Pentru pasionatii de gastronomie si nu numai, s-a lansat recent la editura GastroArt “Curatorul de zacusca”, o selectie  de texte gastronomice sub forma unei culegeri de articole, studii, editoriale si interviuri publicate in diferite medii, dar si inedite (scrise special pentru acest volum) de Cosmin Dragomir, unul dintre cei mai cunoscuti jurnalisti culinari romani.

Volumul abordeaza diferite teme de istorie ai antropologie culinara romaneasca si beneficiaza de o multitudine de ilustratii. In format mare, coperta cartonata, full color si consistent (432 de pagini) volumul poate face deliciul oricarui gurmand, gourmet sau pasionat de lectura. “Curatorul de zacusca” prezinta si o serie de anecdote gastronomice autohtone care dovedesc cat de suprinzatoare este istoria noastra culinara, cu pagini dedicate salatelor, maruntaielor, ciorbelor, deserturilor, printe altele.

Cosmin Dragomir este fondatorul GastroArt – prima revista dedicata cercetarii istoriei gastronomiei si a ospitalitatii romanesti, co-organizator al Congresului National de Gastronomie si Vin, co-initiator al legii Ziua Nationala a Gastronomie si Vinurilor din Romania, organizator a zeci de conferinte, dezbateri si evenimente cu tematica – identitate gastronomica nationala.

Pentru contributiile la valorificarea tezaurului imaterial gastronomic a fost recompensat cu diplome de excelenta de la: Gault & Millau, Asociatia Nationala a Bucatarilor si Cofetarilor din Turism, Asociatia Jurnalistilor din Turism, Horeca Insight sau Horeca School.

Cosmin se recomanda ca jurnalist, insa practica o meserie de nisa, in care combina istoria, antropologia si sociologia cu gastronomia. “Raman jurnalist pentru ca nu sunt nici istoric, nici antropolog, nici sociolog desi mi-as fi dorit. Se vede asta din ceea ce scriu, dar mai ales din lipsa unor metode stiintifice de abordare a subiectelor. Dar poate ca e mai bine asa, abordarea academica este greoaie, iar eu nu ma adresez doar specialistilor ci publicului larg”, a povestit Cosmin la lansarea volumului “Curatorul de zacusca”.

Ce face Cosmin de fiecare data la evenimentele gastronomice si in textele sale este sa sublinieze importanta gastronomiei multietnice, care a primit numeroase influente de la fiecare popor care a trecut prin spatiul romanesc, si care definesc astazi ceea ce numim bucatarie romaneasca. “Traditional inseamna consumat cu frecventa timp de mai multe generatii. Avem o bucatarie traditionala, avem si gastronomie romaneasca ca suma de preparate regionale”, subliniaza jurnalistul.

Despre acest volum, Cosmin Dragomir spune ca “se adreseaza tuturor categoriilor de cititori, nu are pretentii academice, ba chiar din contra, este scrisa si paginata cu gandul de a nu intimida pe nimeni”.

Cosmin isi “hraneste” aceasta pasiune pentru istoria gastronomiei locale de mai bine de zeci ani: “am inceput cu cele contemporane, povesti din restaurante, din vietile chefilor sau chiar din “vietile” preparatelor. Apoi, pe cand lucram la un defunct site de cultura urbana, am tot scris despre istoria Bucurestiului si in acele documentari am gasit si cateva povestiri gastronomice. Am cautat carti care sa trateze subiectul, am aflat ca nu exista si ca bibliografia dedicata istoriei gastronomiei de la noi e extrem de saracacioasa. Asa a inceput. Acum sa vedem unde se termina”.

Intrebat de urban.ro ce ingredient lipseste gastronomiei locale, Cosmin a explicat ca “increderea si respectul de sine. Jumatate de secol de strandardizare comunista ne face inca sa credem ca gastronomia noastra se reduce la sase ciorbe, ceafa de porc cu cartofi prajiti si papanasi. Din contra, avem o varietate enorma, dar suntem ignoranti. Avem putine idei, dar sunt fixe. La fel ca in multe alte domenii efectul Dunning-Kruger este majoritar si acaparator. O dam, mereu, in balarii. Preferam sa credem in extraterestrii antici, in decebali cu cape si tuneluri pe sub Marea Neagra si mai putin in cresterea sparanghelului in flora spontana de la noi, in urma cu doua, trei secole si asta in ciuda faptului ca botanica si contemporanii demonstreaza asta. In ceea ce priveste gastronomia actuala cred ca suferim de sindromul Stockholm al burgerului. Poate, asa cum ne schimbam zilnic chilotii si sosetele o sa invatam sa ne variem si meniul.”

“Curatorul de zacusca” de Cosmin Dragomir se poate comanda de aici, iar mai jos regasiti doua fragmente din volum, despre pasiunea lui Brancusi pentru mamaliga si a lui Enescu pentru crenvursti cu porumb dulce.

Ca toti oamenii de munte din Romania, Constantin Brancusi era un mare amator si consumator de mamaliga. Acest articol culinar imi repugna, desi eram obligat sa-l consum aproape la fiecare cina sau dejun pe care le-am luat cu sculptorul in tara. Isi facea singur mamaliga si la Paris. Am degustat-o si acolo cu sila, fara sa i-o spun. (…) In privinta mamaligii nu ne-am inteles niciodata. Brancusi pretindea ca mamaliga stimuleaza fortele fecunditatii si ma blestema ca adept al infamului pastro englez Malthaus (…), scrie Petre Pandrea in Brancusi. Amintiri si exceze. Afrodisiaca ori ba, cu mamaliga si ciuperci a furat multe inimi, asa cum vedem mai jos.

(…)

Despre miraculoasa mancare de bureti aflam amanunte tot de la Cella Delavrancea: “El isi cinstea prietenii cu aceeasi solemnitate, dar cu o mancare de ciuperci pregatita de el cu mirodenii alese in mare mister. Musafirii lui trecusera prin multe vami pentru a ajunge la acest privilegiu. (…) Cucoane obisnuite cu o viata de rafinament, care adoarme uneori reflexe de aparare, se inviorau de placerea de a manca mamaliga pe blid de lemn si ciuperci cu multe verdeturi migalite de maestrul sculptor.”

De ce ramanea flamand George Enescu la mesele regale

Tanarul George Enescu a fost febletea reginei Elisabeta (Carmen Sylva) si era deseori invitat la masa la Palatul Regal, iar la Peles avea o camera la mansarda castelului. Considerat fiu de suflet al reginei, Enescu isi marturiseste deseori indatorarea si afectiunea pentru cea care l-a adoptat sufleteste:

„Pentru mine, Carmen Sylva este o reincarnare a Sfintei Elisabeta. … Astfel a fost si Regina Elisabeta a Romaniei, care daruia tot ce avea, despuindu-se de toate bunurile si savarsind toate marinimiile.
Si eu am beneficiat de aceasta darnicie si bunatate. (…) De asemenea, scriitoarea mi-a dedicat cartea Ei «Soare si Evanghelu», adresand-o «copilului sufletesc» al Ei, adica mie, cel prea nevrednic. (…) Regina m-a adoptat sufleteste, cand s-a inapoiat din Germania, in 1898, dupa o indelunga absenta. … Cand m-am inapoiat in tara, … mi s-au deschis portile Palatului. Era in 1898. Regele Carol I binevoia sa se intereseze de mine, ca de un om care munceste temeinic, iar Carmen SyIva de productia mea, in numele careia m-a adoptat sufleteste, socotindu-Se «cealalta vice-mama», pentru ca stia ca prima imi fusese Principesa Elena Alexandru Bibescu. …in fiecare vara eram invitat la Castelul Peleş”.

Totul era bine si frumos pentru compozitor, pana la… masa. Ceremonialul meselor regale era strict iar spiritul cazon al regelui Carol in lasa pe muzician mai mult flamand. In “Destainuiri despre George Enescu”, Ilie Kogalniceanu povesteste: 

„Protocolul impunea insa reguli stricte la masa regala, si anume ca Regele si Regina sa fie serviti primii, in acelasi timp. Regele Carol manca putin si repede. Cand termina, i le lua farfuria, si, in acelasi timp, se ridicau si farfuriile celorlalti comeseni, indiferent daca acestia mai mancau sau nu. Asta insemna ca ultimii serviti nu apucau uneori sa-si goleasca farfuria. Enescu – fiind cel mai tanar, era servit de obicei ultimul – trebuia deci sa manance repede”. 

Existau, insa, si momente in care Enescu se putea bucura de mancare: atunci cand se serveau crenvursti sau porumb fiert: „se bucura insa, cand se serveau crenvurstii, care se mancau cu mana, ca si porumbul fiert. Se evita anevoioasa manipulare cu furculita ce se infigea greu in doua, trei boabe, conform uzantelor…”