Dansul este una dintre cele mai frumoase conversatii pe care corpul o poate realiza, iar trupele profesioniste de dans din intreaga lume exploreaza limitele corpului pentru a creea astfel o forma de arta.

In dans, corpul nu inseamna doar membre, asadar o serie de coregrafi si dansatori incurajeaza persoanele cu dizabilitati diferite sa faca parte din companii de dans, folosindu-si alte parti ale corpului pentru a se exprima artistic.

O istorie in pasi de dans pentru oricine: Yvonne Rainer este unul dintre dansatorii-coregrafi care se foloseste de concepte cunoscute mediului artistic de mai bine din 50 de ani, transformand dansul intr-un limbaj de comunicare pentru oricine, inclusiv pentru persoane cu dizabilitati.

Cel mai cunoscut concept al coregrafei este “Convalescent Dance”, un spectacol aparut in anii 60’ care a rescris intreaga istorie a dansului si a dizabilitatilor.

Conceput initial pentru trei dansatori, Yvonne a adaptat coregrafia astfel incat sa poata fi reprezentata de dansatori profesionisti si amatori, iar criticii au considerat spectacolul ca fiind o “explorare a ceea ce face durerea”, asa cum a notat curatorul Risa Puleo in eseul aparut in publicatia Art Papers.

Coregrafia lui Rainer are cateva miscari obisnuite, insa deosebit de expresive, ca ingenunchierea, clatinatul capului sau rostogolirea pe podea. Ulterior, cand artista traversa momente de boala, miscarile din dansul creat de ea se transformau, devenind aproape miscarile sale personale.

Generatiile mai tinere de dansatori aduc si alte concepte pe scena, astfel incat oricine sa se simta inclus in coregrafiile concepute.

Din 2003, un nou concept a aparut in lumea dansului, “to crip”. Termenul ii apartine lui Carrie Sandahl, care il descrie ca o forma de cercetare, „reprezentarea sau practicile de masa pentru a dezvalui ipoteze valabile si efectul de excludere”. Cu alte cuvinte, prin dans, artistii isi pot darama bariera de excludere, purtandu-si cu mandrie handicapul sau boala. Acestia trateaza deficienta cu o forta artistica generativa, evidentiind ceea ce este unic si frumos in modul in care se misca.

Si Jerron Herman este un dansator care sufera de hemiplegie, o forma a paraliziei cerebrale, ceea ce inseamna ca sufera miscari involuntare in jumatatea stanga a corpului. Acesta a creat “Many Ways to Raise a Fist”, un performance solo la Whitney Museum of American Art in 2019, prin care isi pune in valoare spasmele musculare vizibile.

In prezent, Herman face parte din compania de dans new york-eza Heidi Latsky Dance Company, care are mai multi membri cu dizabilitati in echipa, insa dansurile lor sunt intotdeauna spectaculoase.

Laurel Lawson danseaza din scaunul cu rotile si documenteaza aceasta tehnica, care va deveni in curand o carte. Ea a observat ca o parte dintre scaunele cu rotile nu sunt conforme pentru toti utilizatorii, mai ales in cazul celor care si danseaza din aceste scaune, ajutand la prototiparea unor scaune speciale pentru cei care au nevoie de mai multe mobilitate, insa fara a se rani sau a-si suprasolicita corpul pentru ca scaunul nu-i ajuta.

Impreuna cu Herman, dar si cu Michael Maag, light designer, au creat Kinetic Light, o companie de dansuri care isi doreste sa faca cat mai accesibil dansul in randul persoanelor cu dizabilitati, inclusiv pentru cei cu deficiente de vad. Pentru acestia, au creat o aplicatie speciala prin care le sunt descrise miscarile, Audimance.

Desi exemplele sunt internationale, peste tot in lume se incearca prin diferite proiecte si programe o eliminare a stereotipurilor, mai ales a celor legate de dizabilitati fizice si vizibile. Astfel, toti cei interesati sa ajute si sa gaseasca solutii pentru grupurile vulnerabile pot cauta informatii despre “disability culture”, un fenomen care incepe sa capete amploare si sa aduca normalitate in lumea in care traim, indiferent de tara din care provenim.