Ciprian Chiujdea este proaspat absolvent al UNATC si este protagonistul filmului “3 km pana la capatul lumii” (reegia Emanuel Parvu), film aflat in competitia de la Cannes in acest an si care va reprezenta Romania la Oscar.

Este din Tulcea si are unul dintre cele mai frumoase parcursuri ca actor: la filmul de debut direct pe covorul rosu la Festivalul d efilm de la Cannes.

Este pasionat de dans si pregateste un spectacol de dans pentru aceasta toamna. In acest moment il puteti vedea in  3 km pana la capatul lumii care intra din 11 octombrie in cinematografe, dar si la teatrul Excelsior in spectacolul de teatru dans “SF (Super fragil)”.

Care e cea mai frumoasa amintire din anii de scoala?
Cea mai frumoasa amintire din scoala cred ca se intampla in clasa a 4-a sau a 5-a, nu are legatura directa cu scoala dar are cu colegii. Dupa ore am iesit in parculetul de langa scoala cu cativa dintre colegii mei si nu mai stiu sigur daca plouase sau am udat noi pamantul, dar stiu sigur ca era plin de noroi. Am inceput sa ne dam in caruselul din parc si am realizat ca nu trebuie sa stam asezati pe scaune si ca daca invartim destul de tare caruselul ne putem agata si aluneca pe noroiul de pe jos, am incercat tot felul de pozitii sa alunecam pana am ajuns sa stam agatati chiar si pe spate sau pe  burta. Cand am ramas fara noroi am inceput sa ne udam si sa aruncam cu apa pe jos ca sa facem un nou strat de lunecus primavaratic pana cand am ajuns sa avem atat de mult pamant pe noi incat puteam fi considerati o glastra.

Pastrezi legatura cu colegii?
In prezent nu mai tin legatura in mod constant cu colegii, se mai intampla uneori sa ne intersectam, dar nu foarte des. Cu unii dintre ei sunt conectat prin retelele de socializare si ne aruncam likeuri la postari, dar nu mai vorbesc cu nimeni cum faceam inainte. Cred ca ruptura s-a produs atunci cand am parasit cu totii orasul, nu mai avem contact unii cu altii constant, programme diferite, facultati diferite ulterior ne-am indepartat, ceea ce mi se pare natural.

Ce ai face diferit acum legat de cum abordai scoala (ne referim la anii cu liceu inclusiv)?
Nu cred ca as face nimic diferit, cred ca am abordat scoala asa cum am considerat atunci ca era mai bine pentru mine si se  pare ca a functionat. Am fost un elev bun, mi-am vazut de treaba si am incercat sa fiu cat pot de respectuos cu profii. Nu zic ca eram un elev bun in sensul in care eram un elev excelent, dar eram peste mediocru. Unde ma pricepeam puneam burta pe carte si unde nu ma pricepeam trageam tare la teste sa imi iasa media buna. Mi-as fi dorit sa ma opresc din a ma stresa pentru matematica si chimie, acolo duceam greul. Cred ca nu intelegeam pe atunci ca sunt ca celelalte materii si ca nu mi se intampla nimic daca nu pricep din prima si este in regula sa nu fii foarte bun din prima la toate. Cel mai bun lucru care mi s-a intamplat a fost atitudinea parintilor si bunicii mele. Nu am fost presat sa fac meditatii la 7 materii, nu am fost stresat sa fiu cel mai bun din clasa, ai mei stiau ca pot sa invat si sa ma pregatesc singur si au pus presiune doar cand era nevoie.

Care era spaima ta cea mai mare si cum o vezi acum?
Profii de mate, mereu am avut o reticenta fata de profii de mate, nu ii intelegeam, nu voiam sa ii inteleg si era mai bine daca nu ii vedeam deloc, de-asta de multe ori in liceu chiuleam. Chiar daca faceam asta nu a fost niciodata problema sa raman corigent sau sa iau note foarte proaste. Cred ca problema a inceput in clasa a 5-a cand am avut un profesor de matematica care ne tragea de par, ne plesnea si ne dadea cu capul de tabla daca nu intelegeam sau daca eram mai agitati. Atat baietii cat si fetele, daca nu stiai primeai o pedeapsa fizica. Apoi in liceu am avut un profesor foarte calm si linistit, dar era un om de 2 metri, foarte robust, simpla lui prezenta, tonul sau grav si lentoarea vorbirii nu ma atragea, nu ma pasiona, si ma facea sa ma simt distant fata de materie.  Acum, ca si atunci, materia nu ma pasioneaza, stiu doar ca daca dau 23 in loc de 18 primesc 5 inapoi. In legatura cu profesorii insa, as fi vrut sa am curajul sa ma ridic si sa ma opun comportamentului abuziv, insa eram un copil de 30 de kile si un metru 20 care nu stia ca plangerile sunt o optiune. Acum nu mai vad genul asta de comportament cu frica, ci dispret si mila, un sentiment vecin cu scarba.