Era cel mai asteptat film al anului… Acum ca nebunia s-a mai calmat, pot sa va spun si eu doua trei cuvinte despre Shutter Island. Pe scurt insa. Pentru ca filmul mi s-a parut atat de lung (l-am vazut in doua parti) incat, pentru a compensa, simt nevoie sa fiu cat mai expeditiva.

Imi plac filmele care te baga in ceata (si treaba ta cum iesi de acolo), construite pe metoda puzzle-ului care abia la final isi dezvaluie imaginea integrala. Sar peste prezentarea lui Scorsese care este fara discutii unul dintre cei mai buni regizori ai timpurilor in care traim. Sar si peste performanta actoriceasca a lui Di Caprio (care e la cea de-a 4-a colaborare cu Marty, urandu-le “la cat mai multe”), sar direct la ultima scena a filmului in care agentul Teddy Daniels isi pune probleme de ordin moral: “Cum e mai bine, sa traiesti un monstru sau sa mori un om bun?” THE END. 🙂

Daca ati vazut filmul, sariturile astea nu va vor epuiza – deja v-ati obisnuit cu ele pentru ca Scorsese e obisnuit sa se joace cu noi. Ne duce pe un drum, ne deschide niste usi, ne lasa o gramada de indicii, ne face sa ne simtim partasi la o conspiratie, mai apoi, ce sa vezi, lucrurile nu sunt ce par a fi si toata constructia din capul nostru se darama ca un pachet de carti de joc. Ne poarta printr-un labirint al mintii in care mai ratacim chiar si dupa ce s-au aprins luminile in sala. Ne face cunostinta cu oameni care nu vor sa accepte realitatea (pe care, dupa ce le aflam pacatele, ii intelegem), ne pacaleste cu indentitati false… si experimenteaza pe noi asa cum numai doctorii nazisti o mai faceau in lagare.

Si pentru ca “imaginea conteaza”, recunosc ca mi-a placut atmosfera apasatoare, intunecata, usor gotica creata de Robert Richardson (director de imagine si la Inglourious Basterds , The Aviator , Kill Bill , Natural Born killers, The doors, JFK etc) care te duce cu gandul la filmele noir sau la cele ale unui maestru in ale suspansului, Hitchcock.

Si acum ca v-am pacalit si eu, spunand ca n-o sa va povestesc subiectul, revin cu cateva vorbe,tot pe sarite: 1954 – Doi agenti federali, Teddy Daniels (Leonardo Di Caprio) si Chuck Aule (Mark Ruffalo) sunt chemati pe o insula in care sunt inchisi cei mai periculosi criminali sa investigheze disparitia unei paciente. Agentul Teddy vine pe insula si din alte motive: intuitia lui ii spune ca in spatele acestei disparitii se afla comploturi periculoase si experimente medicale extreme, pe care vrea sa le desconspire, dar totodata vrea sa-l intalneasca si pe criminalul care i-a ucis sotia. Curand este atras intr-o conspiratie din care nu mai poate iesi cu mintea intreaga si care-l transforma din vanator in victima.

Urmeaza o tocanita halucinanta din care nu lipseste niciun ingredient, ba dimpotriva, unele sunt chiar in plus: paranoia, lobotomii, personaje stranii, pacienti misteriosi, experimente umane, simboluri psihanalitice, lagare naziste, monstri cu chip uman, case in flacari, cadavre inghetate. Un om traumatizat- de amintirile unui razboi pe care nu-l poate uita, dar si epuizat de lupta care se da in interiorul sau. Flashbackuri..sau halucinatii? Amintiri..sau imaginatie? Realitate..sau vis?

Sar din nou la actori si ii amintesc (tot scurt) pe Ben Kingsley (in rolul mefistofelicului Doctor Cawley), pe Max von Sydow in rolul ex-nazistului Dr. Naehring si pe Patricia Clarkson in rolul nebunei/asistentei. As sari si la directorul de locatii, care a gasit insula perfecta pentru acest film..dar deja (v-)am obosit.

De ce ne place: pentru ca ne tine in priza. De ce nu ne place : pentru ca prea le amesteca pe toate.. De vizonat: cu psihiatrul, intr-o zi ploioasa de marti.