu mai avem niciun element care sa ne indice ca ceea ce vedem nu e real. Stim ca nu e real doar fiindca am citit pe net sau in brosura ca e fictiune, dar opera de arta in sine nu are niciun element care sa ne aduca aminte de acest lucru si astfel putem empatiza total cu ea. Plus ca… de ce sa cheltui zeci sau sute de milioane de dolari pe echipamente sofisticate si efecte care sa faca spectatorii sa uite ca privesc totul printr-o camera de filmat, cand poti sa cheltui doar cateva zeci de mii sau sute de mii de dolari si sa justifici prezenta acelei camere de filmat?
Cris: E finantare proprie? Poti sa ne spui cam cat a costat?
Adrian: 10.000 de dolari. Banii au venit din economii personale, donatii in 3 campanii de Indiegogo de crowdfunding si investitori straini. Am stiut ca trebuie sa fac filmul asta cu orice pret si timp de un an de zile am tot cautat fonduri. De exemplu, am gasit un investitor din Statele Unite dupa ce am postat anuntul zile in sir pe toate grupurile Facebook de filme horror.
Cris: Cum a decurs relatia dintre tine si cele 3 protagoniste? A fost greu sa le convingi sa joace? Consideri ca ai scos tot ce era mai bun din ele, ca regizor si ca partener de scena?
Adrian: N-a trebuit sa le conving eu sa joace. Si nu cred in asa ceva… regizorul sa se roage de actori ca sa joace in filmul lui. Actorii trebuie sa-si doreasca enorm de mult proiectul, sa lupte pentru el, fiindca doar asa vor da totul la filmari! Am organizat un casting online. Le-am zis niste conditii mult mai dure decat cele care au fost intradevar la filmari, special pentru a vedea care dintre ele e dispusa la absolut orice pentru rol. Plus ca urmau sa joace roluri de actrite. De fapt, au existat trei tipuri de relatii intre mine si ele pe durata filmarilor:
1. Cea reala dintre mine ca regizor si ele ca actrite. Asta nu se vede in film.
2. Cea fictiva dintre asa-zisul regizor jucat de mine in film (care se numeste tot Adrian) si actritele fictive jucate de actritele reale. Aceasta relatie e vazuta prin camera acelui asa-zis regizor.
3. Cea de-a doua relatie fictiva dintre un tip jucat de acel asa-zis regizor si o actrita fictiva jucata de actritele fictive. Aceasta relatie e vazuta prin camera acelui tip, care e in acelasi timp camera asa-zisului regizor si camera mea.
A fost minunat cand s-a creat confuzie intre acele doua relatii fictive in timpul improvizatiilor, fiindca aceasta e si una dintre temele filmului, dar pentru a diferentia in mod clar relatia reala de cea fictiva, am folosit un fel de comutator bazat pe limba vorbita: romana insemna ca iesim cu totii din personaje, iar engleza insemna ca intram din nou in personaje.
Cris: O sa incerci sa faci in asa fel incat acest film sa fie vazut si de Anne Hathaway?
Adrian: Ar fi minunat sa fie vazut de Anne Hathaway si ea sa zica ceva si stirea sa ajunga virala pe internet! Ar starni un super interes pentru film si distribuitorii s-ar inghesui sa cumpere drepturile de a-l lansa in cinematografe! Dar nu vreau sa incerc sa o contactez. Nu vreau sa fortez nota. As vrea sa ajunga la un festival mare din America de Nord precum Fantasia sau Fantastic Fest sau Screamfest, sa i se duca vorba si Anne sa auda de el.
Cris: Esti un psihopat credibil. Aproape ca n-as sta cu tine singura in aceeasi camera. Ai luat cursuri de actorie?
Adrian: Multumesc! Sunt actor. Am studiat actoria la facultate si la masterat. Nu vin din lumea filmului. Sunt total paralel cu industria filmului de la noi. Sunt un om super pasionat de film, care in timpul liceului nu facea altceva decat sa citeasca despre istoria filmului. Si apoi a facut actoria, a descoperit incredibila metoda a lui Ion Cojar si a aplicat-o in arta filmului! Filmmaking via acting! Asta s-a dovedit metoda mea! La inceputul anului 2013 m-am mutat de la Bucuresti inapoi acasa, la Radauti, si am inceput sa traiesc in personaj. Am facut asta timp de un an de zile in care am stat doar in casa, n-am socializat deloc, am incercat sa traiesc in circumstantele vietii personajului meu, pentru a ajunge sa am psihologia lui. Iar apoi el a regizat filmul, nu eu. Era unicul mod in care puteam ajunge la rezultate autentice. De fapt, personajul a evoluat pe parcursul a cinci ani de zile. A inceput cu un monolog intr-un spectacol horror de teatru-dans in facultate.. Apoi am transformat acel monolog intr-un one-man-show numit “Monstrul”, iar succesul acelui spectacol m-a facut sa cred total in mine insumi si sa simt ca trebuie neaparat sa-mi duc personajul mai departe intr-un film!
Cris: Cat de greu a fost? Cat au durat filmarile, cate duble s-au tras si ce probleme ai intampinat?
Adrian: Filmarile au durat 20 de zile. Dar intregul proces de productie a durat doi ani de zile. Intoarcerea acasa la Radauti, statul in casa, nesocializarea, neglijarea totala a vetii personale nu au fost facute doar cu scopul de a trai in personaj, ci si pentru a putea strange bani de productie si a-mi putea canaliza toata atentia numai pe proiect. Mi-am petrecut zilele si noptile invatand toate etapele productiei de film si aplicandu-le in acelasi timp. E un sacrificiu pe care a trebuit sa-l fac pentru a recupera ceea ce dobandesc cei ce studiaza ani de zile filmul la universitate, plus ani de experienta. Eu am incercat sa dobandesc toate astea in mod comprimat, in doi ani de zile in care zi de zi, ora de ora, numai asta am facut. Fiindca stiam ca menirea mea pe lumea asta cu asta incepe, cu filmul asta. Am dat in anxietate la un moment dat din cauza stresului, dar de vreo doua luni am inceput sa-mi revin.
Si n-am tras duble. Asta a fost una dintre regulile de baza si actritele au stiut-o. Am discutat cu ele luni de zile inainte la telefon si pe email, le-am dat diferite teme si obiective pentru personajele lor. Altfel zis, am creat in amanunt absolut toate circumstantele in care odata pornita improvizatia, odata avantati in necunoscut, sa fiu sigur ca drumul pe care vom merge va fi cel corect. Cum sa tragi duble? E ca si cum te-as pune pe tine acum sa citesti din nou raspunsul meu la intrebarea asta. Dar tu deja stii ce am scris, pentru ca deja l-ai citit, ai trecut prin procesul asta. O camera care sa te filmeze in prim plan ar fi inregistrat procesul asta autentic. Avand scopul de a afla ce am raspuns la intrebarea ta, avand curiozitatea asta reala, te avanti sa citesti si pe parcurs apar lucruri care te surprind in mod natural, organic. Spectatorul vede ca treci printr-un proces real, ca nu e actorie, si astfel empatizeaza cu tine. In schimb, daca te pun sa recitesti, spectatorul va simti ca doar imiti acel proces, fiindca tu deja stii ce scrie, deja ai trecut prin el, si nu va empatiza cu tine, deci nu va putea empatiza nici cu filmul in totalitate.
La fel am lucrat si noi la film… le-am dat actritelor scopurile personajelor lor pe care sa si le asume si am planuit luni de zile toate circumstantele in care, daca s-ar avanta intr-o improvizatie cu acele scopuri, in personaje, ar ajunge exact acolo unde vreau eu sa ajunga din punct de vedere al structurii filmului! Imagineaza-ti orice moment real de viata dintre doi oameni. Ei bine, el are loc conform scopurilor pe care le au oamenii unul fata de celalalt, de psihologia lor, de circumstante. Nimenu nu sta sa regizeze nimic, oamenii pur si simplu se avanta sa-si atinga scopurile in circumstantele respective, cu respectivele psihologii pe care le au. Ei bine, imagineaza-ti un regizor care nu sta sa regizeze in sensul clasic al cuvantului, ci doar sa creeze toate acele circumstante si obiective si psihologii ale actorilor in cel mai mic detaliu, iar apoi sa-i lase liberi! Abia atunci se pot naste momente cu adevarat autentice, care sa fie in acelasi timp si-n sensul viziunii regizorului! Asta inteleg eu cu adevarat prin regie! Fiindca creatia presupune noutate. Nimic nou nu se poate naste din ceea ce deja cunosti. Daca stii deja cum trebuie sa fie o scena, atunci nu poate fi vorba de creatie atunci cand te apuci sa o filmezi. Cum poate fi nou ceea ce tu deja cunosti? Doar atunci cand te avanti in necunoscut, cand risti totul, doar atunci esti capabil sa creezi, sa ajungi la lucruri autentice, fiindca ego-ul tau plin de preconceptii pierde controlul si se manifesta doar acea constiinta superioara a ta.
Iar ca probleme… probleme in personaj, ha ha! De exemplu, i-am zis Soniei ca atunci cand vom improviza si ea va juca rolul acelei actritei fictive, sa respecte in mod real indicatiile pe care personajul meu, asa-zisul regizor, i le va da, sa faca tot posibilul sa rezolve in mod real ceea ce zice el. Si… cand el i-a cerut sa-l respinga, ea a sunat la politie in mod real.. a sunat la 112 pe bune in timpul improvizatiei… si… atunci… iti dai seama ca nu m-a speriat doar pe mine in personaj, jucand acel regizor, m-a speriat si pe mine in mod real, fiindca n-as fi vrut sa cheltui bugetul pe amenzi, ha ha! Dar a iesit minunat totul! Unul dintre politistii care au venit ne-a zis ca intelege ce s-a intamplat, ca “tracul constructiv in personaj a devenit asa intens incat ea chiar a simtit nevoia sa sune la 112″… ma uitam la el si nu-mi venea sa cred ca-mi explica procesul de lucru al actorului! Sunt super mandru de politia din Radauti dupa evenimentul asta!
Cris: Cum crezi ca va fi filmul primit de catre publicul roman?
Adrian: “WTF” – asta banuiesc ca va fi una dintre reactii. Dar in sensul bun. Sper.
Cris: Daca ar fi sa sintetizezi intr-o singura propozitie esenta filmului, care ar fi aceea?
Adrian: “I will change the world with you, Anne.” – e o replica a personajului meu din film, care apare si-n finalul trailerului
Cris: Ce te-a interesat mai mult sa scoti in evidenta? Obsesia societatii moderne pentru celebritati sau ai vrut sa faci portretul unui psihopat.
Adrian: Am mai fost intrebat ce anume am vrut sa transmit cu filmul si n-am raspuns. Filmul e ceva. El exista. E acolo. Lumea ia contact cu el si, sper eu, trece printr-o transformare, printr-un proces, odata cu transformarile prin care trec personajele, empatizand cu ele. Nu vreau sa ofer oamenilor preconceptia ca urmeaza un film care trebuie sa le transmita X. Trebuie sa fie o placere, o joaca, o descoperire. Si eu ma joc cu ei in felul asta. Ne jucam cu totii. Daca le zic ce trebuie sa vada in film… unde mai e joaca? Uite, eu ma joc cu tine acum fiindca nu-ti zic si-mi face placere! 😀
Cris: Cum a fost experienta Fanstasporto. Cum a fost primit filmul?
Adrian: Filmul a fost primit super bine, multe dintre sperante mi s-au confirmat si multe frici mi s-au infirmat! Lumea a ras la multe momente, dovada ca acea comedie neagra subtila (mai mult bazata pe actorie) functioneaza, desi filmul nu e o comedie! Multa lume m-a intrebat la final daca am facut in mod real acele lucruri socante cu actritele, nu stiau exact ce e real si ce e fictiune in film, iar alti regizori mi-au zis ca am dus genul found footage la un cu totul alt nivel si ca s-ar putea sa fi inventat un nou gen de filmmaking, ceea ce m-a bucurat mult! Am primit si o oferta de lansare a filmului pe Internet, dar am fost nevoit s-o refuz fiindca scopul e lansarea in cinematografe!
Cris: Cum a fost cand I-ai vazut pentru prima data intr-o sala de cinema? Simteai ca ai vrea sa schimbi ceva?
Adrian: Pffff…. am dat in anxietate, la propriu vorbind, in perioada in care am lucrat non stop la editare. Si acum, cand citesc intrebarea ta, parca iar incepe sa mi se faca frica ca am lasat nu stiu unde o secunda in plus care strica tot filmul, ha ha! Asa ca incerc sa nu ma mai gandesc sa schimb ceva. ^_^ Iar in legatura cu a-mi vedea filmul in sala de cinema, am descoperit ca ceea ce conteaza cu adevarat e feedback-ul primit de la spectatori, reactiile lor directe din timpul proiectiei. Ideea in sine de a-mi vedea filmul pe ditamai ecranul nu m-a impresionat prea mult. Ma uitam la un domn care la inceputul filmului dormea, apoi pe la mijloc era cu spatele drept si atent la film, iar spre final era aplecat in fata, super captivat!
Cris: Cati ani aveai la revolutie si ce inseamana melodia aceea pentru tine?
Adrian: Doi ani aveam la Revolutie. Si ma abtin acum sa critic evenimentele din 1990 din Piata Universitatii, unde cantau tinerii “Nu plecam acasa” si-au fost ucisi. Nivelul lor de constiinta era mult prea ridicat pentru nivelul de constiinta de atunci a restului tarii. De exemplu, dupa invingerea Germaniei Naziste, toata lumea a inteles ca fostii nazisti nu trebuie pusi in functii de conducere. Si iata cum a renascut Germania din cenusa razboiului. Pe cand in 1990 doar acei tineri din Piata Universitatii au fost singurii care au inteles ca fostii comunisti nu trebuie pusi in functii de conducere. Si au visat sa ridice nivelul de constiinta al intregii tari… sa inteleaga cu totii… N-au reusit… Ascultam melodia in timpul unei improvizatii si am realizat ca ma inspira. Fiindca personajul meu e pornit pe fapte mari, sa schimbe lumea impreuna cu Anne. L-am contactat pe autor – Stelian Maria – pentru a-i cere dreptul sa o pastrez in film si… iat-o!
Cris: Nu ai vrut sa pui accentul pe gore, ai evitat cumva scenele prea violente si sangeroase pe care le-ai realizat “dupa perdea”…stiu ca din punct de vedere scenaristic are o explicatie..dar ti-a fost frica sa arati prea mult sau iti era teama ca ar putea iesi prea nerealist?
Adrian: Ha ha, m-ai ghicit perfect! Explicatia scenaristica de care zici tu e asta: daca personajul a decis sa nu o ingrozeasca pe Anne cu acele imagini, atunci trebuie sa fie consecvent in decizia lui. Iar cealalta explicatie cu teama de a iesi nerealist… well… exact asa e, ha ha!
Cris: Urmatorul proiect?
Adrian: Ma gandesc de ceva vreme la proiectul vietii mele. La propriu. Cu care sa schimb lumea. Asta simt in legatura cu el. Si el a fost usor prefigurat de avantul personajului meu din Be My Cat de a schimba lumea cu filmul sau impreuna cu Anne. Dar anyway, pana atunci vreau sa joc in filmele altor regizori!! Vreau atat de mult sa joc!! O bucata de vreme in care numai si numai sa joc, fara alte responsabilitati, ca m-am saturat sa le fac pe toate singur, ha ha, si producator, si regizor, si scenarist, si actor si absolut toate celelalte responsabilitati, atat la one-man-show-ul meu “Monstrul” cat si la “Be My Cat”… doua proiecte succesive in care le-am facut singur pe toate… too much!
Iata si trailerul:
Ati fost la TIFF? Ati avzut filmul lui Tofei? Cum vi s-a parut?
