Luni noapte Academia Americana de Film a anuntat listele scurte de nominalizari pentru o serie de categorii printre care si scurt metraj de actiune.

“Cadoul de Craciun”, filmul scris si regizat de Bogdan Muresanu – cu Ioana Flora si Adrian Vancica in rolurile principale, se afla pe lista celor 10 filme dintre care vor fi alesi nominalizatii.

O victorie exceptionala pentru acest scurt metraj realizat cu bani cat pentru un spot publicitar nu foarte scump, facut de o gasca de prieteni in mare parte cu bani adusi de acasa.

Este pentru a doua oara in istoria noastra de 100 de ani de cinema cand un film romanesc ajunge pe o lista scurta la Oscar (s-a mai intamplat cu “Dupa Dealuri” al lui Cristian Mungiu in 2012) si-ar trebui sa ne fi invatat lectia si sa depunem eforturi ca tara, unitar, pentru a sprijini filmul in campaniile de sustinere si de promovare care urmeaza.

Daca filmul ajunge la Oscar intre cele 5 nominalizari, boost-ul de imagine pentru Romania va fi nepretuit, dar pentru asta – in zilele imediat urmatoare autoritatile de la Ministerul Culturii, Ministerul de Externe si Presedintia ar trebui sa-si ofere sprijinul si sa sustina filmul ca REPREZENTANT AL ROMANIEI.

Din acest moment, nu mai e doar filmul lui Bogdan Muresanu – un tanar care a visat de mic sa se faca scriitor si care si-a investit banii in propriul film – el reprezinta Romania si e un ambasador exceptional al tarii in contextul a 30 de ani de la caderea comunismului. (filmul are actiunea in 20 decembrie 1989).

Urmeaza cateva zile in care toate celelalte filme – din lista anuntata de 10 – se desfasoara contra cronometru ca sa fie in atentia Hollywood-ului ca reprezentati oficiali ai tarilor lor – cu reclame uriase in ziarele de specialitate si prezente sofisticate in cercurile influente.

Acum e momentul ca autoritatile sa-i dea o mana de ajutor, rapid, acestui film. Care e la un pas sa scrie istorie.

Mai jos un interviu despre parcursul lui Bogdan Muresanu pe drumul pana la un moment care face istorie in cinematografia romana. 

(Cadoul de Craciun va fi difuzat in premiera la TVR 1 si TVR 1 HD luni, 23 decembrie 2019, ora 23.00.)

Care a fost miza cand te-ai gandit sa faci filmul?

Nimeni nu pleaca cu premiza sa ia premii. Am plecat de la o preocupare a mea pentru ca nu este prima data cand scriu in zona aceasta. Am scris un articol la Punct, o semifictiune intr-un fel de realism magic, iar povestea adiacenta era despre ce s-ar intampla daca un copil ar declansa Revolutia fara sa stie, doar punandu-si o dorinta.

Am ajuns la situatia din film imaginandu-mi ce s-ar intampla daca un copil ar trimite aceasta scrisoare. Asa a devenit un film psihologic, despre frica, paranoia, relatia tata-fiu, ceea ce il face universal. N-a mai fost o poveste despre contextul unde e actiunea, ci despre relatia de putere unde tatal devine dictator, de frica unui alt dictator. E si o nota de umor acolo, iar asta il face o pastila mai usor de inghitit pentru spectator. Are un soi de gingasie.

Te-ai gandit ca o sa aiba succes? Ai avut o strategie de la inceput sa-l faci pentru audienta?

L-am facut pentru ca ma interesa tema pe care voiam sa o abordez, nu am vizat succesul, nu ai cum sa stii soarta unui film.

Soarta acestui film e unica intr-un fel, deja a devenit cel mai premiat film romanesc si are doar un an si ceva, deci parcursul lui in festivaluri va mai continua. El poate sa fie si ucigator pentru mine ca artist, adica trebuie sa ma distantez cumva de el, la un moment dat… Dar ca dovada ca nu aveam nicio strategie a succesului in cap, nici eu, nici echipa, e faptul ca filmul a iesit mai lung, 23 de minute. De obicei aceste productii sunt sub 20 de minute pentru ca asa sunt cerintele in festivalurile de scurt metraj. Noi credeam ca nu va fi selectionat intr-un numar mare de festivaluri din pricina duratei. Si initial asa a si fost, cateva luni nu s-a intamplat nimic cu acest film.

E un film facut cu prieteni; cu bani extrem de putini de la statul roman, de la CNC, restul  – financiar este acoperit de mine si de un prieten – care e coproducator.

„Ieri cand s-a anuntat lista scurta a nominalizarilor a fost aproape ca un cadou istoric. Chiar si ziua se suprapune, la 30 de ani distanta de cand au murit oameni ca sa se schimbe lucrurile in Romania.”

Cum l-ai ales pe Adrian Vancica, el e un actor care nu e cunoscut pentru zona dramatica.

La casting. Am facut casting pentru toti. Chiar daca eu stiam ca vreau sa lucrez cu Vancica, era o lista foarte scurta acolo de trei actori. Castingul insa a fost o chestiune esentiala.

Filmul se bazeaza foarte mult pe o cheie usor documentaristica, sa dea impresia de realitatea imediata. Pentru asta, trebuia sa verific dorinta actorilor de a se implica in productia care necesita si multe repetitii, dar si ceva improvizatie.

Cum verifici asta cu un actor super cunoscut de televiziune?! Il chemi la casting ca pe oricare alt actor. Iar daca el are ego-ul imens si-l impiedica sa vina la casting, uite ca ar putea pierde o sansa a unui film care poate face istorie.

In cazul lui Adrian Vancica, un om inteligent, talentat si cu modestie – realmente spun, mai ales find star de televiziune – a venit la casting ca oricare alt actor. A fost minunat, nici nu am ce sa spun…

Il vazusem intr-un alt scurt metraj al lui Mihai Sofronie si m-am gandit ca daca un actor este capabil sa livreze doua lucruri diametral opuse, trebuie sa fie un actor inteligent si am sa pot lucra cu el.

Pentru ca si in cazul filmului meu, este o situatie tragica, dar in cheie comica, acolo e o partitura foarte fina, personajele nu trebuie sa fie constiente ca sunt amuzante. Situatia e amuzanta pentru privitor, din exterior.

Iar pe Ioana Flora la fel am distribuit-o. Am facut un casting si am gasit o groaza de actrite teribil de talentate dar, cu parere de rau, filmul asta avea un cast de doar 5 personaje, drept urmare, desi mi-au placut foarte multi actori, nu am putut sa-i iau.

Nu ti se pare un mesaj foarte frumos al vremurilor ca acum suntem aproape de momentul calendaristic al actiunii filmului, in aceste zile cand a fost anuntata lista scurta la Oscar, dar cu 30 de ani mai tarziu. Chiar in decembrie…

Pe data de 16 decembrie a inceput Revolutia la Timisoara. Ieri cand s-a anuntat lista scurta a nominalizarilor a fost aproape ca un cadou istoric. Chiar si ziua se suprapune, la 30 de ani distanta de cand au murit oameni ca sa se schimbe lucrurile in Romania. Doar ca statul roman nu tine pasul cu lucrurile pe care ar trebui sa le schimbe…

Cum scrii?  Scrii greu?

Nu, scriu foarte usor, dar ma gandesc greu (rade). Nu ma apuc sa scriu pana nu imi e limpede in cap. Din asta am trait, intr-o tara in care mori de foame cu scrisul, eu am supravietuit, am fost jurnalist, copywriter, drept urmare exercitiul scrisului il am, nu scriu greu. Scenariul asta, de pilda, l-am scris in doua seri.

Ai rezistat 10 ani in agentiile de publicitate, copywriter e o meserie care te consuma foarte mult.

Da, dar am fost senior copywriter si am gasit agentii in care mi s-a dat libertate creativa. Am invatat lucruri care mi-au folosit mai tarziu la productia de film. Acum inteleg ce poti sa faci cu 5, 10 sau 500 de milioane.

Si, ca sa ne intoarcem la filmul asta, el e facut cu bugetul unui spot mic, este un buget de 40.000 din care mare parte sunt pusi de mine.

Si stii cum? I-am vandut unei companii un scenariu… Eu m-am dus la National Film & Television School, am fost singurul roman admis la scenariu. Dar imi lipseau niste bani si scoala era foarte scumpa. Am scris un scenariu si s-a dus la un Festival in Mexico. Speram ca o sa-l vand acolo si imi continui studiile. N-am reusit, dar scenariul asta l-am vandut peste ani – “Unde e Sofia” se numeste – unei firme si cu banii aceia am completat bugetul filmului “Cadoul de Craciun”, mai ales ca atunci nu primsem banii de la CNC  si eram in timpul filmarilor.

Pana la urma stii ce? E un miracol ca s-a intamplat chestia asta. E un miracol!

„Filmul e parte dintr-un proiect… Sunt trei povestiri, se intampla in aceeasi zi si intregul proiect se va chema “Exit 89”. „

Parintii tai ce spun ca te intorci tematic la vremea comunismului?

Familia mea a fost foarte afectata de comunism, dar sa stii ca nu e chiar un retur la comunism. Ma intereseaza niste idei care ar putea foarte bine sa fie puse in alt context chiar si azi.

Daca iei plot-ul de aici si iti imaginezi ca e copilul cuiva care lucreaza intr-o corporatie, si trimite un mail in care isi expima dorinta de a-l vedea pe CEO-ul respectiv mort, ar interveni aceleasi reactii care sunt absolut umane: frica, paranoia si puterea in familie.

Iar eu voi continua dezvoltarea acestei teme. Filmul e parte dintr-un proiect… Sunt trei povestiri, se intampla in aceeasi zi si intregul proiect se va chema “Exit 89”.

Toate trei sunt legate de umorul negru si de nestiinta faptului, pe deplin justificata, ca istoria incepe a doua zi. Toti oamenii astia se comporta ca si cum regimul acela ar dura la nesfarsit, fara sa stie ca se naruie a doua zi si ca toate eforturile lor, frica si ce au trait nu va mai avea motiv.

Daca vrei e despre o schimbare a unei lumi, o metafora a metamorfozei. Ar putea sa se intample in America 9/11, in Anglia inainte de Brexit. Oricand istoria mica e inglobata intr-o istorie mult mai mare si atunci personajul e mult mai marunt si povestea lui e cumplit de umana pentru ca istoria cea mare o fac altii. Scenariile le-am scris la distanta de cateva luni, am aplicat la CNC, am castigat banii de finantare si le voi face…

“Cadoul de Craciun” a avut un parcurs spectaculos in festivalurile din toata lumea. Ce te intrebau spectatorii in festivaluri?

Eram pregatit pentru un succes local, imi inchipuiam ca in Romania o sa aiba succes si apoi in Estul Europei, cam astea erau visele mele. Cand filmul a inceput sa intre in dialog cu lumea – a calatorit si a luat 54 de premii – am fost surprins mai intai sa aflu cat de multe stiu strainii despre situatia de atunci din Romania, dar si sa descopar cat de actuala este povestea pentru unii dintre ei. De pilda la Izmir, in Turcia, a fost primit cu un soi de entuziasm dincolo de aplauze. Era in perioada in care Erdogan facea niste probleme imense si filmul a fost vazut ca un manifest.

Dar din conversatiile cu cineasti prin festivaluri am remarcat ca ceea ce li se pare interesant, la nivel international, este ca cinematografia romana sondeaza, priveste lucruri care sunt lipsite de confort.

Poate de asta nu are priza aici, poate de asta romanilor nu le place sa se uite fara farduri in oglinda, pe cand tocmai asta e meritul ei. Acesti regizori cu atat de mult curaj – Cristi Puiu vorbind despre drama din sistemul medical, Radu Jude in filmele lui politice, Porumboiu, Mungiu, toti fac exercitii de sinceritate. Oamenii admira foarte mult puterea cinematografiei romane de a chestiona adevarul istoric.

Te-au felicitat colegii regizori plimbati prin festivaluri?

Da, multi dintre ei, da. Pentru ca regizorii acestia, pe care-i numesti plimbati prin festivaluri,  au scapat de invidia asta, au trait lucrurile astea… Tudor Giurgiu e un om super relaxat, Laurentiu Damian, Corina Suteu –  inainte de a-i cunoaste m-au sunat sa ma intrebe daca ma pot ajuta cu ceva. Si asta e un lucru foarte rar.

Mi se pare ca viata te-a adus sa faci filme. Dupa parcrsul tau – jurnalist, copywriter, scenarist – nu  pare ca ai avut de mic miza sa faci filme

Nu, eu am avut de mic miza sa scriu. De cand am fost copil am scris tot felul de lucruri, iar la film am ajuns prin scenaristica.

Dar ce citeai cand erai mic de ti-ai dorit sa devii scriitor? In liceu, de exemplu.

In liceu citeam deja Karamazov.

Si mai jos un pic?

Mai jos am avut un fix pentru Sienkiewicz.

„… am fost fortat sa inteleg mai devreme decat trebuia niste lucruri. Familia realmente a fost afectata de comunism.”

Ce scoala ai facut?

Colegiul Sfantu Sava, era cumplit de greu… Dar am avut un profesor de filosofie foarte misto. Toata lumea vorbeste foarte frumos despre el, Sandulescu. Omul iti deschidea mintea si nu preda, te facea sa intelegi; mai degraba te facea sa iti doresti sa intelegi. Dar lectura e din familie.

Familia mea chiar are legatura cu Andrei Muresanu, deci poate ca avem o gena de poet in familie. Am crescut printre carti, asa imi aduc aminte si de bunicul meu si de tatal meu: noaptea stateau si citeau. Aveam o biblioteca mare si ma zgaiam tot timpul la lumea aia mare dintre carti.

Nu mai stiu cum am ajuns la Sienkiewicz, Quo Vadis. Cred ca pana la 13 ani citisem toate romanele lui Sienkiewicz, aveam mai ales o preferinta pentru Potopul.

Dar cum percepeai tu aceasta carte la varsta aia?

Ai sa razi, dar intelegeam pentru ca am fost fortat sa inteleg mai devreme decat trebuia niste lucruri. Familia realmente a fost afectata de comunism. Sunt niste povesti interesante. Bunicul tatalui meu a fost comandor in Armata Regala si atunci cand au intrat rusii, in 1945, a fugit in Austria. A murit in Tirol 10 ani mai tarziu si nu si-a mai vazut niciodata familia.

Noua putere din Romania l-a declarat dezertor si l-au condamnat la moarte in contumacie, iar asta a plasat un fel de umbra neagra asupra intregii familii. Apoi bunicul din partea mamei a fost trimis la canal. Si-atunci eu am avut un soi de intelegere mult mai devreme a situatiei mele in primul rand, pentru ca erau lucruri pe care nu puteam sa le discut.

Altora pericolul le parea doar teoretic. La mine cel putin consecintele erau imediate: am vazut ce s-a intamplat cu membrii ai familiei cand nu au fost conformi cu sistemul.

Imi amintesc ca m-am intros odata de la scoala si erau niste domni foarte civilizati, imbracati in niste costume gri, aveau pantofi sport (mai tarziu am citit intr-un articol al lui Cristian Tudor Popescu ca asa erau imbracati toti securistii, ca sa fie mobili), iar domnii astia, surazatori, isi cereau scuze, dar scotocisera toata casa ca sa caute valuta.

Romanii nu sunt foarte generosi in a imparti reteta succesului lor, dar ce i-ai spune tu astazi unui regizor sau unui producator tanar despre pasii pe care trebuie sa-i faca pentru un parcurs international.

Acel regizor si acel producator ar trebui sa nu uite ca traieste intr-un spatiu infim fata de restul lumii. Si ar trebui sa-si deschida ochii si mintea si sa cunoasca, sa inteleaga ca generozitatea chiar functioneaza. Da, eu am ajuns aici pentru ca niste prieteni regizori mi-au vandut niste ponturi spunem noi in romana; dar, de fapt, au fost generosi cu mine si mi-au recomandat oameni cu care sa lucrez. Trebuie sa ajungi sa nu crezi ca satul tau e lumea. Nu, e mult mai mare decat atat si daca li se pare ca aici oamenii nu sunt generosi si deschisi, nu trebuie sa creada ca asa sunt peste tot. Trebuie sa iasa din experienta limitata pe care ti-o da acest spatiu si sa incerce sa cunoasca oameni, sa mearga in festivaluri, sa stabileasca legaturi si nu stea in aceeasi supa calduta.

Tu esti genul sociabil?

Nu, dar vorbesc cateva limbi straine bine, sunt curios si mi-a fost usor sa relationez cu lumea. Cred ca pentru un artist e obligatoriu sa aiba acces la alte lumi. Orice om e o poveste, pana la urma, nici nu trebuie sa fii socialbil. Nu trebuie sa te duci la petreceri, dar trebuie sa cunosti niste oameni si sa ai minima curiozitate si sa-i intrebi cum au ajuns acolo.

Eu am dat de distribuitor pur si simplu intreband in Amsterdam in urma cu mai multi ani, un prieten spaniol care era regizor acolo, cum se descurca cu banii, eu incercand sa fac acelasi lucru in Marea Britanie. Si mi-a spus ca face scurt metraje pe care le distributie in lume la festivaluri.

Cand iesi si cunosti si alti oameni, descoperi ca exista si generozitate si ca lumea nu mai e atat de mica, cat un sat, in care se intampla fix acelasi lucruri de care sunt satuli.

„Am fost un tata foarte tanar si mergeam impreuna sa vedem animatii Pixar (…) relatia noastra de tata fiica a fost mediata de universul animatiilor.”

Pe langa continuarea filmelor din proiectul “Exit 89” din care face parte si “Cadoul de Craciun”, ai anuntat ca ai in pregatire si o animatie despre Sulina. Cum ai ajuns la animatii?

Eu am o fetita care are 20 de ani, e studenta. Am fost un tata foarte tanar si mergeam impreuna sa vedem animatii Pixar, am vazut impreuna filme multi ani, de cand avea ea 3 ani. Universul acesta al animatiilor a facilitat un soi de comunicare universala intre noi, relatia noastra de tata fiica a fost mediata de universul animatiilor. Ea studiaza acum la Londra Slow motion pe animatie si eu am ajuns sa lucrez la propriul film de animatie. De altfel, fiica mea a facut posterul filmului.

Ce ai facut in noaptea in care se anuntau filmele din lista scurta?

Eu banuiam, speram si ma asteptam intr-un procent la mentionarea pe aceasta lista. Dar neprimind niciun semn de la nimeni – de la producator, de la PR-ul american – am zis ca nu o sa se intample. Stiu cu cine concurez, pentru ca sunt francezi si canadieni care au mai fost la Oscar. Si stiu tot, au toate mecanismele de promovare.

Dar, apropo de generozitate, prima veste a venit de la un prieten pe care-l ajutasem sa ia legatura cu un distributor. A urmat o avalansa de telefoane din afara tarii, oameni mai relaxati care chiar se bucurau. Era trei noaptea. Am simtit ca se bucura niste oameni cu care – prin filmul asta – am devenit prieteni.

I-ai sunat pe Ioana Flora si Adrian Vancica?

Normal. Noi, intre timp, am devenit chiar foarte buni prieteni si vorbim si cand luam premii si cand nu luam premii. I-am sunat am chiuit, l-am trezit pe Vancica, dupa care n-a mai putut sa doarma. Nici eu n-am mai putut sa dorm si marturisesc ca m-am dus sa-mi iau o stica de vin sa sarbatoresc. Am gasit o sticla de vin bun, culmea! spaniol. (rade) E un motiv de sarbatoare, sa stii.