Carmen Tanase: „Daca ai adevar, daca te uiti adevarat la un personaj, la un partener chiar si cand tace, daca esti curios de tot ceea ce spune, indiferent ca tu stii textul dinainte, atunci esti bun sa fii actor.”
Carmen Tanase este protagonista uneia dintre cele mai importante premiere teatrale ale momentului “Cui ii e frica de Virginia Woolf?’, la Teatrul Odeon, in regia lui Alex Mazgareanu, avandu-i colegi in distributie pe Adrian Titieni, Ioana Marcoiu, Silvian Valcu.
E una dintre actritele cele mai cunoscute din Romania, gratie versatilitatii rolurilor sale din seriale cu audiente uriase (Seria “State si Flacara” de la Acasa Tv, “Sacrificiul” – Antena 1), dar si pentru ca face parte dintr-o generatie care este gata sa joace teatru cu bucurie in orice colt de tara, oriunde sunt spectatori care se bucura de teatru.
Noua versiune a Marthei – personajul principal din “Cui ii e frica de Virginia Woolf” – are in interpretarea sa si dramatism, si eleganta si finetea nuantelor emotiior unei femei care ia decizii controversate pentru multi, dar curajoase. Criticii de specialitate spun ca Martha in interpretarea lui Carmen Tanase are toate sansele pentru a fi luata in calcul la premiile UNITER.
Urban.ro a stat de vorba cu doamna Carmen Tanase la cateva zile dupa premiera spectacolului “Cui ii e frica de Virginia Woolf?”.
V-au placut Gina Patrichi, Olga Tudorache, actrite cu o eleganta atemporala. Si dvs sunteti apreciata pentru eleganta dvs din roluri, prezenta scenica foarte puternica. Ele vin din educatia de acasa sau e ceva obtinut prin exercitiu?
Nu stiu pentru ca eu nu ma vad. Tot ceea ce am invatat este de la parintii mei si de la oamenii din jurul meu. Sunt foarte bun observator al vietii in general, imi plac foarte mult oamenii colorati, nu imi iau modele oameni plictisitori super intelectuali; mie imi plac tiganii, boschetarii, ma opresc si vorbesc cu toti betivii. Nu cred ca am chestia asta de printesa, n-am avut-o niciodata, sunt dintr-o mahala din Ploiesti. Ma rog, Mahalaua lui Caragiale era pe vremuri, dupa aia s-a facut cartier, dar nu suntem boieri.
Va alintati, tatal dumneavoastra a fost un intelectual.
Si mama, dar nu asta e important. Nu am crescut cu bona, n-am fost la scoli alese, am fost la scoala din cartier. N-am sange albastru deloc.
Reactia spectatorilor care v-au vazut acum in “Cui ii e frica de Virgina Woolf?” a fost: ce doamna!
(rade) Sunt o doamna de 60 de ani, cum sa fiu altfel. Jucam personaje, de aia ne-am facut actori ca sa jucam si regine si tiganci, cum a fost in Flacara. Si drogate. Asta e meseria. Poate e o abilitate in plus fata de alti oameni care nu sunt actori, sau care nu au talent…
„Eu nu stiu sa predau neaparat actorie. Eu nu stiu mai nimic de fapt, eu simt niste lucruri si ii invat pe copii sau pe tineri sa caute adevarul. Daca reusesc sa-l aiba si sa-l dezvolte, bine; daca nu, nu au ce sa caute in meseria asta.”
Ati predat pentru studenti si pentru copii, actorie. Ce i-ati invatat despre aceasta corporalitate pe care tinerii actori nu o au toti: stau mai cocosati…
Si eu stau cocosata, dar stau asa pentru ca am probleme cu spatele. Dar nu ma gandesc neaparat la corporalitate pentru ca atunci cand esti personajul ala nu mai conteaza. Iar eu nu fac teatru-dans ca sa conteze atat de mult corpul. Sigur ca nu stai cracanat decat daca e nevoie, dar asta vine din faptul ca ti-ai asumat personajul, nu trebuie sa te invete nimeni.
Eu nu stiu sa predau neaparat actorie. Eu nu stiu mai nimic de fapt, eu simt niste lucruri si ii invat pe copii sau pe tineri sa caute adevarul. Daca reusesc sa-l aiba si sa-l dezvolte, bine; daca nu, nu au ce sa caute in meseria asta.
Daca ai adevar, daca te uiti adevarat la un personaj, la un partener chiar si cand tace, daca esti curios de tot ceea ce spune, indiferent ca tu stii textul dinainte, atunci esti bun sa fii actor. Daca nu, nu. Pentru mine lucrurile sunt simple.
Sunteti o profesoara aspra?
Nu, nu deloc. Pentru ca la scoala inveti. De asta esti acolo sa inveti si sa gresesti, ca atare la mine copiii au libertatea sa greseasca si sa faca ce vor ei. Si-acum predau la Academia Buftea la Vlad Ionescu. Copiii sunt putin timorati de timpurile pe care le traim, de restrictiile pe care le intalnesc; nu mai inteleg nimic si 12-13 ani este o varsta foarte fragila. Au fost putin uimiti ca la mine au voie sa faca ce vor. Inclusiv sa se urce pe pereti, pentru ca asa este normal la 12 -13 ani: sa tipi si sa nu asculti. Incerc sa pastrez cat se mai poate o anume normalitate ca sa putem sa functionam. Nu poti sa fii actor daca stai la colt, pe coji de nuca si ti-e frica si de umbra ta.
Profesorii dvs din facultate v-au invatat asta? Sau a fost din caracterul dvs?
Noi nu aveam aceasta problema atunci, paradoxal pentru ca traiam intr-o epoca cu multe restrictii.
Noi eram si indisciplinati, si chiuleam… Nu vreau sa fac apologia faptelor rele, sa ne intelegem, dar este important sa treci prin toate si sa gusti din toate, cel putin pentru profesia noastra. Acum sigur ca daca joci un drogat nu e nevoie sa te droghezi. Observi, te uiti, totusi e o meserie de mimetism cumva, dar lucrurile esentiale este important sa le parcurgi in viata asta.
Mie nu-mi plac oamenii care stau in rand, cred ca tot ce a venit ca evolutie in lumea asta a venit din nesupunere. Oameni care au iesit din rand. Sigur ca trebuie facut totul cu o anumita masura, dar asta e in tine, nu-ti da nimeni masura. Libertatea este esentiala in viata oricarui om, a oricarei fiinte nu neaparat a unui om.
Perpectiva dvs de a lucra cu tinerii in modul de a le da voie sa greseasca, ceea ce sistemul de invatamant de la noi nu prea incurajeaza, se simte si in faptul ca acceptati sa lucrati cu actori si regizori tineri. Acum la Cui ii e frica de Virginia Woof ati fost pe mana unui regizor foarte tanar, Alexandru Mazgareanu. Cum a fost sa va “subordonati” ca actrita unui regizor foarte tanar care avea perspectiva lui asupra acestui text?
Desi e tanar, e un om normal. M-am temut la inceput, si Alex stie ca i-am spus. Cand am auzit ca voi lucra cu Alex Mazgareanu nu stiam prea multe pentru ca, din pacate, nu am timp sa merg la teatru pentru ca in ultimii ani am jucat aproape in fiecare seara. Nu prea stiu valul nou.
Si m-am temut ca o sa ne puna cu capul in jos, ceva… Toata lumea vrea sa iasa in evidenta, pana la urma e normal, e de inteles lucrul asta. Si am zis “o, doamne ce o fi?!”. Si am avut o intalnire care a fost extraordinar de placuta si s-a prelungit pe multe ore, la un restaurant langa Teatrul Odeon. Mi-am dat seama ca e un om normal, care umbla la fineturi, care observa detalii. Am zis de atunci “e omul meu” si ne-am inteles foarte bine la lucru. Sigur ca eu mai urlu cateodata, ca ma mai apuca nervii, dar deja ne cunosteam si ne iubeam. Nu mai conteaza – cand iubesti un om – ca il mai apuca pandaliile.
A fost grea perioada de lucru?
Da, a fost greu. Pentru ca e o piesa grea. Un text greu de invatat. Si veneam dupa o pauza care era greu de recuperat. Eu sunt un om antrenat care invata extrem de repede un text. Cel putin pe perioada scurta, cum e la filmari, tin minte pe loc. Asta m-a ajutat si-n teatru de-a lungul timpului pentru ca iti schimbi putin mecanismul, nu mai este invatare de scurta durata, dar ai anumite tehnici sa si stabilizezi ce ai invatat.
Acum nu am mai putut invata repede. E adevarat ca si textul este foarte greu, nu prea poti sa-l inveti acasa, trebuie sa ai partenerul alaturi pentru replici. Nu puteam sa ma mut la Titi (n. red. Adrian Titeni) si nici el la mine. Dar am simitit ca mi-a inghetat mintea si pana am dezghetat-o a durat.
La aplauze a fost cu lacrimi din partea spectatorilor…
Nu stiu ca nu-i vad pentru ca au masti. Eu m-am bucurat ca si cum ar fi fost sala plina. Ii simt pe cei 90 care sunt in sala, vin cu tot sufletul. Acum la teatru chiar vin cei care iubesc cu adevarat teatrul, carora le-a lipsit teatrul, si asta se simte in energia salii.
In lockdown ati avut relaxarea sa faceti un mini serial de teatru online, cu Marius Manole, Serban Pavlu, Vlad Zamfirescu…
Dar nu a fost initiativa mea. A fost planul lui Vlad, cu Alex Popa, cel care a scris textul. Vlad m-a sunat si m-a intrebat daca ma intereseaza. Absolut, orice ma interesa ca sa facem ceva. Cred ca noi am fost primii in lume, eu n-am mai vazut asa ceva pana la noi, dupa aceea am mai vazut.
Mi s-a parut o idee foarte buna, un mod foarte util si placut sa-mi petrec timpul ala oribil in casa, abia asteptam repetitiile. Imi lasam cateodata zoomul deschis, cand ei vorbeau si aveau treaba intre ei acolo, si aveam senzatia ca e casa plina. Era foarte placuta senzatia sa stau in alta camera si sa-i aud pe ei vorbind din bucatarie.
Vorbeati mai devreme de oamenii care nu stau in rand, ati avut intotdeauna un curaj de a iesi din rand si de a va opune valului. Si mentionez decizia de acum ceva ani cand domnul Beligan v-a propus sa veniti de la Iasi la Bucuresti, si ati spus nu. Orice artist isi doreste sa ajunga la Bucuresti, cum ati gandit atunci?
N-am gandit, m-am simtit bine la Iasi, jucam foarte mult, aveam prieteni, eram ca acasa la mine. Era domnul Mircea Radu Iacoban director si m-a luat la Iasi de la Suceava unde ne repartizasera dupa facultate. La Suceava era o sectie noua a Teatrului National din Iasi si a fost urat rau de tot: n-aveam sala, lucram la Casa de Cultura care era bocna, n-aveam cele necesare traiului, era atat de frig ca dormeam cu hainele groase pe noi.
Dar va invita domnul Beligan, nu v-ati simtit flatata?
M-a onorat faptul ca domnul Beligan m-a remarcat si a ramas onoarea asta toata viata, dar eu am reactionat la impuls, am zis “ma simt bine aici, nu am invatat suficient in aceasta meserie, vor mai fi ocazii”.
„Am invatat sa am rabdare. Sa nu ma mai arunc cu capul inainte si sa spun “nu e acum momentul, nu-i nimic, o sa fie”, nestiind daca va fi sau nu momentul respectiv candva. Dar mi-a demonstrat viata ca, daca am avut rabdare, am primit. Nu m-am agitat, nu m-am dat ieftin, nu am facut compromisuri, am zis ca daca e sa vina, cu rabdare va fi. Nu stiu daca functioneaza tot timpul treaba asta, dar nici nu ma mai grabesc. Unde sa ma mai grabesc?!”
Pe de alta parte, acum mai recent, cand lucrati cu Ruxandra Ion, care e prietena cu dvs, dupa ce ati terminat un serial cu ea, ati spus “eu vreau o pauza”, desi va invitase sa lucrati la altceva… Acelasi curaj de a va aseza impotriva valului.
Este posibil sa fie un instinct care functioneaza foarte bine. Atunci am zis nu mai fac alt proiect, si daca zic nu, asa ramane, nu ma intorc. Am realizat dupa cateva luni ca, daca nu ziceam atunci nu, eu acum eram intr-un pat, imobilizata, miscand doar capul. Pentru ca am descoperit o problema de sanatate, pe coloana vertebrala, care trebuia operata ieri, iar eu nu stiam, nu aveam niciun semn.
Am descoperit intamplator cand m-am dus sa-mi fac analize. Tin minte ca trebuia sa ma duc la filmari la nea Marin, la productia Monei Segall, in 3-4 zile. Si cand s-a hotarat ca trebuie sa ma operez ieri, nici nu stiam ce sa fac cu emisiunea. Se pregatisera, nu voiam sa-i incurc. Mona, care e un om extraordinar, a inteles imediat si a zis “nici nu stam la discutii; ma descurc si tu iti vezi de sanatate”. Si asa m-am operat.
Vazut din afara, nestiind aceste detalii personale, parea ca aveti o strategie pentru cariera dvs: niste pauze luate anume, un moment propice cand sa va mutati dintr-un teatru in altul…
Nu, n-am nicio strategie (rade). Va dezamagesc, in general, nu am nicio strategie, reactionez la impuls.
Din perspectiva de a fi foarte aglomerata si de a juca foarte mult, anul trecut – care a fost mai linistit – nu v-a facut bine?
Nu, mi-a facut foarte rau. Si imi face in continuare foarte rau. Eu nu vreau sa stau degeaba, nu de asta am facut aceasta profesie, am vrut sa fiu ocupata. Bine, sunt unii care se simt bine, am inteles. Chiar si colegi care au descoperit ce inseamna statul acasa. Eu stiu ce inseamna sa stai acasa si nu e bine.
Daca e sa va ganditi la felul dvs de a fi si la cariera dvs, simt ca sunteti oarecum aspra cu dvs, dar daca e sa va multumiti pentru ceva, pentru ce v-ati fi recunoscatoare?
Pentru rabdare, Am invatat sa am rabdare. Sa nu ma mai arunc cu capul inainte si sa spun “nu e acum momentul, nu-i nimic, o sa fie”, nestiind daca va fi sau nu momentul respectiv candva. Dar mi-a demonstrat viata ca, daca am avut rabdare, am primit. Nu m-am agitat, nu m-am dat ieftin, nu am facut compromisuri, am zis ca daca e sa vina, cu rabdare va fi. Nu stiu daca functioneaza tot timpul treaba asta, dar nici nu ma mai grabesc. Unde sa ma mai grabesc?!
Eu am invatat de la o mare profesoara cum e cu meseria asta: Olga Tudorache. Este pentru mine o sfanta. Olga Tudorache, tot asa, nu stia sa predea, ea ajungea sa fie exemplu fara sa vrea. Si eu iubind-o foarte mult, m-am uitat la ea ca la soare si normal ca s-a imprimat.
In primul rand la Olga Tudorache nu exista sa intarzie, sa lipseasca. Noi asa am invatat. De asta pe mine ma enerveaza oamenii cand intarzie, ca nu vin la masina la timp la filmare. Acum e altceva, lucrurile se schimba, nu neaparat o dinamica care mie imi convine, dar poate ca e o dinamica buna pentru viitor.
Tot ce pot sa spun e ca ii datorez foarte mult Olgai Tudorache, poate totul. Si Olgai Delia Mateescu care m-a pregatit sa ajung la Olga Tudorache. Si Olga Delia Mateescu este la fel de stricta si nu te lasa pana nu esti perfecta.
Mai pastrati legatura cu doamna Mateescu, va vede in spectacole?
Am jucat intr-un spectacol al ei, acum 2-3 ani, o piesa politista excelenta, la Teatrul din Buzau, impreuna cu fiica ei si cu ginerele ei; a fost o treaba de familie, pentru ca si eu, cumva, fac parte din familia lor. Primul baiat era bebelus cand eu m-am dus la ea la pregatirea pentru admitere, acum are si el copil.
O iubesc foarte mult pe Olga Delia pentru ca ea mi-a pus practic meseria in mana pentru prima data. Apoi am intrat la facultate si am avut sansa sa fiu la Olga Tudorache.
Am avut emotii la acest spectacol nou pentru ca ea a regizat. Si e foarte severa, nu s-a schimbat din tinerete cand ma duceam eu prima data la ea cu ochi mari, speriata de bombe, nu s-a schimbat. Nu lasa nimic sa treaca. M-am straduit sa nu o dezamagesc nici acum.
