Editura Pilot Books lanseaza pe 5 decembrie, la ora 18.00, in cadrul Targului de Carte Gaudeamus, autobiografia celebrului inotator Anthony Ervin – „Dragonul de apa” – scrisa impreuna cu Constantine Markides. Alaturi de cei doi autori, la eveniment vor mai participa doi invitati speciali: David Popovici si antrenorul sau, Adrian Radulescu. Discutia va fi moderata de jurnalistul Radu Naum.

„Dragonul de apa este mai mult decat o carte despre inot, trateaza cautarea de sine in cele mai profunde feluri si cotloane. Sunt incantat sa pot impartasi povestea mea cu cititorii din Romania si sper ca fiecare dintre voi sa gaseasca inspiratie in calatoria mea”, a declarat fostul inotator american, Anthony Ervin.

Cartea, scrisa pe doua voci alaturi de Constantine Markides, reda parcursul dramatic si provocator al lui Anthony Ervin pentru a deveni „un olimpian adevarat”. La doar 19 ani, Ervin cucereste medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Sydney, din 2000. Apoi, in mod surprinzator, se retrage din lumea sportului de performanta, isi liciteaza medalia de aur pentru a sprijini o cauza caritabila si porneste intr-o calatorie tumultuoasa, marcata de explorari spirituale si perioade autodistructive. Dupa 12 ani, in mod spectaculos, reuseste sa se reinventeze si sa revina in forta, devenind cel mai varstnic inotator din lume care a castigat o medalie de aur intr-o cursa individuala si una in stafeta de 4×100 de metri liber, la JO de la Rio, din 2016.

La aceasta lansare cartea, care a aparut la editura Pilot Books, va avea o reducere speciala.

---

Olimpiada de la Londra, Finala 50 de metri liber,
2 august 2012

Campionul Olimpic en-titre se bate peste piept. Ține palma căuș, ceea ce face ca zgomotul să fie mai puternic. Câțiva înotători îl imită, unii stând jos, alții în picioare. Loviturile peste piept reverberează în încăperea improvizată. Oare stimularea circulației sangvine în aceste grupe de mușchi chiar folosește la ceva? Sau este un strigăt de luptă, un sunet care te pregătește de război? Poate este o impulsionare a încrederii de sine.

Renunță la aceste gânduri. Sunt distrageri. Nu există loc de eroare în cursa de 50 de metri, iar distragerile duc la erori. Este un adevăr universal recunoscut, acela că sportivul care încearcă să obțină o victorie trebuie să-și dorească o minte goală – ce caută Jane Austen în capul meu? Gândurile mi se leagănă în minte ca niște maimuțe care sar dintr-o liană în alta. Încerc să mă concentrez asupra întrecerii care mă așteaptă: startul, săritura, cursa, finalul. Mă lupt constant să-mi repet planul de joc fără să las alte gânduri să-l întrerupă. Dacă apar gândurile, încerc pur și simplu să le identific și să le dau drumul. Aceeași idee ca la meditație.

Dar nu-mi pot menține concentrarea, nu pot să mă abțin, și revin asupra bătăilor în piept. Pectoralii lui Cesar sunt înroșiți de la lovituri. Poate nu face altceva decât să cerșească atenție. Privesc în jos, spre tatuajele care-mi acoperă brațele. Cine poate spune că nu sunt același lucru? Poate mi-am provocat durere ca să ies în evidență și să fiu observat. Întotdeauna m-am referit la ele ca la o modalitate prin care mi-am revendicat corpul după ce m-am lăsat de sport, sau poate doar încerc să transform îngâmfarea în ceva nobil.

Cursele sunt câștigate și pierdute în această încăpere chiar înainte să înceapă. Atmosfera poate să devină intensă: unii se roagă, alții se lovesc singuri, încearcă să-și intimideze adversarii fixându-i cu privirea. În acest moment, unii sar pe vârfuri, lovindu-și și masându-și mușchii, scuturându-și brațele care le atârnă. Doi dintre ei se roagă și șoptesc ceva în barbă. Eu stau perfect nemișcat – ceea ce este paradoxal, având în vedere că mintea mi-a luat-o razna. Cum am ajuns din nou aici? Au trecut doisprezece ani și sunt din nou în camera de apel a finalei olimpice de 50 de metri liber. În câteva minute voi concura cu alți șapte sportivi pentru titlul de cel mai rapid înotător din lume.

În această încăpere, camera de apel, timpul este comprimat, amplificându-mi izolarea. De data asta nu văd aproape nicio față cunoscută – nu este Bart Kizierowski, nici Gary Hall Jr. Dar îl văd pe Roland Schoeman, care este mai în vârstă chiar și decât mine și încă participă. Am înotat prima dată împotriva lui în primul an de facultate și de-atunci suntem prieteni. Schimbăm o privire plină de subînțeles. Există, de asemenea, un fir care mă leagă de oamenii la care țin și care acum sunt în tribune după ce au zburat peste ocean ca să mă urmărească. Încerc să scap de presiunea așteptărilor pe care le au de la mine și să-mi redirecționez atenția spre start.

Dar asta nu face altceva decât să înrăutățească lucrurile. Startul semifinalei de ieri este în continuare o amintire atât de vie și proaspătă, încât până și mușchii și nervii mei și-o amintesc. Când s-a auzit semnalul de start, am tras prea tare de platformă și am provocat o subluxație a umărului. Am părăsit blocstartul într-o criză de panică și hiper-conștientizare. Am mai simțit o asemenea descărcare de adrenalină o singură dată până acum, când aproape că am murit fugind de poliție. În infuzia de adrenalină timpul a încetinit și am avut astfel răgazul necesar să-mi smulg brațul când eram în aer, ceea ce a făcut ca umărul să se așeze la locul lui când am luat contact cu apa. Dar mi-am revenit și restul cursei s-a desfășurat de la sine. Am recuperat timpul pierdut, am ajuns pe locul trei și m-am calificat în runda finală. Poate că mi-a surâs norocul atunci, dar nu-mi pot permite încă un start ca acela.

Se aude vuietul mulțimii. E rândul nostru. Acum nu este momentul pentru îndoieli. Suntem așezați în șir și ne pregătim să ne facem intrarea. Este mult mai puțin dramatic aici, în Londra, decât a fost la calificările pentru Olimpiadă din Omaha, unde întregul stadion era scufundat în întuneric, cu excepția spoturilor orientate spre culoare. Dar departe de a diminua semnificația ocaziei, strălucirea austeră nu face altceva decât să o scoată mai puternic în evidență.

Este oare locul meu aici, la cea mai importantă competiție de înot din lume? Este. Nu sunt adeptul falsei modestii. Dar merit să fiu aici? Probabil că nu. Sunt alții care au muncit mai mult decât mine, au sacrificat mai mult. Sunt aici pentru că excelez la un truc, pentru că pot să-mi mișc corpul prin apă mai repede decât alții pe distanța de 50 de metri. Este numai o mică scamatorie, o acrobație bine executată. Pentru asta sunt expus în jurul lumii și privit. Nu salvez o viață, nu scriu o capodoperă și nici nu concep planul unui jaf epocal. Nu fac altceva decât să înaintez cu viteză printr-o piscină, ca un cal premiat care aleargă la galop în jurul pistei. Totuși, acestui lucru i se acordă o valoare foarte mare. Dintr-un motiv sau altul, lumea consideră acest lucru foarte important.

Pe cine vreau să păcălesc, făcând-o pe intelectualul blazat? Au trecut mai multe luni de când îi corectez pe reporterii care etichetează întoarcerea mea la înot drept „revenire“, spunându-le că sunt aici numai ca să mă bucur de cursă, să recapăt iubirea pentru sport. Ceea ce este adevărat. Și, în același timp, o minciună. Oricât de mult nu mi-ar plăcea să recunosc, vreau să câștig. Îmi dau seama din nervii supraîncărcați. Încercam doar să mă păcălesc pe mine însumi ca să cred că nu-mi doresc asta. Era modul prin care mai diminuam tensiunea. Dar acum, în cel mai prost moment cu putință, sunt copleșit. Sunt prins în propria capcană.

A venit momentul. Crainicul ne cheamă unul câte unul. Aud mulțimea chiar și prin căști. Amintirea umărului planează deasupra mea în timp ce ies pe scenă.

Nu sunt pregătit.

*

Așteptând în spatele blocstartului înaintea cursei sunt o unitate autonomă corp-minte, setată pe pilot automat. Întregul proces este un ritual care se desfășoară în mod mecanic – merg în șir indian, mă așez, îmi scot jacheta și căștile, mă ridic în picioare, inspir adânc – fiecare moment e programat astfel încât să țină la distanță orice gând care ar putea să mă distragă. Fluierul oficial ne cheamă la blocstart. Mulțimea este zgomotoasă. Mă aplec, brațele îmi atârnă, sunt pregătit să apuc platforma. Se aud ultimele strigăte și îndemnuri înainte să se lase în sfârșit liniștea.

Cuvintele „Pe locuri“ răsună în sală. Mă aplec și apuc platforma. Dar nu sunt capabil să mă supun comenzii simple exprimate prin aceste cuvinte, nu pot să-mi ocup locul, sau cel puțin să stau nemișcat. În schimb, sunt dezechilibrat, mă legăn. Dintr-un motiv oarecare nu-mi pot controla energia și mă aplec în față. Este o deplasare infimă, dar suficientă. Starterul întârzie semnalul mai mult decât de obicei. Îmi împing greutatea corpului în spate, încercând să echilibrez aplecarea în față. Tocmai atunci se aude fluierul. Poate oficialul aștepta să mă opresc din balans. Sau poate altcuiva i-a luat mai mult timp să se așeze în poziția de start. Cine știe.

Sărim toți de pe platforme, dar nu în același timp. Ceilalți șapte plonjează, iar eu îi urmez. Sunt ultimul care părăsește platforma, la distanță mare, încă în aer când ceilalți sunt scufundați în apă. Speram ca printr-un miracol să am un start nemaipomenit, care să mă plaseze într-o poziție favorabilă pentru medalia de aur. Miracolul nu s-a întâmplat. Dar de data asta nu pot să dau vina pe umărul lui Ahile. Nu s-a produs nicio dislocare, nicio undă de șoc de adrenalină când eram în aer, nu e nevoie să-mi împing umărul înapoi în cavitatea lui. Nu există decât conștiința faptului că am avut un start îngrozitor.

Când ies la suprafață, la mai bine de jumătate de lungime de corp în spatele celorlalți, fac singurul lucru pe care știu să-l fac. Sau mai degrabă, singurul lucru pe care îl fac în mod natural. Nu este atât ceva ce fac, cât un sentiment pe care îl caut, unul de accelerație continuă, nu un sentiment de repede, ci de mai repede. Este esența felului în care mă antrenez și concurez. Este ceva asemănător cu ceea ce dependenții de opium numesc „fuga după dragon“, încercarea disperată de a regăsi acea primă experiență inefabilă, care nu se poate repeta. Doar că eu nu caut o stare de euforie, ci o conexiune fluidă. Iar conductorul nu este opiumul, ci apa.

Îmi afund capul și înot.