Anda Saltelechi este actrita a Teatrului Odeon din 2013.

A avut rolul principal in Persona, in regia lui Radu Nica, un spectacol unde ii avea parteneri pe Alexandru Papadopol si Ioana Bugarin.

A lucrat cu regizori ca Dragos Galgotiu ( in Hamlet, Casanova), Mihai Manutiu ( Jurnalul lui Robinson Crusoe, dupa Insula lui Gellu Naum), Alexandru Dabija (Sveik) in spectacole la teatrul Oden, dar si in spectacole colaborari la Bulandra (Orfeu si Euridice, regia Alexandru Darie) sau in tetarul radiofonic (Nocturnele lui Leonida, regia Alexa Visarion).

Daca lucrurile merg bine si nu avem multe cazuri de infectare covid 19, duminica – 7 martie-  o puteti vedea la teatru Odeon intr-un one woman show, Pe jumatate cantec, in regia Crista Bilciu.

Urban.ro are o serie de mini interviuri cu actorii care se intorc la teatre si la munca, dupa foarte multe luni de pauza. E o usa intredeschisa in lumea din spatele scenei, cu detalii printre randuri despre dificultatile prin care trec actorii independenti sau angajati ai teatrelor de stat in aceasta perioada.

  Ai emotii legate de intoarcerea inapoi pe scena, in fata publicului? Cum crezi ca va fi?

Asta-vara am fost norocoasa sa joc intr-un performance-instalatie, un proiect H3 in colaborare cu Teatrul Odeon, initiat de scenograful Adrian Damian, regizat de Alexandru Berceanu, “Who am I?”. Dupa ce pandemia ne inchisese in case aveam dintr-o data sansa sa ne intâlnim, sa fim in mediul care ne place, sa lucram cu oameni misto. Andrea Gavriliu, care a facut coregrafia, a scos si untul din noi. Spectacolul incepea cu noi uitându-ne in ochii spectatorilor. Toata lumea purta masti. Si in jur de cinci minute, noi, cei cinci actori, treceam de le om la om si ne uitam ochi in ochi. Era emotionant cum unora le venea sa plânga, altora sa râda (simteai asta doar dupa cum se miscau ochii, altceva nu vedeai), altii isi mutau privirea din ochii nostri. Erau clipele de inceput de spectacol care ne lasau sa intram intr-un fel adevarat si, poate, violent, pentru unii, in sufletul lor. Si asta dupa ce mult timp am stat inchisi in case.

Ceea ce vreau sa spun e ca spatiul si timpul spectacolului e unul intim si foarte special, poate chiar privilegiat. E intre actorii si spectatorii care sunt in seara aceea acolo. Pentru ca teatrul nu e in rama, e in schimbare. Iar daca momentul spectacolului e unul privilegiat, am mari emotii pentru intoarcerea pe scena. Nu stiu cum va fi, dar ma bucur ca se intâmpla cu un spectacol cum e „Pe jumatate cântec”. Zilele astea imi repetam textul si aveam, dupa atâta timp, revelatia ca e foarte generos in emotii, atât pentru mine care il „locuiesc”, cât si, sper, pentru oamenii care vor fi duminica, 7 martie, in sala.

 Ti-a fost dor de scena? Si daca da, cum s-a simtit dorul si ce parte ti-a lipsit cel mai mult?

Mi se pare uneori ca lumea e ca un vârtej. La inceputul pandemiei când totul s-a oprit, mi-am zis „ia sa ma linistesc eu putin sa vad incotro merg, ce fac cu mine, ca fiinta…”. Nu stiu daca mi-am raspuns la vreuna dintre intrebarile de mai sus, dar poate cautarea e mai importanta decât raspunsul in sine. Din când in când, imi gaseam motiv sa merg cu bicicleta in centru. Ma opream in fata Teatrului Odeon si ma uitam la cladire. Imi imaginam scena, in liniste, cu reflectoarele stinse. Si imi venea sa plâng. Eram (pun la trecut si sper sa nu se mai intâmple) privata de meseria mea, mi se lua un an din viata mea profesionala si nu numai. Era trist. Vorbim in meseria asta de talent, de noroc, de a fi acolo la momentul potrivit. Acum era ceva din afara noastra, incontrolabil, care ne oprea, care ne despartea de colegi si ne inchidea in case. Si ceva-ul asta era nevazut.

Ca spectator imi place mult momentul acela dinaintea ridicarii cortinei, când totul e mister si posibilitate. Ca actrita, mi-e dor de momentul acela când stai in culise, cu inima batând nebuneste si urmeaza sa intri in scena.

Ce ai facut in aceasta perioada ca sa-ti “tii mintile acasa”?

Am mers cu bicicleta din Constanta pâna in Vama Veche, singura si batuta de vânt. Am avut adevarate crize de râs pe drum, atunci când pedalam si vântul ma tinea pe loc. Mi-am dat seama ca nu te pui cu natura. E fabulos de complexa si frumoasa. Am mers pe munte. M-am imprietenit cu frigul. Am citit. Am vazut câteva spectacole online. Am lucrat un spectacol online. Am citit poezii pentru adolescenti. Am avut curaj. L-am pierdut. L-am regasit. Mi-am cumparat o super-bicicleta. Planuiesc o calatorie cum a fost cea de pe Camino spre Santiago de Compostella in 2019. Doar ca asta va fi in România.

Ce probleme au aparut pentru tine, si cum te-ai descurcat, motivat ?

Avusesem inainte de pandemie o perioada destul de intensa, cu repetitii si spectacole multe. Problema a fost când am inceput sa resimt golul, când m-am simtit inutila. Daca doctorii lucreaza cu trupul, noi lucram cu sufletul. Si, parca simteam ca sufletul devenea mai putin important in vârtejul care se crease. Da, m-am simtit inutila pe fata pamântului. Apoi, am inceput repetitiile la “Who am I?” si lucrurile au intrat pentru un timp intr-un normal bun pentru suflet.

Cum te vei proteja in timpul repetitiilor si spectacolului in contextul pandemiei?

In spectacolul de duminica, „Pe jumatate cântec”, joc singura, e un one-woman show la care tin foarte mult. Inainte de spectacol voi face un test COVID pentru a nu pune pe nimeni in pericol. In ce priveste publicul, am incredere in el ca daca se simte bolnav va sta acasa. Ma spal des pe mâini. Voi repeta cu masca. Colegii mei de la tehnic vor fi si ei cu masca. Ne protejam unii pe altii. Avem grija unii de altii, ceea ce e bine, nu?!

Dupa o pauza atat de lunga, va fi nevoie de multe repetitii inainte de revenire?

Pentru spectacolul de duminica am nevoie mereu de vreo câteva zile de repetitie de text. Iar, in ziua spectacolului, la 15:30 e o repetitie in plin, iar la 19:30 incepe spectacolul.

E nevoie de repetitii mereu, la toate spectacolele si, având in vedere pauza aceasta lunga, cu atât mai mult.

Crezi ca te vei bucura mai mult, va fi o alta stare pentru fiecare moment petrecut in fata publicului, dupa aproape un an de pauza?

Ceea ce stiu sigur e ca abia astept sa joc. Sa fiu aproape de oameni. E ciudat sa nu mai vezi fetele lor, dar bine ca nu avem ochii acoperiti. Acolo inca mai putem distinge emotia. Ceea ce o sa se petreaca duminica nu va pot povesti decât dupa ce se va fi intâmplat. Sa ramânem sanatosi si cu sufletul limpede!

Dintre spectacolele in care esti distribuita, care este cel in care iti doresti sa il joci din nou si de ce?

Imi doresc sa joc absolut toate spectacolele in care sunt distribuita si abia astept sa incep proiecte noi si provocatoare. Cred ca lumea are nevoie de povesti, de teatru, de arta, de culoare. Acum mai mult ca niciodata.