Nu puteam sa nu vad TRON: Legacy. S-a facut atata reclama incat aproape ca te simti vinovat daca n-o faci.

Trebuie sa recunosc ca, din punct de vedere vizual, filmul este intr-adevar fantastic. Pentru mine insa nu a fost de ajuns. Un film bun trebuie sa aiba si o poveste buna. Iar despre subiectul din Tron: Legacy se poate spune orice, numai ca este memorabil nu.

Mi-am facut temele si am vazut si primul film ca sa vorbesc cat de cat in cunostinta de cauza. Tron: Legacy este o continuare a filmului TRON din 1982, regizat de Steven Lisberger. Si chiar daca acesta se vrea o continuare, ca structura narativa si ca idee, seamana foarte bine cu primul. In varianta noua, pentru ca tehnica le permite, au imbunatatit partea vizuala transformand filmul intr-un spectacol, dar nu au mai dat asa mare importanta subiectului.

Si aici, ca si acolo, avem un tip care intra intr-o lume virtuala, din care se chinuie tot filmul sa iasa. 🙂 Evident, trebuie sa treaca prin tot felul de incercari si probe care de care mai spectaculoase. Doar ca in Tron: Legacy cel care trece prin incercari nu a venit pentru a descoperi o alta lume ci pentru a-si cauta tatal. Mai exact: au trecut 20 de ani de cand Kevin Flynn (Jeff Bridges), personajul principal din Tron, a disparut fara urme. Fiul sau, Sam (Garrett Hedlund) a renuntat sa-l mai caute, dar a ramas profund marcat de disparitia lui. Totusi tatal lui nu a murit ci este captiv intr-o lume virtuala pe care a creat-o chiar el acum multi ani. Cei care l-au ajutat la creerea acelei lumi sunt Tron si avatarul sau Clu care acum s-a intors impotriva lui si a preluat controlul “Retelei”.

Sam va descoperi toate astea foarte curand, raspunzand unui mesaj venit din partea tatalui sau care il ademeneste in “Retea”. De fapt cel care l-a chemat pe Sam este Clu, care vrea sa ia tatalui “discul de identificare” care ii permte sa ajunga in lumea reala. Asa ca Sam se pomeneste captiv intr-o lume virtuala, exact cum a patit tatal sau acum multi ani . Aici are de luptat cu tot felul de “programe” pentru a supravietui.

Asadar, pe scurt: Sam este captiv alaturi de tatal sau intr-o lume virtuala iar singura sansa de a iesi de aici este sa infrunte personajul negativ care vrea sa puna stapanire pe lume.

Cum spuneam, in mare se repeta povestea din prima serie- care parca era totusi mai atractiva – “programele” interactionau mai bine, dialogurile erau mai inteligente si mai avea chiar si cate o tentativa de umor.

Aici, povestea aceasta este de fapt pretextul pentru niste efecte speciale care iti taie rasuflarea si care iti lasa impresia ca te afli in cel mai inalt rollercoaster dintr-un parc al viitorului si ca incerci cele mai tari senzatii. Urmariri spectaculase, lupte cu discuri de neon, cercuri fluorescente, vehicule compuse din lumini, totul punctat de soundul vibrant al baietilor de la Daft Punk.

Jeff Bridges joaca un dublu rol. El este si tatal captiv in retea, care opteaza pentru o solutie facila de a infrunta destinul: mai exact, o arde zen (cu costum, si accesorii, ca la carte) dar il joaca in acelasi timp si pe Clu, creatia sa, care in cazul de fata este tot el intinerit digital.

Personal, cred ca Garrett Hedlund,, cel care il interpreteaza pe Sam, a fost o alegere neinspirata, jocul sau mi se pare liniar si lipsit de orice entuziasm.

Olivia Wilde, in rolul Querrei, este simpatica si da personajului un farmec anume, osciland intre siguranta de sine a unei wonder-woman, rigidatea unui robot si curiozitatea si naivitatea unei fiinte care descopera lucruri noi.

Michael Sheen se da in spectacol gratios in rolul lui Castor, afisand un look gen David Bowie, parodiind cumva stilul glam al anilor 70-80.

Designul este impresionant, dar totusi steril si foarte rece, iar personajele se misca intr-o coregrafie bine organizata incat iti dau impresia unui spectacol. Vehiculele sunt inspirate in mare parte din filmul original, dar bineineteles mult mai cool, mai futuriste si mai accesorizate.

Cei de la Daft Punk au facut o treaba foarte buna si se potrivesc perfect in peisaj. Cei doi membri ai trupei apar si ei pret de cateva minute in film, in rolul unor Dj care incalzesc atmosfera extrem de rece a locului. 🙂 Ei se integreaza in Retea pentru ca prestatia lor este identitica cu cea cu care ne-au obisnuit deja pe scena – costume de robot, decor futuristic, sound electronic.

Ce mi se pare ciudat e ca Tron, cel care da numele filmului, este aproape inexistent in aceasta versiune.

Si nu inteleg de ce au dat un film cu un asemenea buget pe mana unui regizor debutant (Joseph Kosinski). Am aruncat un ochi si la criticii de afara sa vad cam ce zic ei. In mare, concluzia lor ar fi: Looks Great, But Feels Cold. 🙂

Eu cred ca este o experienta vizuala si sonora care nu trebuie ratata. Obligatoriu la cinema, obligatoriu 3D!

 

 

• 

•