„De fiecare dată când aud îndemnul de a fi toleranți față de persoanele din grupuri vulnerabile sau diferite de majoritate, primul impuls e să mă ridic în picioare și să protestez. Tolerant în mintea multora înseamnă ceva de bine, sufletist, empatic. Nicidecum. Toleranța e o formă de dispreț pasiv, un refuz drapat într-o politețe impusă de reguli sociale minimale de a interacționa cu respectivele persoane, cu cauza și efectul pentru care cel din apropierea ta e altfel. Pot să tratez cu toleranță un prost, un neisprăvit, dar nicidecum o persoană diferită de mine din cauza unei dizabilități sau apartenențe la un alt grup decât cel din care fac eu parte.” Adriana Săftoiu

Adriana Săftoiu a absolvit în 1993 Facultatea de Litere a Universității București, secția română-spaniolă. Între 1993 și 1998, a lucrat ca jurnalist la agențiile de presă ROMPRES și Mediafax, iar din 1998 a intrat în politică, fiind pe rând secretar de stat, purtător de cuvânt al Guvernului, director de cabinet al ministrului transporturilor, Traian Băsescu (2000-2001) și director al biroului de presă al PD. În 2004, a fost aleasă deputat de București pe listele Alianței PNL-PD, poziție din care a demisionat când a fost numită în funcția de consilier prezidențial și purtător de cuvânt al Președintelui României Traian Băsescu, poziție din care a demisionat în 2007. În 2008, s-a înscris în PNL și a fost aleasă deputat, fiind membră în Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport a Camerei Deputaților. Și-a dat demisia în 2012 din Camera Deputaților, fiind singurul deputat PNL care a demisionat, în solidaritate cu cetățenii care protestau împotriva situației de atunci, cerând alegeri anticipate. În legislatura 2016-2020, a lucrat în Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale. A publicat cărțile Vocile puterii (2007), Jurnal de campanie (2009) – ambele apărute la Editura Trei – și Cronică de Cotroceni (2015).

Cartea Simfonia Semnelor – Adriana Săftoiu a aparut la Editua Trei si o puteti gasi aici

Auzitorii pot învăța semnele, surzii nu pot învăța să audă

Florica Iuhaș — Flori, cum îi spun apropiații — rămâne primul și cel mai răbdător ghid al meu în înțelegerea și apropierea de lumea surzilor, iar pentru asta îi voi fi veșnic recunoscătoare. A fost prima persoană care m‑a contactat după ce a aflat din presă des­pre demersurile mele. Mi‑a propus să am în­tâlniri cu persoane surde și să aflu direct de la sursă care le sunt nevoile, supărările, frus­trările. Mi‑a deschis ușile către comunitatea lor, însoțindu‑mă la tot pasul. Mi‑a ascultat amărăciunile, dar și micile satisfacții în încer­carea de a crea o legislație care să le susțină drepturile. Profesor de meserie, mi‑a fost și îmi este un dascăl magna cum laude în a învăța și a înțelege universul surzilor.

S‑a născut în Satu Mare, dintr‑o familie de părinți surzi. Tatăl său mai are o soră, care s‑a născut tot surdă. Dar, până la ei, toți membrii familiei au fost auzitori. Mama sa are trei frați, toți auzitori. Erau singurii surzi din familie. Când s‑a născut Flori, părinții ei au fost nevoiți să ceară ajutor de la străbunica ei, dându‑și seama că ea e auzitoare și că începe să se ex­prime prin semne, imitându‑și părinții. „Prima «limbă» în care m‑am exprimat a fost limba semnelor“, spune Flori. Prin primele semne a spus că o durea burta.

„Când am mai crescut, mi‑au povestit că, atunci când eram mică, din cauză că nu aveau cum să mă audă când plâng, mama și tata fă­ceau cu schimbul noaptea lângă pătuțul meu și se uitau toată noaptea la mine. La un moment dat, mama, foarte obosită, a adormit, iar eu am plâns foarte mult în noaptea aceea, dimineața găsindu‑mă albastră la față. M‑au dus de urgență la medic când s‑au trezit. Mama mi‑a zis că atunci tata i‑a dat o palmă. El s‑a speriat foarte tare, mai ales că medicii i‑au spus că aș fi putut să mă asfixiez dacă aș mai fi plâns.“

La 2 ani, Flori s‑a mutat la țară, pentru că străbunica ei — venită s‑o învețe să vor­bească — nu se putea obișnui la bloc. Acolo a făcut și primii pași, cu ajutorul unui premer­gător imens, agățat de grindă. A rămas la țară până la 4 ani, când s‑a întors la oraș și a fost înscrisă la grădiniță, pe atunci „cămin“. „Vor­beam ca la țară, foloseam regionalisme. Se ui­tau copiii la mine, nu înțelegeau nimic din ce spuneam. Nu a fost foarte bine, dar până la urmă m‑am obișnuit cu limbajul pe care îl fo­loseau. Cel mai drag cuvânt atunci îmi era «La revedere». Când veneam, ziceam «La revedere», când plecam, ziceam «La revedere». Degeaba îmi explicau că nu se zice «La revedere» când vii, mie îmi plăcea cum sună!“

Flori a urmat școala normală. Recunoaște că i‑a fost de multe ori rușine că părinții ei sunt surzi. „La bloc, unii copii, când veneau părinții mei acasă, îi imitau, vecinii de la bloc îmi ziceau fata lui Mutu și a lui Muta. Mi se părea odios! Mă întrebam ce vină au părinții mei. La școala ge­nerală, pentru că știam ce sufăr în fața blocului, nu le‑am zis colegilor că părinții mei sunt surzi. În clasa a IV‑a a venit o colegă la mine — trimisă de învățătoare — să‑mi aducă temele, căci nu fu­sesem la școală în ziua respectivă. Când mama a deschis ușa și a întrebat‑o pe Felicia ce dorește, în limbajul ei gâjâit, ea s‑a speriat și a luat‑o la fugă pe trepte. Mama a început să plângă, dându‑și seama că nu am spus nimănui că sunt surzi. M‑a întrebat dacă îmi e rușine cu ei. Le‑am spus că nu mi‑e rușine, dar adevărul este că, într‑un fel, îmi era rușine.“ Flori acceptă că era și o formă de protecție, ca să nu mai fie ironizați, dar știe că atunci nu se simțea prea bine în pielea ei. Se în­treba de ce tocmai părinții săi trebuie să fie așa. La ședințele cu părinții mergea întotdeauna tatăl ei. Învățătoarea, Maria Suiogan — femeie aprigă, își amintește Flori —, „făcea și pe mama supără­rii ca el să înțeleagă ce‑i spune. A venit și acasă, mai ales când făceam prostii — am chiulit de mai multe ori, pentru că n‑o puteam suporta —, și tata a înțeles imediat de ce a venit.“

Flori a încetat să se mai jeneze de surdita­tea părinților ei în clasa a VIII‑a. „Făceam poza de grup și a venit tata la școală, pentru că își uitase cheia acasă și m‑a văzut că sunt cu toți colegii și se fac pozele de absolvire. S‑a ascuns, săracul, după un copac și îmi tot făcea semne să mă duc să‑i dau cheia. Profesoara mea de chimie, Margareta Antoniu, avea un copil cu dizabilități — era în scaun cu rotile — și luase și niște cursuri de limbajul semnelor. La vremea respectivă făcuse cerere la PCR să meargă în SUA, unde a făcut studii de psihologie, ca să‑și poată ajuta copilul. Era dintr‑o familie high life din Satu Mare. L‑a văzut pe tata — prima dată a crezut că e un pervers și l‑a urmărit mai cu atenție, a observat că mă uit și eu la el, și‑a dat seama ce voia și că îi era jenă să vină să‑l vadă toți copiii. Când am terminat cu pozele, i‑am dat tatei cheile. După oră, profesoara de chi­mie m‑a rugat frumos să mai rămân, să vor­bească ceva cu mine. M‑a întrebat dacă este ta­tăl meu. Am confirmat. Mi‑a ținut așa o lecție de psihologie, încât pur și simplu mi‑a liniștit orice temere că în viață lumea va râde de mine, mi‑a spus că problema e de fapt a mea, că eu  nu sunt pregătită să accept lucrul ăsta. M‑am gândit mult la ceea ce mi‑a spus atunci și a re­zonat puternic în mine. M‑a ajutat să rezolv problema. Mi‑am dat seama că, dacă nu voi afirma acest lucru, mă voi adânci în propria mea groapă cu monștri și am început să vor­besc despre asta.“ În facultate, la un moment dat, tot spunând colegilor că părinții ei sunt surzi, un coleg a întrebat‑o de ce zice mereu asta. După o vreme, același coleg i‑a mărturisit că e mai bine că spune, pentru că el e gay și nu are curajul să recunoască.

Viața părinților ei se complica atunci când aveau de a face cu instituțiile statului. Pentru orice problemă, o luau pe Flori ca interpret. „De la 4 ani făceam asta. Îmi amintesc că, la o nuntă, o mătușă a început să plângă, impresi­onată de cum le interpretam ca să înțeleagă ce se vorbește în jurul lor. Eram deja în facultate și mătușa mea nu înceta să‑mi amintească cât de impresionată a fost de cum intermediam între cele două limbi.“ Flori spune că, deși se dau „voinici“, surzii sunt cam speriați de lumea auzitorilor. „Văzându‑l chiar și pe tata că face diferența dintre auzitori și surzi, m‑am dus la profesorul Bălăceanu Stolnici, care îmi era șef la Societatea Ateneul Român ce tutela Univer­sitatea Ecologică unde eram angajată, și l‑am întrebat de ce surzii au un comportament ușor paranoic, tot timpul fiindu‑le teamă că auzito­rii le vor face ceva, nu doar că nu le vor da, ci că le vor lua din drepturi. Mi‑a răspuns că ei dez­voltă un comportament schizoid, pentru că își trăiesc lumea în propriul lor cap. Neavând cu cine să interacționeze, cu cine să vorbească, își macină toate gândurile în interior și nici nu au atât de multe semne pe care să le folosească ca să‑și exprime gândurile.“

Analiza ei confirmă faptul că surzii îi ac­ceptă destul de greu pe auzitori printre ei, iar vinovați de această reticență sunt și auzitorii. Nu e mare filosofie să știi că, pentru a stabili o relație cu o persoană, prima condiție e co­municarea. Ca să poți comunica cu o persoană surdă presupune un minimum de cunoștințe de LSR. Introducerea cursurilor opționale de LSR în gimnaziu ar deschide ferestrele către am­bele lumi, mai ales într‑o perioadă în care se formează obiceiuri, iar prejudecățile sunt mult mai puține și mai ușor de combătut, și în rân­dul auzitorilor, și în rândul surzilor.

*

Acceptarea de către surzi a copiilor auzi­tori din părinți surzi, CODA — Child of Deaf Parents —, e de dată ceva mai recentă, iar asta pentru că și‑au dat seama că, dacă nu ar fi acești copii auzitori, le‑ar fi și mai greu. Până în 1990, viața lor era ceva mai organizată, așa cum era cam tot ce era cotidian, doar că în ca­zul lor această organizare simplifica înțelegerea lumii din jur. Existau asociații ale surzilor, unde plăteau o cotizație infimă și aveau zilnic activități facultative. Cluburile respective erau foarte utile, mai ales în treburile domestice. Aflau unde pot găsi un instalator, o coafeză, un meșter surd. „Era o zi pe săptămână când avea loc un fel de ședință, unde președintele asociației le explica tot ce exista în materie de legislație, ce au de făcut ca să‑și înscrie copiii la școală, inclusiv directive de partid. Erau orga­nizate competiții sportive, campionate de șah, îi motiva activitatea de la club“, zice Flori. As­tăzi, socializarea lor e mai degrabă pe rețelele de socializare, cluburile și‑au pierdut relevanța.

Flori rămâne unul dintre puținii interpreți autorizați din România, mai ales că, după 2020, în urma unui ordin al Ministerului Educației și Cercetării, formarea de interpreți e suspendată pe termen nedeterminat. Drumurile mele între Minis­terul Muncii și Ministerul Educației, câteva luni la rând, nu au rezolvat mare lucru decât să mai cunosc funcționari, unii adăugându‑se pe lista „încercăm“, alții, cei mai mulți, pe lista „nu se poate“. În 2021, vara, când mă gândeam că, fi­ind perioada vacanței, e mai mult timp și loc și pentru alte teme — pandemia domina discursul oficialilor —, am bătut din nou la porțile Mi­nisterului Educației. Alt ministru, alți decidenți, aceeași problemă. Am luat‑o de la capăt cu enu­merarea deficiențelor: lipsa manualelor adecvate, a programei școlare, a dotărilor, adaptarea exa­menelor, stabilirea standardelor pentru pregătirea interpreților, crearea de secții în facultăți pentru pregătirea profesorilor în LSR. Repetam și repetam că în aprilie 2022 intră în vigoare dispozițiile le­gii care recunoaște limba semnelor ca limbă ofici­ală pentru surzi și dreptul de a studia și a susține examene în LSR, de a avea interpreți în relația cu instituțiile statului, de a fi informați și de a avea acces la cultură, asigurându‑li‑se interpretarea în LSR. Toate acestea nu vor fi făcute, cât timp cele două ministere tratează cu atâta suficiență responsabilitățile pe care le au. A fost o întâl­nire de la care am plecat cu același sentiment de neputință: m‑au ascultat pentru că am cerut să mă asculte. Părea că până atunci nimeni nu le semnalase neajunsurile. Se nota în agende, s‑au dat câteva telefoane unor profesori din școlile spe­ciale, s‑au confirmat cele relatate de mine, ne‑am spus «la revedere» și de atunci au trecut luni, fără să aflu că măcar se ocupă cineva să se respecte legea, dacă inimă nu e pentru a simți nedrepta­tea care li se face acestor oameni. În lipsa pro­fesorilor specializați în limba semnelor, a pro­gramelor și a manualelor adaptate pentru ei, a interpreților autorizați — care să fie disponibili în orice instituție de stat, în spitale, în justiție — co­munitatea surzilor va rămâne mai departe izolată în lumea mare a auzitorilor.

Numărul interpreților scade de la an la an. „Pentru surzi e o dramă. Le este rușine să re­cunoască că nu înțeleg ce citesc, semnează ca proștii orice le pui în față, nu se consultă sau nu iau cu ei un auzitor și, uite‑așa, își pierd case, averi, ajung în niște situații de viață limită. Sunt ei orgolioși, dar legea nu ar trebui să le permită să meargă în instanțe fără interpret.“

Flori pledează pentru demutizare și e mai puțin favorabilă labiolecturii. Dă exemplu generația mamei sale, care a fost încurajată să‑și folosească vocea făcând cursuri de demutizare. „Părinților mei nu le este frică să vorbească și, în general, oamenii mai în vârstă vorbesc. Cum scot ei sunetele, ei bine, măcar le scot. Cei ti­neri, de acum, nu scot un sunet nici să‑i pici cu ceară. A fost o mare prostie moda apărută după Revoluție cu labiolectura. Mai mult i‑a separat de lumea auzitorilor! Nu te poți con­centra pe labiolectură. Copiii ăia plecau de la școală obosiți‑zdrențe. Dacă profesorul nu știe limba semnelor și le cere copiilor doar să le ci­tească de pe buze, ei dau din cap că înțeleg, chiar dacă nu pricep mare lucru.“ Demutiza­rea e un procedeu care presupune inclusiv tru­curi, ca să ajungi să pronunți corect o literă. Se folosesc oglinzi, pentru litera „s“ se exersează cu un băț de chibrit între buze, pentru „b“ îți umfli obrajii și apoi îi apeși cu ambele degete, tacticile fiind adaptate, la consoane în mod special, până când pronunția e corectă. Astăzi, atenția acordată educației copiilor surzi e super­ficială, ca toată atenția acordată nevoilor acestei comunități. „Dacă te uiți la un manual pentru surzi, îți smulgi părul. Sunt făcute cu greșeli de ortografie, ca pentru surzi, las’ că ăla înțelege ce poate; cuvinte scrise împreună, prepoziții legate de substantiv, iar copilul așa învață și așa crede că e corect.“ Flori subliniază vocabularul sărac al LSR și face comparație între limba semnelor germane, care are 55 000 de semne, pe când LSR are 8 000 de semne și nu sunt mulți surzi care să le stăpânească pe toate. În mod clar, e nevoie de crearea de semne. Flori îmi explică cum se creează: „Sunt calchiate după realitate, după obiect. Pentru lapte e gestul de a trage de uger, pentru struguri desenezi pe antebraț un cior­chine arătând buline, pentru fetiță — o mân­gâiere pe obraz, pentru băiat — imaginezi sub nas o mustăcioară, pentru femeie — pui palma în șold, dar e considerat un regionalism, având mai mult sensul de țață“.

Din anul universitar 2018 – 2019, în cali­tate de lector și postdoctorand al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Flori Iuhaș a introdus în programa disciplinelor facultății, în primul an, pe bază de voluntariat făcut în comun cu Rodica Bogdan, cursul de Comuni­care în LSR. Datorită succesului pe care l‑a avut, acesta a fost acceptat ca facultativ în programă și este destinat tuturor studenților Universității din București. Nevoia stringentă de interpreți în Limba Semnelor Române, nu numai în ca­zuri particulare, ci și în spațiul media, unde se resimte acut lipsa de informare a peroanelor surde, o determină pe Flori să atragă alături de ea în predarea acestor cursuri tot mai multe persoane din comunitatea surdă și CODA. Își dorește ca toate facultățile în care se predau discipline legate de comunicarea mass‑media să înțeleagă rolul interpretului în diseminarea și difuzarea informațiilor pentru surzi, pentru că „auzitorii pot învăța semnele surzilor, surzii nu pot învăța să audă“.

• 

• 

*

După ce am intrat în contact pe Facebook cu mai mulți surzi, am înțeles și mai bine de ce o lu­crare scrisă a unui elev surd riscă să fie conside­rată — și e considerată — a unui agramat. Chiar și cei de pe FB, neștiind că persoanele care comen­tează la anumite postări ale mele sunt surde, au co­mentarii nesimțit de sarcastice. De obicei intervin, dar adeseori nu e de folos, pentru că nu e suficient să știi că persoana respectivă e surdă, trebuie să ai ceva habar despre cum se construiește o frază. În LSR nu există semne pentru prepoziții, pentru conjuncții. În scris, le este foarte greu să le folo­sească corect, pentru că, practic neavând semne, nefiind reprezentate în limba semnelor, majorita­tea cuvintelor de legătură din română dispar în scris. O propoziție de tipul „Eu vin mâine la tine“, transpusă de un surd în scris, este: „Eu mâine vin tine“. Prepozițiile, conjuncțiile se subînțeleg. Apoi nu există semne pentru timpuri verbale, drept ur­mare nici nu poate fi vorba de perfect simplu sau mai mult ca perfect. Verbul a fi are un regim mai special, putând fi conjugat într‑o formă simplă. Pentru a fi la timpul prezent arăți „acum“, timpul trecut e exprimat arătând cu palma peste umăr, iar pentru viitor arăți cu mâna înainte. Pentru ma­joritatea verbelor, timpurile verbale se înțeleg din context. Aceasta e principala cauză pentru care numărul elevilor care reușesc să ia un examen la limba și literatura română e infim, la fel ca la ce­lelalte probe unde susțin examenele în scris. Profe­sorul corector nici măcar nu mai ajunge să evalu­eze conținutul, pentru că se izbește de ortografie, de punctuație, de construcția frazei. Lucrările intră la comun, sunt repartizate aleatoriu, așa încât acel profesor nu va ști că e lucrarea unui elev surd și nu a unui elev agramat. Pe lângă cerințele care nu sunt adaptate pentru ei (am dat deja exemplul cu „foșnetul frunzelor“), aceste lucrări ar trebui corec­tate de profesori din școlile și liceele de surzi. Nici măcar reglementarea asta nu e capabil ministrul de resort s‑o înțeleagă. Acum câțiva ani, proba pentru LSR era notată, ceea ce îi ajuta foarte mult să ri­dice nota generală. La inițiativa vreunui neavenit în învățământul special din aceleași instituții care se dovedesc indiferente în adaptarea examenelor pentru ei, s‑a decis ca proba în limba lor maternă, limba în care gândesc și se exprimă, să fie notată cu calificative, adică admis/respins.