Monumentalul roman istoric Arta bucuriei, de Goliarda Sapienza, este o mare redescoperire din literatura italiana, o fresca a secolului XX vazuta prin ochii unei puternice femei siciliene.

Scriitoare si actrita, anarhista, bisexuala, independenta Goliarda Sapienza (1924-1996) este considerata astazi una dintre figurile emblematice ale miscarii feministe italiene.

S-a nascut in orasul sicilian Catania, intr-o familie de orientare antifascista. Mama ei, Maria Guidice, a fost una dintre figurile proeminente ale miscarii socialiste italiene, iar tatal ei, Peppino Sapienza, un cunoscut avocat socialist. La 16 ani, Goliarda s-a mutat la Roma impreuna cu mama ei, pentru a studia la Academia de Arte Dramatice. Timp de zece ani, intre 1940 si 1950, a fost actrita de film si de teatru. A lucrat, printre altii, cu Luchino Visconti si Francesco Maselli.

Cel mai important roman al sau, Arta bucuriei, a ramas nepublicat pâna dupa moartea autoarei. La doi ani de la disparitia Goliardei Sapienza, sotul acesteia, Angelo Pellegrino, a finantat publicarea integrala a o mie de exemplare din Arta bucuriei de catre Editura Stampa Alternativa, fara prea mare succes de vânzari. Câtiva ani mai târziu, Pellegrino trimite câteva exemplare din carte la Târgul International de Carte din Frankfurt, unde romanul este remarcat de un editor german, care, considerându-l o capodopera care merita redescoperita, aranjeaza publicarea lui. Editorul german il transmite, la rândul sau, unui editor din Franta, unde cartea este publicata imediat, inregistrând un important succes de critica si de vânzari: peste 300.000 de exemplare vândute, la scurt timp de la lansare. Ca raspuns la succesul international, editura italiana Stampa Alternativa reediteaza cartea in anul 2003 si astfel incepe procesul sau de reasezare in istoria literaturii italiene, drept una dintre capodoperele secolului XX. 

Arta bucuriei a fost scrisa de-a lungul a noua ani, din 1967 pâna in 1976.  Acest monumental roman sicilian, a carui poveste incepe in anul 1900 si isi urmeaza personajul principal, Modesta, pe parcursul intregii perioade a secolului XX, este in acelasi timp un roman al maturizarii, o poveste despre aventuri si descoperiri sexuale, o fictiune autobiografica si o schita a trecutului moral, politic si social al Italiei.

Editia in limba româna a cartii, tradusa in cadrul colectiei „Anansi. World Ficton” de la Editura Pandora M,  apare in traducerea din limba italiana si note de Corina Popescu.

Arta bucuriei de Goliarda Sapienza FRAGMENT

— … Făceau dragoste în colibă?

— Și tu ce-ai făcut?

— Nimic. De ce ai pălit așa, Jò? Nu-ți face griji, m-am străduit să nu mă observe și pe urmă m-am întors acasă.

— Dar le-ai pândit o vreme, din moment ce ai putut să-mi spui ce ziceau.

— Le-am pândit? Cum adică? Am rămas ca trăsnită de fericirea lor, erau foarte frumoase cum stăteau îmbrățișate, nude.

— Le-ai și văzut?

— O clipă doar, înainte să plec de acolo.

— Ce scârbos!

— Ce e scârbos, Jò? Eu, care, după tine, le spionam? Sau îmbrățișarea lor?

Masca enigmatică se destramă sub valul de roșeață năvălind dinspre gât către frunte, târând-o după el și pe Modesta, care acum privește țintă cum se prăbușesc acele trăsături de marmură. Cândva ar fi respectat poate tăcerea care îi reașază totdeauna în ordine chipul.

— Ce e scârbos, Joyce? Noi două, acum câteva momente, îmbrățișându-ne nude?

— A, noi! Noi suntem pierdute, Modesta, dar Bambolina, așa de tânără… Ah, fata aia, Mela! Nu mi-a plăcut niciodată! Trebuie să scapi de ea!

Odată smulsă plapuma tăcerii, i se sfărâmă și glasul.

— Pierdute? Noi? Dar ce spui? Pierdute pentru ce?

— Pentru normalitate, pentru legile naturii…

— Dar ce spui tu acolo, Jò? Cine cunoaște oare natura? Cine a stabilit aceste legi? Dumnezeul creștinilor? Sau Rousseau? Răspunde: Rousseau, cel care l-a mutat pe Dumnezeu din cer ca să-l suie în copac?

— Dar ce legătură au aici Rousseau ori Dumnezeu, eu mă tem pentru Bambú! Ah, Modesta, tu n-ai cum să știi. La Paris, în localurile alea de homosexuali… înghesuială de trupuri emaciate, fețe gălbejite, congestionate, marcate de rușine, în fum și aburi denși de alcool… o veritabilă anticameră a Infernului, dacă ar exista un Infern! Tu n-ai de unde să știi.

— Ba știu, pentru că am fost și eu…

— Tu!? Eu niciodată… o singură dată am fost și n-am știut cum să fug mai repede.

— Rău ai făcut, fiindcă doar stând printre ei și vorbind cu ei am înțeles ce caută în acea anticameră a Infernului, cum i-ai spus tu.

— Ce pot să caute oare? Se amestecă și se droghează, ca să uite.

— Nu, Jò! Caută infernul adevărat, ca să-și ispășească păcatul..

— Dar ce altceva pot face, dacă societatea îi refuză, îi arată cu degetul?

— Ei, nimic. Dar asta numai pentru că sunt ignoranți și plini de prejudecăți, exact ca societatea care îi arată cu degetul. Și își expun rănile doar pentru a cere clemență din partea unei societăți pe care și ei, mai ales ei, o percep ca sănătoasă și justă, în loc să o combată. Vino-ți în fire, Jò! Despre ce am vorbit noi în toți acești ani? Văd că n-am făcut decât să conversăm în mod agreabil despre progres, despre știință, cum se obișnuiește în saloanele mai evoluate, dar, la prima ușoară ciocnire cu realitatea, vrei să mă antrenezi și pe mine în panica ce te cuprinde, la fel ca pe toți intelectualii, numai la ideea de a pune în practică teoriile mult enunțate.

— Nu pricep.

— Ba pricepi! După tine ar trebui să scap de Mela, nu?

— N-am…

— Așa ai zis. Dar nu pricepi oare că prin asta le-aș face pe copilele alea să simtă că au păcătuit? Le-aș marca pe viață, eu, care reprezint, care sunt societatea pentru ele, nu spune așa Freud al tău? Și, mai târziu, ce-ar mai putea să facă, dacă nu să ajungă în acele localuri? Și mă paște o îndoială, Jò… Pe tine cine te-a stigmatizat ? Doar tu n-ai fost la mânăstire.

— N-am fost la mânăstire, doar știi prea bine.

— Da, dintre puținele lucruri pe care le știu despre tine. Atunci, a fost mama ta?

— Nu.

— Tatăl tău, atunci?

— Tatăl meu! Tata se definea liber cugetător și nu-i păsa de noi.

— Atunci cine a fost?

— Of, lasă-mă, Modesta, nu mai rezist!

— Nu! S-a terminat cu tăcerea și cu omisiunile. În mine s-a sfârșit timpul lor și trebuie să vorbești. Ai făcut o analiză care te-a salvat, așa mi-ai spus.

— Oh, lasă tu analiza și pe Freud, vorbim aici de un viitor pentru Bambolina.

— Și pentru Bambolina și Mela viitorul nu e oare legat de ideile noastre și de cele câteva cuceriri care s-au făcut? Sau vrei să le învățăm și pe ele cu viciul, vechi și comod, de a spune una și a face alta?

— Dar, micuța mea, Bambú o să fie o ființă inutilă, cum sunt eu!

— Și cum sunt și eu, spune-o, dacă așa gândești.

— O, cu tine e altceva. Nu te înțeleg și mă și sperii câteodată. Tu ai avut un copil, ai avut bărbați…

— Dar și tu ai fost căsătorită.

— Nu, gata! Ajunge cu interogatoriul sau mă omor, mă omor!

— Iar eu îți spun: ajunge cu șantajul ăsta cu sinuciderea.

— Mai bine muream atunci!

— N-ai murit și eu te iubesc, Joyce! Vorbește, ce e cu verigheta pe care o porți în deget?

— O minciună, Modesta, ca diversele pașapoarte false cu care am traversat frontiere.

— Pricep, dar ai avut…

— Taci, taci! Nu spune vorba aia, eu pe bărbați îi urăsc, îi urăsc!

— Dar ai încercat, probabil.

— Nu! Îi urăsc! Mi-a fost totdeauna frică de ei, încă din copilărie. Nu mă tortura, Modesta. I-am urât de când eram mică.

— Cum urăști și femeile. Așa mi-ai spus odată.

— Le uram până te-am cunoscut pe tine, dar tu ești o excepție.

— Dar ai avut prieteni: pe Carlo, Jose…

— Uite, tu ești la fel ca ei.

— Atunci, pentru tine, eu sunt ca un bărbat, asta vrei să spui, mă definești ca excepție?

— Ah, nu știu, nu știu!

— Atunci, dacă eu sunt ca un bărbat, o excepție deci, și tu ești tot o excepție, parcă așa s-ar înțelege, nu? Una, mai treacă-meargă, dar două nu mai confirmă deja regula. Două în casa asta, alte două în altă casă. Carlo m-a zis mie, pe vremuri: „Să nu ne imiți niciodată, Modesta“. Asta nu-ți spune nimic?

— Nu.

— Mie, da. Tu vrei să fii ca un bărbat, vrei să-i imiți, cum zicea el, și asta te face să te simți ca un bărbat mutilat. Mă doare asta, Jò! Jò! N-am să mai rostesc niciodată numele ăsta mutilat. Joyce, ești întreagă și ești femeie.

— Nu sunt femeie. Sunt o ființă deviată. Ani de zile am încercat să corectez deviația asta prin psihanaliză, dar am eșuat, și eu, și el…

— Care el? Medicul tău? Medicul tău încerca să corecteze o deviație?

— Da, o deviație de la regulile sănătoase ale naturii, așa zice și Freud.

— Dar, Joyce! Pe lângă că e doar remarcă făcută în treacăt, Freud ăsta al tău era mereu în căutare, se contrazicea, cerea să fie corectat cu timpul. Nu face decât să repete: „Eu doar deschid un drum, imperfect încă, pentru cei care vor veni după mine“. Joyce, tu îl iei drept zeu, pe el, care detesta și filosofia. Freud al tău e un medic vajnic, bătrân și obosit, de ani de zile bolnav de un cancer al gurii. Putem, măcar o dată, să-l dăm jos de pe piedestal și să-i studiem acest cancer, ba chiar să aplicăm aici teoriile lui, cum a făcut chiar el cu Michelangelo? Cine poate ști dacă acest cancer nu e un mod de a-și pedepsi gura pentru că a vorbit prea mult, a încălcat tabuuri, coduri de legi, religii… Te holbezi la mine și dai înapoi de parcă ai fi maica Leonora când îmi citea pe muțește gândurile și afla că îl negam pe Dumnezeu al ei. Voi chiar nu puteți trăi fără o religie… Unde te duci? Să te sinucizi? Nu face asta! Eu te iubesc, Joyce, dar ține minte că de azi încolo o să te pândesc, o să-ți pândesc fiecare mișcare, zbuciumul ăsta al tău nu trebuie să ajungă la Mela și la Bambolina, că e o boală contagioasă.

— Nu mă mai iubești dacă poți vorbi așa, Modesta.

— Poți să iubești pe cineva și dacă îl spionezi, nu umblu în căutare de absoluturi.

— Nu mă mai iubești!

Joyce așteaptă cu mâna pe clanța ușii. Odată ieșită din cercul de lumină al noptierei, Modesta nu mai zărește decât o umbră, doar puțin mai înnegurată decât întunericul acelei nopți artificiale. Dincolo de draperiile închise, soarele spală acum fără îndoială sângele de pe pletele Profetului, ca apoi să-i modeleze din nou profilul gânditor. Peste un ceas-două, înotând zdravăn, o să ajungem pe insula minusculă, nu-i așa, Tuzzu? Insula e și ea fiica celei mari și pe toate le-a alăptat mamela imensă, care hrănește cu foc, laptele de mamă al soarelui.

„Și câte fete are insula mare, Tuzzu?“

„Multe de tot, e toată un pântec din care naște insule. Iar acolo unde se vede Castrogiovanni, sus, printre nori și munți golași, e buricul ei care se duce tot în jos, până unde încep și viața și moartea.“

„Dar tu ai văzut buricul ăsta, Tuzzu?“

„Nu, nimeni nu poate să-l vadă. Și pe cei mai viteji îi ia amețeala. Acolo sunt poftele ei și nimeni nu i le poate scruta.“

„Dar de ce?“

„Fiindcă insula e și ea femeie, cum e luna. Ca mama ta și ca mama mea, care știu ele cum să ne fure sămânța și s-o facă să încolțească în carnea lor. Pe bună dreptate ne-au învățat tata și bunicul să ne temem de ele.“

„Eu nu mă tem de mama.“

„Ce mai descoperire! Asta-i descoperirea lui Giufà! Nu ți-e teamă de ea fiindcă ești tot femeie și tu, măcar că ești picciridda, și îți cunoști puterea.“

Într-adevăr, când suntem la masă, chipul senin al lui Joyce e numai amabilitate prefăcută, dar își știe puterea și lui Jacopo îi e frică de ea. ’Ntoni e terorizat de lacrimile pe care le varsă Stella. Și poate că Prando ascunde, exersându-și mânia, teama pe care i-o inspir.

De ce nu vrei să-ți recunoști puterea, Joyce?

— Modesta, te-ai trezit în sfârșit! Mă sperie felul ăsta ciudat al tău de a dormi.

— Dar abia adineauri am ațipit.

— Ai dormit toată ziua de ieri și acum e aproape amiază.

— Parcă a fost ieri, Joyce, nu? Când m-a luat somnul și tu ai venit sus la mine. Și când te gândești că de săptămâni bune căutam o stratagemă ca să te fac să vii la mine în cameră. A fost ca un vis. Adormi cu speranța și la trezire primești un cadou… un vis. Și acum mă trezesc și uite că ai venit.

— Nu e sănătos somnul ăsta.

— Cum să nu fie, dacă îmi aduce daruri și poftă de mâncare? Mi-e o foame de lup.

— Ziceam că nu e sănătos psihic.

— E prima oară când îmi spui că e ceva nesănătos la mine. Și cu așa o seriozitate, că, dacă nu mi-ar fi foame, m-aș și speria.

— Stella mi-a dat să-ți aduc tava.

— A, ce bine! Așa nu mai trebuie să aștept.

— Atunci îți las aici micul dejun.

— Dar nu, rămâi aici, poți să bei un pic de ceai. Și pe urmă, nu mi se pare amabil din partea ta să mă părăsești, după ce mi-ai spus că sunt bolnavă. Nu mi-ai mai spus așa ceva niciodată.

— Și felul ăsta de a te agăța de mine, parcă ești un copil, nu e sănătos deloc.

— Cum să nu fie sănătos, dacă te iubesc?

— Iubire! Poate că nu există nici între un bărbat și o femeie, ce să mai zicem între două persoane de același sex.

— Dar ce spui, Joyce?

— Iubirea e o iluzie!

— Ei bine, atunci zic și eu: La vida es sueño. Dar asta nu exclude că trăim viața și eu te iubesc.

— Tu crezi că mă iubești, dar nu e decât transfer. Mă identifici cu mama ta. Și nu numai asta: întrucât ai pierduto așa de devreme și din cauza ta, te simți vinovată și te temi mereu să nu mă pierzi.

— Și chiar dacă ar fi așa, care e problema? Ce e maladiv în căutarea unei bucurii pe care ai cunoscut-o sau doar ți-ai imaginat-o? Eu am căutat-o în tine seninătatea dintre mine și Beatrice și am regăsit-o. Oh, Joyce, de ce dintr-odată tonul ăsta profesional între noi?

— Pentru binele tău, Modesta. Eu am fost slabă, mărturisesc, și ți-am răpit ani și ani de tinerețe, antrenându-te într-o relație fără viitor pentru tine și, ca atare, nesănătoasă.

— Dar viitorul nu există sau, cel puțin, nu există la mine preocuparea pentru viitor. Știu că doar zi cu zi, ceas cu ceas va deveni prezent. Iar, în prezentul acesta de care am avut noi parte — și mai avem încă —, tu mi-ai dat fericire, concepții noi, m-ai făcut să cresc intelectual și pe urmă… de ce zici „relație nesănătoasă“? Joyce, nu cumva vrei să vorbești iar despre Mela și Bambolina? Nu răspunzi? Uite, mi-a trecut și foamea, ăsta chiar că nu e lucru sănătos! Ia stai să mă gândesc, ai mai zis și: o relație fără viitor, așa e?

— Da.

— Atunci, să caut să te înțeleg… Fiindcă eu una consider evident că toate relațiile sunt fără viitor, dat fiind că oamenii se schimbă și relațiile îmbătrânesc și ele, avem nevoie de senzații noi… Ba chiar, dacă stau și mă gândesc, oamenii îmbătrânesc precoce poate tocmai pentru că sunt constrânși la puține relații și la puține peisaje, mereu aceleași. Dar, încercând să te înțeleg, de ce e fără viitor relația noastră?

— Orice relație homosexuală e fără viitor.

— Iată-ne din nou aici! Trebuia să mă aștept. Ai reluat, de la coadă, discuția de ieri.

— De alaltăieri.

— Bine, de alaltăieri. Și, în timp ce eu dormeam, ai schimbat termenii, mai bine zis i-ai colorat cu nuanțe psihanalitice, ca să nu-ți pierzi convingerea de fond, care mi-e acum mai limpede decât înainte: relația homosexuală nu are viitor deoarece nu poate fi proclamată înaintea tuturor, adică prin căsătoria la biserică. Și nu dă roade, care ar fi copiii, nu?

— În parte.

— Dar, Joyce, ăsta e curat conformism!

— Tu ai atâta siguranță fiindcă ai avut bărbați și copii.

— Un copil.

— Un copil, iar acum…

— Iar acum te iubesc pe tine, o femeie. Și nu-mi pasă nici de trecutul meu, nici de viitor.

— Tu ești o excepție.

— Dar Beatrice? Ani de zile ne-am iubit și pe urmă ea l-a iubit pe Carlo. Și cine mai știe câte alte femei și bărbați trăiesc așa. Despre mulți știu, pe unul l-ai cunoscut și tu la petrecere.

— Cine?

— Primul mandolinist: îl iubea pe un văr, acum are un copil și…

— Nu, gata! Cu tine nu se poate vorbi. E oribil!

— Dar tu n-ai încercat niciodată să îmbrățișezi un bărbat?

— Cu toate că nu suport felul ăsta al tău de a mă interoga, îți răspund: nu, niciodată! Numai gândul îmi face greață.

— Tu m-ai interogat ani de zile, Joyce, și asta m-a ajutat să-mi înțeleg trecutul, să trag din el concluzii logice și să-l exprim. Atunci, de ce te-ai îndepărtat așa de când ți-am pus și eu niște întrebări?

— Fiindcă ești bolnavă, cel puțin la fel de bolnavă ca mine, și am datoria să ți-o spun, fiindcă într-o bună zi boala asta o să explodeze ca…

— Ca ce? Tentativă de suicid? Cum ai făcut tu?

— Când vei băga de seamă că ți-i pierdut timpul, că nu ai dat frâu liber talentului tău, că n-ai construit nimic.

— Poate că ai dreptate când spui că sunt bolnavă, Joyce, dar nu de boala ta. Acum tu te identifici cu mine, boala ta era alte origini.

— Și care ar fi acestea?

— Puterea, Joyce, puterea dobândită imitându-i pe bărbați. Disprețul tău față de femei, pe care până acum îl credeam cel obișnuit, absorbit odată cu educația, disprețul față de bătrâna Gaia, de Beatrice, de Stella, născut din imitarea bărbaților, din ralierea la corul masculilor docți, a prins rădăcini în ură.

— Nu văd unde vrei să ajungi.

— E simplu, unindu-te cu această elită, care îți repetă întruna: „Tu ești o excepție, ești demnă să intri în Olimpul nostru…“.

— Tot nu văd ce…

— Ai trecut de partea lor, iar vechea prejudecată dictată de normă a mamelor și surorilor noastre s-a prefăcut la tine în ură față de latura ta feminină, pentru că, de bine, de rău, ai sâni și menstruație: o ură capabilă să-ți sterilizeze și sânul, și pântecul.

— Nu suport acest limbaj anatomic!

— Ba e chiar timpul să revenim la acest limbaj, singurul precis deocamdată. M-am gândit la asta, ce crezi? Te-ai sterilizat, te-ai mutilat. Dar orice mutilare caută o compensație. Iar ție nu ți-a rămas, exact ca în cazul bărbaților, decât compensația de a exercita puterea, de a modela, de a da ordine. Căci nu doar femeia invidiază penisul, se simte mutilată. Și bărbatul e mutilat.

— Cum adică?

— Nu poate crea din carnea lui o viață. Așa că încearcă să dea viață unor idei. Gândește-te la Pygmalion, la Zeus, care își suplinește mutilarea purtând un prunc sub bolta craniană, și nu o ființă goală, informă, ci o splendidă femeie-războinic, înarmată cu scut și coif. Asta deoarece bărbatul e și el mamă, exact ca femeia, numai că n-am mai întâlnit o mamă-bărbat cum ești tu. Carmine devine o mămică suavă în comparație cu tine.

— Și tu râzi?

— Transfer matern! Măcar de-ai fi mamă, Jò, măcar de-ai fi!

— Ajunge cu râsul! Mă calci pe nervi, la fel ca teoriile tale de diletant.

— Și ce faci acum, mama Jò, pleci?

— Ignorantă scârboasă!

— În sfârșit! E prima dată când îți pierzi controlul; ce faci, devii vulgară? Joyce se repede la Modesta și o lovește repetat cu pumnii. Niciodată nu m-a mai bătut o femeie. Sub palmele trase de mine, Beatrice tremura și plângea, dar mie acea ușoară durere în obraji nu face decât să-mi întețească râsul.

Alte fragmente de carte publicate de urban.ro