Ana Ioneci, dubla castigatoare a Premiului Gopo pentru cele mai bune costume: „Cand refuzam conexiunea cu radacinile noastre, ne intrerupem contactul cu inima.”
Ana Ioneci a intrat in lumea cinematografiei la finalul anilor ’90 iar in ultimii 20 de ani a creat costume sau decoruri pentru unele dintre cele mai de succes filme romanesti: „California Dreamin'”, „Eu cand vreau sa fluier, fluier”, „Amintiri din Epoca de Aur”, „Trenul vietii” si scurtmetrajul „Corul Pompierilor”.
Cel mai recent, a semnat costumele pentru „Maria, Regina Romaniei” iar aseara, 29 iunie, a fost premiata cu trofeul Gopo pentru „Cele mai bune costume ale anului”, premiu pe care l-a impartit cu Claudia Bunea.
De-a lungul timpului a lucrat pentru numeroase filme internationale si i-a imbracat pe Cuba Gooding Jr, Jean Claude Van Damme, Richard E.Grant sau Dennis Hopper. Are un respect enorm pentru meseria pe care o face, pentru fiecare job din industria filmului si lupta pentru creativitatea costumelor care deseori sunt trecute cu vederea in bugetele filmelor romanesti.
Interviul de mai jos cu Ana Ioneci a fost realizat cu cateva zile inaintea Galei Premiilor Gopo, ca parte din seria speciala Urban.ro in care v-am adus mai aproape oamenii care creeaza filmele romanesti.
Cum a inceput aventura in lumea filmului?
Am avut marele noroc sa fiu in echipa profesoarei mele de la actuala Universitatea de Arte, doamna Viorica Petrovici. Pe mine si pe o colega ne-a luat sub aripa ei din timpul facultatii si ne-a ajutat enorm sa invatam direct la filmari cum sa ne facem treaba pentru ca in timpul scolii nu invatam cum sa ne descurcam in situatiile de care te lovesti pe platou. Erau vremuri in care lucrul la film nu era incurajat pentru ca se considera ca neglijam studiul. Am fost norocoasa.
Cum ai stiut ca vrei sa te ocupi de decoruri si costume?
Pana la Revolutie aveam cortina trasa. Nu stiam ce vreau sa fac in viitor, nu stiam ca ma pot manifesta liber. Initial, am vrut sa merg cu spiritul de turma, asa cum fusesem invatata de sistem. Parintii m-au sfatuit sa dau la ASE si m-am pregatit pentru admitere. Bine, e mult spus „m-am pregatit”. Citeam romane de aventuri pe care le ascundeam sub coperta cartii de economie ca sa para ca invat. Nu am intrat la ASE asa ca am fost dusa la doamna diriginta, mama actritei Ilinca Goia, o femeie minunata care m-a intrebat pentru prima data: „ce iti place sa faci in viata?”. Si tot ce imi placea era sa desenez portretele colegilor si sa reproduc, in creion, fotografii din reviste cu solistii de muzica rock. Doamna Goia mi-a recomandat-o pe Malina Iliescu sa ma mediteze pentru admiterea la Arte.
Pasiunea pentru haine se manifesta cumva si inaintea liceului sau a facultatii? In copilarie ai croit vreodata ceva?
Acum ca ma gandesc, imi dau seama ca da, de fapt, vine din copilarie. Bunica mea a fost croitoreasa si avea masina de cusut.
De la 3 ani, bunica m-a invatat sa fac haine pentru papusi. Eram atat de pasionata incat mi-am cusut, din greseala, o bucata de material pe piele. La inceput le croiam de mana si pe la 6 ani am inceput sa cos la masina.
Si era croitoreasa, avea atelier?
Lucra de acasa, era mult spus atelier. Nu aveai voie sa ai afaceri private. De-aia si cred ca era o pasiune mascata pornirea mea pentru ca, pe vremea aaceea nu era incurajat nimic, nici nu am realizat ca e un talent. In liceu eram singura care isi facea haine unicat.
Mi-a parut rau ca nu am pornit pe drumul asta mai devreme. Cand m-au intrebat la ce facultate vreau sa dau, nu m-am gandit sa ma inscriu la Moda. Era un obicei cotidian sa croiesc haine, o faceam de nevoie si atunci a trecut neobservat chiar si pentru mine, mi se parea banal.
Am fost complexata in perioada facultatii ca toti ceilalti colegi aveau background artistic, erau absolventi ai liceului Tonitza, aveau deja un stil definit, stiau ce vor sa faca.
Si chiar si asa, cand a fost vorba sa aleaga asistenti de costume pentru film, pe tine te-au ales din toata facultatea.
Pe mine si pe inca o colega ne-au luat. O placeam pe doamna profesoara, voiam sa facem practica, sa aflam cat mai multe. Si dupa primul an, am stiut ca vreau sa fac Scenografie. Nu am avut curaj sa dau la moda, aveam senzatia ca trebuie sa fii foarte special, sa stii foarte multe lucruri. Nu mi-am dat seama ca era valoros ce stiam deja sa fac. Nu am avut incredere in mine, cred ca asta a fost amprenta perioadei. Am senzatia ca am decolat cam tarziu si nu am decolat in totalitate. Am impresia ca din cauza bagajului cu care am plecat, de zero incredere in mine si zero informatie in domeniul artistic, cumva m-a amprentat si m-a tras inapoi.
Dar am invatat ca tot ce faci trebuie sa porneasca din inima. Si asta vreau sa cred ca va face si fata mea, sper sa faca ce ii place.
Ai avut pe altcineva in familie care sa iti inspire spiritul artistic?
Mama mea avea un mare talent dar a renuntat la visurile ei pentru familie si nu stiu daca mi-a insuflat spiritul artistic. Mama desena ca Leonardo da Vinci, era si mai talentata decat mine.
Dar nu crezi ca ai ajuns foarte bine, chiar si nestiind la 18 ani ce vrei sa faci? Ai creat costume si decoruri pentru filme internationale, ai imbracat actori nominalizati la Oscar.
(rade) Asa pare, da. Am lucrat cu actori destul de bine cotati, inclusiv la „American Hunting”, un film cu Donald Sutherland unde am facut decoruri. Eram fana mare a domnului Sutherland dar nu am avut curajul sa ii spun ca il admir, eram intimidata. Mai am si acum emotii cand ii abordez,simt ca mi-e greu sa le adresez cateodata si un simplu „Hello”.
Dar am invatat ca tot ce faci trebuie sa porneasca din inima. Si asta vreau sa cred ca va face si fata mea, sper sa faca ce ii place.
O parte din filmele pentru care ai lucrat au avut costume de epoca, un lucru rar intalnit in filmele romanesti de dupa ’90. Cum a fost sa lucrezi pentru debutul tau in „Trenul vietii” cand a trebuit sa imbraci sute de figuranti si sa-i transformi de evrei deportati in anii ’40?
La „Trenul Vietii” cred ca a fost cel mai greu pentru ca a trebuit sa patinam toate costumele si sa le facem cu propriile maini. Nu aveam echipa de patina, nu era atat de dezvoltata partea tehnica iar industria filmului din Romania nu avea departamente precis delimitate. Eram o familie mare care lucram tot ce trebuia facut, noi eram buyeri, noi confectionam, noi patinam, faceam totul de la zero.
Ce provocari ai intampinat ca „boboaca” in lumea filmului?
A fost o provocare pe care nu o voi uita. Am lucrat cu rromi adevarati care faceau figuratie iar la finalul zilei, costumele erau pline de purici si paduchi. Sarcina mea era sa ii imbrac, aveam un camion plin cu ii, fuste si haine traditionale ale rromilor pe care le-am cautat in depozite, in magazine sau pe care le-am cusut de la zero. Noaptea coseam si ziua eram la pregatire la film. La finalul fiecarei zile, eram plina de ciupituri pe picioare de la purici. Se purtau destul de urat si colegele cu mine pentru ca eram noua iar figuratia pe care o imbracam nu stia ce sunt apa si sapunul. Plangeam zilnic, a fost un antrenament destul de dur.
Si ai gasit solutii ca sa scapi de purici?
Nu exista conceptul de igienizare. Le mai spalam din cand in cand, cand aveam timp.
Si totusi ai continuat sa lucrezi pana la finalul filmarilor…
A fost filmul meu de suflet, m-am atasat de toata echipa, am plans cand s-a terminat. Am suferit vreo doua luni dupa filmari, mi-era dor sa fiu pe platou, sa fiu cu echipa. Cand lucrezi la filme, mi se pare frumos ca ai ocazia sa legi niste prietenii durabile, frumoase, sa fii ca intr-o familie.
Am dezvoltat un obicei care s-a perpetuat, din pacate, de a-mi aduce toata casa la filmare. Le luam hainele parintilor, unchilor,fratelui. De mai multe ori, i-am lasat pe ai mei fara mobila si fara haine in casa. Chiar si recent, la serialul „Vlad” le-am luat hainele mamei si tatalui pentru parintii lui Vlad.
Cum fost cand ai primit premiul Gopo pentru California Dreamin’?
M-a uimit, nu intelegeam de ce l-am primit, le vedeam ca niste costume normale, erau niste uniforme de soldati si costume provinciale de anii ’90, era un stil sarac si simplu. Am creat un imprimeu special care imita costumele soldatilor americani, s-a lucrat mult la ele. Probabil ca le-a placut pentru ca a jucat Armand Assante, altfel nu stiu de ce mi-au dat trofeul.
E o provocare mare sa gasesti costume pentru filmele de epoca?
Daca trecem de perioada comunista, da, e mai greu. Dar din perioada comunista se gasesc foarte multe lucruri.
Pentru „Amintiri din Epoca de Aur”, cum ai facut sa refaci imaginea comunismului? Cum pastreaza romanii hainele din perioada respectiva?
A fost destul de usor pentru ca romanii sunt colectionari compulsivi, nu arunca nimic. Toate bunicile si mamele noastre au dulapurile pline de haine invadate de molii.
Am dezvoltat un obicei care s-a perpetuat, din pacate, de a-mi aduce toata casa la filmare. Le iau hainele parintilor, unchilor si fratelui meu. De mai multe ori, i-am lasat pe ai mei fara mobila si fara haine in casa.Cel mai recent, la serialul „Vlad” le-am luat hainele mamei si tatalui pentru parintii lui Vlad.
Si ei cum reactioneaza?
Sunt exasperati. Probabil ca nu vor sa imi blocheze avantul creator si zic „las-o pe nebuna sa le ia” dar deja sunt resemnati ca stiu ca nu le mai aduc pe toate inapoi, se asteapta sa lipseasca lucruri cand ma intorc dupa filmare. Si cand apar filmele,le arat pe ecran hainele lor (rade).
Povestea asta pleaca de la producatorii care prefera sa foloseasca bugetul in alte parti iar departamentul de costume are mereu de suferit. Bugetele te discrediteaza cateodata, te pun in situatia de a parea incapabil sa iti realizezi jobul. Si am preferat sa aduc tot ce am putut de acasa.
Multele din filmele la care ai lucrat au o intoarcere in timp. Care e procesul de lucru cand trebuie sa recreezi costumele din alte vremuri?
Porneste cu documentarea, ca un detectiv, incerc sa caut cat mai multe resurse, caut in multe carti de istoria costumului si pe internet. Daca sunt costume de la 1700, incep sa studiez cu atentie detaliile.
Dupa documentare, e o munca de psiholog criminalist, sa faci profilul personajului. Urmeaza multe intalniri de productie cu regizorul si echipa de creatie, makeup si hair sau scenografie. Incercam sa intram in lumea fiecarui personaj si sa intelegem cum ar trebui sa simta, cum s-ar exprima vestimentar.
Sunt multe filtre, cerinte si gusturi de armonizat: intai sunt ale regizorului, apoi ale producatorilor, ale actorilor si abia apoi sunt ale mele.
Si cum inveti sa renunti la ego, ca sa ii impaci pe toti?
E un lucru pe care mi-a fost destul de greu sa il fac, mai ales la filmele romanesti. De multe ori, parerea regizorului nu coincidea cu parerea mea iar perioada comunista pe care a trebuit sa o recreez in mai multe filme auzeam constant ca trebuie sa fie mai simple, mai gri si mai ieftine, mi-a fost foarte greu.
Am zis „Evrika!” cand am lucrat la primele filme americane unde am gasit o explozie de creativitate si de culoare. Primul film lucrat la Castel Film mi s-a parut incredibil si am descoperit stilul Oanei Paunescu care a facut „Trenul vietii” si „Excalibur Kid”. Te lasa sa explorezi, sa faci patina de costum, te lasa sa exagerezi, sa rupi, sa faci ceva apoteotic chiar si cand e un costum pentru un personaj care traieste in mizerie. Poti sa gasesti poezie si abundenta de detalii chiar si intr-o haina peticita de 1.000 de ori.
„Am fost in patru tari din Europa pentru a aduna costume si materiale pentru film care sa fie din perioada in care a trait Regina Maria. Am fost in depozite si magazine de antichitati din Bulgaria, in Praga, in Madrid si in Paris.”
Daca alte personaje pe care le-ai imbracat nu erau neaparat reale sau cunoscute, Regina Maria a fost o aparitie teatrala, spectaculoasa, fiecare aparitie in public era documentata si influenta moda vremurilor in toata lumea. Era pe prima pagina a ziarelor si isi crea tinute speciale pentru fiecare ocazie. Care au fost provocarile in a imbraca un personaj istoric atat de grandios?
Viziunea regizorala si a producatorului nu a fost de a respecta acuratatea istorica. Siluetele s-au dorit a fi cat mai moderne, sa fie stranse pe talie, sa fie mai senzuale. In acelasi timp, stilul Reginei era mai vaporos, in multe camasi albe sau ivoire, avea un alt fel de feminitate fata de ce vedem astazi.
A fost interesant cand am recreat o diadema cu brandul Tria Alfa care face bijuterii pentru filmari. Am recreat toate decoratiile pentru par si pentru haine, am cumparat cateva de la magazinele de antichitati insa multe le-am adus de acasa. Din rochiile Reginei, 10 au fost inchiriate si alte 20 au fost create special pentru ea.
Am fost in Paris la un depozit de costume unde am gasit multe rochii de dantela originale din perioada anilor ’20 pe care le-am completat cu maneci. Am fost si la Madrid unde am gasit uniforme pentru barbati. Nu stiam ce voi gasi in depozitele alea, stiam ca in Romania nu gasesc asa ca m-am dus orbeste. Imi doream atat de mult sa recreez imaginea Reginei cat mai aproape de realitate incat am ajuns si in Praga si in Bulgaria in cautarea costumelor.
Regina avea propriul atelier, lucra cu cei mai mai designeri din Europa si investea foarte mult in hainele ei. Ce solutii creative ai gasit pentru a respecta bugetul?
Au fost aproape 1.000 de costume care au fost transportate cu patru camioane de haine. Am avut si scene cu 200 de oameni in cadru, a fost o mare provocare.
M-am straduit sa fim cat mai autentici in momentul cu Regina la Pelisor cand poarta ie asa ca am chemat un consultant pe etnografie si folclor care inchiria fote si rochii lucrate chiar in atelierul Reginei Maria. Insa producatorul si-a schimbat perspectiva cu o zi inainte de filmare si a vrut ceva mai colorat. Asa ca m-am dus la Muzeul Satului si am cumparat o alta ie. Mereu trebuie sa ne adaptam.
Cred ca am reusit o imagine mult mai inalta decat orice alt film istoric cu Regina de pana acum. Insa a fost o provocare grea, am avut momente in care am simtit ca voi renunta, e foarte greu sa realizezi calitate de Oscar cu buget mic.
In acelasi timp, nu ma vad sa nu fi facut acest proiect, Regina Maria a fost o personalitate care m-a inspirat foarte tare. Este frumos cum cineva care nu a fost nascut in Romania, a fost mai patriot decat romanii si a luptat pentru tara pana la finalul vietii.
In ce perioada istorica ti-ar fi placut sa traiesti, din punct de vedere vestimentar?
Mi-ar fi placut sa traiesc pe la 1800 dar cred ca nu mi-ar fi fost usor sa port hainele de atunci. Imi place bogatia de detalii, minunatiile de dantele lucrate manual care infrumusetau orice silueta insa cred ca erau foarte greu de purtat cu corsetele din fier, erai ca un cuier ambulant si cred ca pierdeai bucuria momentului. Prezentul mi se pare cel mai interesant pentru ca nu se mai tine cont de niciun tabu si fiecare poarta ce ii place. Si daca ai curaj si atitudine, poti sa porti si joben sau crinolina cu blugi.
De la personaj istoric ai imprumuta garderoba?
Cred ca de la Mary,Regina Scotilor. Am lucrat la „Gunpowder, Treason & Plot” un serial bazat pe viata ei in 2004. Am ajuns sa o admir enorm in timp ce am inceput sa ma documentez si sa aflu mai multe despre ea. Mi s-a parut ca si-a pastrat demnitatea, avea coloana vertebrala intacta. A fost foarte nedreptatita de soarta si am fraternizat cu ea, cu spiritul ei. Era mai austera, se imbraca in culori inchise, avea un stil mai gotic, mi s-a parut un model de forta feminina demn de urmat.
Si ca personalitate romaneasca?
Oana Paunescu si Viorica Petrovici. Doamna Paunescu m-a inspirat foarte mult, m-au impresionat combinatiile de materiale pe care le facea, mi se parea extrem de creativ tot ce face si mi-am dorit sa fiu ca ea. Mi s-a parut intotdeauna o femeie de succes, se imbraca foarte frumos, cu stil. Iar doamna Petrovici a fost deschizatorul drumurilor mele, daca nu avea incredere in mine sa ma in echipa dansei, nu s-ar fi intamplat totul atat de repede. Am invatat foarte mult de la dansa pe parcursul filmarilor. Ulterior, m-a luat ca asistent si la doua spectacole la care a lucrat la Opera Nationala: „La Traviata” si „O scrisoare pierduta”.
Ce inseamna pentru tine a patra nominalizare la Gopo dupa costumele din „Hawaii” si „California Dreamin'” si mentiunea pentru decorul din „Eu cand vreau sa fluier, fluier”?
Aveam nevoie de aceasta validare mai ales dupa cum am simtit restrictiile venite din cauza bugetului. S-a dorit un film de Oscar pentru o productie finantata de statul roman. Nu stiu cat de mult m-am apropiat de Oscar insa stiu ca nu a fost intocmai asa cum stiu ca as fi putut sa facem daca aveam o industrie mai dezvoltata in care costumele sunt luate mai in serios.
Mi-a fost teama ca bugetul se va vedea in rezultatul final asa ca m-a bucurat nominalizarea la Gopo.
Unde tii trofeul Gopo castigat pentru „California Dreamin”?
Il tin in casa parintilor mei pentru ca in mansarda lor a fost atelierul meu in primii 8 ani de lucru. Si pe Gopo il tineam acolo pentru ca i-am gasit o utilitate foarte practica. (rade) Nu stiu daca ar trebui sa povestesc. Faceam o colectie de rochii de mireasa intr-un stil mai hippie, erau decorate cu flori din organza apretat care trebuiau sa fie tratate intr-o maniera organica. Ca sa creezi flori din materiale, ai nevoie de niste instrumente care arata ca o bila cu un maner. Bilele se incing in foc si se modeleaza petala. Si pentru ca nu aveam bani sa cumpar acele instrumente, mi-a venit ideea sa il folosesc pe Gopo intr-un mod creativ asa ca am incins capul statuetei in focul de la aragaz, am modelat petalele si au iesit niste flori superbe. Sper sa nu ma certe Oana Giurgiu. (rade) Miresele care au purtat rochiile nu au stiut ca rochiile au fost create cu un Gopo.
Cum a fost perioada izolarii pentru tine?
Mi-a hranit sufletul si mintea creativa pentru ca am avut timp sa imi cristalizez ideile mai bine. Am citit toata ziua, am pictat si am meditat. Nu am mai avut timp sa citesc atat de mult din perioada liceului pentru ca am lucrat non-stop.
Am avut si momente de panica in perioada asta pentru ca munca de la atelier a fost oprita complet iar fetele pe care le avem angajate nu aveau de lucru, am nisteresponsabilitati pe care mi le asum cu seriozitate si am incercat sa gasesc solutii ca sa le fie bine. Si am inteles ca nu pot sa depind complet de lumea filmului, de aceea m-am si gandit sa incep sa lansezcolectii de haine.
Perioada pandemiei m-a inspirat si am creat o colectie de rochii si kimonouri dedicata publicului larg, inspirate dintr-o reclama pentru Ikea la care am lucrat la inceputul anului, ceva cu costume asiatice. Am creat un fusion intre croiul traditional si un impuls modern, sper sa fie apreciate, sunt pentru ambele sexe.
Rochiile create de Ana le gasiti aici.
Ai lucrat cu Cuba Gooding Jr, Dennis Hopper si Richard E.Grant. Ai avut emotii sa lucrezi cu ei,ce provocari ai avut?
A fost minunat pentru ca s-au purtat impecabil, nu au pus presiune pe mine, mi-au acceptat usor ideile si flowul creativ a curs natural.
De Cuba Gooding Jr mi-a fost usor sa ma apropii pentru ca era familiar cu toata lumea, era prietenos.
Cu Dennis Hopper si Richard E.Grant am avut o timiditate excesiva, ma gandeam ca sunt monstri sacri si ca e o istorie intreaga acolo si ii abordam ca pe niste sfinti in viata, ca pe niste eroi, mi-era frica sa ma apropii de ei. Dar au fost foarte ok si cooperanti, se vede ca au scoala serioasa de actorie si ca au o disciplina profesionala impecabila. Nu comenteaza, se muleaza pe ideile regizorului si pe rol. Sunt niste soldati perfecti.
Van Damme te lua la dans cand intrai in rulota, se invartea cu tine prin rulota, mereu era bine dispus si prietenos, a fost dragut.
Ai creat costume pentru personaje precum Regina Maria care se imbraca in cei mai mari designeri ai vremurilor pana la „Amintiri din Epoca de Aur” cu stilul sters si impersonal al comunismului. Cum crezi ca ne-a afectat comunismul si cum i-a schimbat pe romani, atat vestimentar dar si ca personalitate?
Comunismul ne-a taiat aripile, ne-a taiat orice fel de individualitate, ne-a uniformizat, ne-a transformat in robotei care se conformau. Cine nu se conforma, era marginalizat complet. Conformismul ne-a amprentat genetic, ca neam, ne-a indobitocit fara sa ne dam seama. Lipsa surselor de informare a fost grava pentru ca nu am avut acces sa ne hranim mintile si creativitatea. Comunismul ne-a sters legatura cu radacinile noastre, cu trecutul nostru istoric, cu dacii, cu partea de folclor. Statul promova griul general in toate domeniile vietii.
Ce am putea sa invatam de la felul cum se imbracau oamenii in vremea Reginei comparativ cu perioada comunismului?
A fost frustrant sa lucrez la filmele comuniste pentru ca nu aveam cum sa fiu creativa si mi-a reamintit de cat de gresite erau vietile noastre, cum nu eram incurajati sa gandim. Filmul cu Regina Maria l-am simtit ca o ocazie minunata pentru ca potentialul creator explodeaza, aveam dantele, broderii, numeroase detalii, nasturi de sidef, perle. Cred ca asta a distrus comunismul: toate fineturile, toata dantelaria, tot rafinamentul din Belle Epoque, toate detaliile lucrate de mana, atat in haine cat si in arhitectura sau orice alt domeniu. Ne-au impus industrializarea si am pierdut placerea de a avea detalii lucrate de mana. In Belle Epoque, arta explodase in cel mai frumos sens. Comunismul a sters tot si ne-a adus intr-o lume gri, plina de robotei care faceau totul la fel, la unison. O lume in care bunele maniere nu mai contau, a desfiintat nobilimea si orice fel de eleganta. Stergand diferentele materiale dintre oameni, au sters cu buretele si niste valorile culturale, ne-au rupt radacinile.
Ce ar trebui sa facem pe viitor ca sa ne fie mai bine,?
Cred ca ar trebui sa ne conectam la inima, sa luam fiecare decizie cu inima si nu cu mintea rationala care ne vrea binele dar cantareste atat de mult toate optiunile si riscurile incat, la un moment dat, trece viata pe langa tine si pierzi elanul creator. Cand faci totul din inima, dispare suferinta si orice munca pare mai usoara.
Cat de important crezi ca este sa ne intoarcem la radacini?
Este cel mai important lucru. Cand nu ai radacini sau nu ti le recunosti, nu ai de unde sa iti tragi seva creatoare, energia. Totul vine de acolo. Suntem amprentati transgenerational de stramosi, inclusiv faptul ca ne tragem dintr-un popor luptator precum dacii. Ar trebui sa ne sustinem ideile mai demn, sa nu mai renuntam la visele noastre atat de usor. Conectarea cu radacinile ne imputerniceste si ne valideaza. Avem in gene niste date foarte bune,avem o fundatie solida pe care sa ne implantam radacinile si sa ne dezvoltam.
A fost nevoie sa vina strainii sa ne arate cat de valorosi suntem. A trebuit sa vina Dior sa se inspire din vesta noastra de Bihor, sa vina ambasadorul Frantei in Romania sa faca o colectie intreaga inspirata de folclorul romanesc si lucrata de artizani populari de la sat. A trebuit sa vina Printul Charles care promoveaza casele din Transilvania si magiunul de Topoloveni si spune ca suntem oameni minunati. Si ce noroc pe noi ca am avut o Regina precum Maria care a fost mai patrioata decat cei mai multi romani. Desi femeilor nu le era permis sa se amestece in politica, erau legate de maini si de picioare, Regina Maria a luptat pentru tara noastra cu toate marile puteri ale lumii.
Cand refuzam conexiunea cu radacinile noastre, ne intrerupem contactul cu inima.
