Romanciera J.B. Blackwood și soțul ei Patrick, regizor și personalitate-cult, mai în vârstă decât ea, aniversează 14 ani de căsătorie într-o croazieră. Când l-a cunoscut pe Patrick, el părea oarecum fără vârstă, așa cum sunt toți zeii în ochii celor care-i venerează. Însă succesul lui începe să apună, iar J.B. e pe punctul să obțină un premiu literar important. El i-a supervizat dintotdeauna scrierile, dar acum ea ar putea ajunge să-l pună în umbră.

După multe zile însorite, se stârnește o furtună cu consecințe dramatice, care declanșează o adevărată căutare a adevărului despre căsnicia lor.

Un roman care pune întrebarea cât de clară e, în mintea scriitorului, granița dintre realitate și intrigă. Cum îi refuzăm pe oamenii pe care îi dorim? Și care e prețul, pentru noi, pentru alții și pentru arta noastră, dacă nu-i refuzăm?

Stephanie Bishop este romancieră și critic literar, laureată a numeroase premii, printre care The Readings Prize for New Australian Writing și Literary Fiction Book of the Year Award. Are un doctorat de la Cambridge University și este profesor de scriere creativă la University of East Anglia. Eseurile și lucrările ei de ficțiune au apărut în London Review of Books, TLS și Sydney Review of Books. Aniversarea este cel de-al patrulea roman al său, după Man Out Of  Time, The Other Side of the World și The Singing. O puteți urmări la https://www.stephaniebishop.net

Titlu original: The Anniversary, traducere din limba engleză de Anca Dumitrescu, a aparut în Colecția Fiction Connection la Editura Trei si o puteti gasi aici

Fragment Carte – Aniversarea de Stephanie Bishop

Patrick avea opinii ferme și știa ce-i place. Așa că puteam să jonglez cu ele și să-i fac pe plac. Sincer, la început, amândurora ne plăcea să-i fa­cem pe plac celuilalt. În această privință, nu eram prea diferiți de orice alt cuplu de îndrăgostiți. Chiar și efor­turile lui de a mă controla puteau fi interpretate ca o formă de măgulire. Ca un serviciu. Deși nu le vedeam ca pe o formă de control, nu pe-atunci. Părea mai degrabă o formă de îndrumare, de ghidare, o indicație regizorală. La acest capitol, aveam o complicitate: ce-i plăcea lui în general îmi plăcea și mie, cel puțin așa am ajuns s-o văd și dacă nu chiar atunci, mai târziu cu siguranță. Odată ce-mi puneam o anumită rochie. Odată ce gustam mân­carea pe care o comandase pentru mine. Îi eram recunos­cătoare: pentru plăcere și pentru educație.

Așa că, în loc să ies la o plimbare, am scos tram­bulina de gimnastică pe care am găsit-o în spatele șifonierului cu lenjerie — cred că rebounder îi spunea—, am pornit casetofonul și am dat volumul la maximum. Probabil că deja făceam exerciții de ceva vreme, când am auzit o bătaie în ușă. M-am oprit și am dat muzica încet. A bătut din nou. N-am îndrăznit să deschid. Am rămas neclintită, abia respirând, întrebându-mă dacă persoana aflată de cealaltă parte a ușii avea cheie. N-a strigat ni­meni. N-am auzit nicio voce. Era evident că era cineva înăuntru, adică eu, era evident că nu-i deschideam ce­lui care bătea. Am așteptat și, în cele din urmă, nu știu după cât timp, am auzit pași îndepărtându-se pe coridor și apoi coborând treptele fără mochetă.

În acea seară, s-a întors acasă cu un buchet de ga­roafe. În afară de câte un trandafir de Ziua Îndrăgostiților sau un buchet de ziua mea, niciun bărbat nu-mi adusese flori. Nu spontan, nu ca un gest de adorație la finalul unei zile lungi. Mereu considerasem garoafele flori de supermarket, ieftine, sfrijite, învelite în plastic foșnitor și împănate cu floarea-miresei, garoafele, mai mult cozi decât petale, nu îndeajuns de spectaculoase cât să pro­voace o reacție prin parfum sau aspect. Genul de flori care există mai degrabă ca simbol, ca noțiune generică de floare, ca o amprentă modestă a unui buchet mai generos sau mai dramatic pe care cineva l-ar fi ales dacă ar fi avut bani și intenția de a-i cheltui; floarea adevă­rată care seamănă cel mai mult cu una artificială. Genul de floare pe care o găsești la magazinele de lângă spitale, găleți de garoafe înfoliate, alături de baloane cu heliu, sau la benzinării, flori ofilite de soare și de noxe și alese în general pentru prețul convenabil, pentru că rezistă atât de mult: flori stoice care înfruntă apa murdară, căl­dura și frigul. Bineînțeles, înainte să mi le ofere el, cel mai mare buchet de garoafe pe care îl văzusem vreodată, aranjate de florăreasă la unison, abia deschise și atât de dese, încât să pară luxuriante și bogate, atât de multe, încât le simțeam parfumul, un parfum verde, proaspăt, de iarbă plină de rouă și ceva dulce. Petalele roz erau ti­vite cu alb. Din latinescul carnalis¹, a spus el. Carnal sau care aparține cărnii. Carnivor, carne putredă, carnal și carnație. Cuvântul francez inițial pentru roz, înainte ca rozul să existe. Ar fi putut spune osuar² sau carnaj.

Dar în acel prim val al iubirii — aici se repetă imaginea înflori­rii —, eram concentrați pe alte lucruri. M-am dus în ca­mera mea închiriată să-mi iau niște haine curate și m-am întors la el în apartament. Nu l-am întrebat niciodată de ce insistase să stau în casă toată ziua, dar m-am bucurat să merg pe jos până acasă în întuneric.

1 În engleză, termenul pentru garoafă este carnation. (N.t.)

2 În engleză, charnel. (N.t.)

În campus am continuat să ne purtăm ca și cum abia ne cunoșteam. El a continuat să meargă la cursuri, la în­tâlniri și unde mai mergea, iar eu am continuat să-mi petrec timpul în sala de lectură a bibliotecii. Deși mi-era greu să mă concentrez. Eram obosită după nopțile petrecute împreună și distrasă de amintiri. Senzații pe care nu mi le închipuisem niciodată. Trăiri ale corpu­lui care se nășteau din surse invizibile. Felul în care mă atingea în diverse locuri, felul în care punea presiune în diverse locuri. O astfel de plăcere nu e un lucru mă­runt. După ce ne extenuam reciproc, stăteam de vorbă. După ce terminam de vorbit, citeam. Și când terminam de citit, ne citeam unul celuilalt cu voce tare. În semes­trele ce-au urmat, am continuat să merg la cursurile lui, așezându-mă în rândurile din spate. Eram la fel de stu­dioasă și dedicată ca întotdeauna, deși părea că-mi so­licită intervențiile mai des sau îmi cerea să-mi dezvolt răspunsurile, iar când o făceam, mă lăuda așa cum ara­reori o făcea, în multe cuvinte, ceea ce le-a atras atenția celorlalți studenți sau poate doar îmi imaginam, poate era doar paranoia sau fantezia mea. Care era diferența? Atunci nu-mi puteam da seama. Când ne-a adus lucră­rile de semestru corectate, a lăudat-o pe-a mea în fața tuturor și, cu un gest dramatic, a mimat că-mi oferă stru­guri și fructe exotice, o ofrandă cu care să-mi împodo­besc șemineul imaginar, mi-a spus. Habar n-aveam la ce se referea și presupun că nici ceilalți n-au înțeles. În prezența lui, eram convinși de ignoranța noastră colec­tivă și presupuneam că retorica lui bombastică făcea re­ferire la vreun text antic despre care noi nu știam nimic. Nu ne-a trecut prin cap niciodată că era o reprezentație de amorul artei, o glumă, o mostră de inteligență care ră­suna în propriul ecou, în vreme ce noi rămâneam muți, temându-ne să nu ne dezvăluim prostia.

M-am îmbujorat îngrozitor de tare și am bâiguit un fel de mulțumesc, atunci când a pus eseul meu pe bancă și l-a împins către mine. Apoi s-a întors la catedră și, după ce a aranjat câteva lucrări, a anunțat că avea să lip­sească săptămâna următoare, pentru că trebuia să se in­terneze și să facă o operație neașteptată. Nimic grav, a adăugat, dregându-și glasul și observând alarmarea de pe chipurile noastre: niciun alt profesor nu mai vorbise la curs atât de deschis despre viața lui privată, despre corpul său. Niciunul nu menționase urgențele trupești, nevoile trupești. În campus, soții nu-și menționau soțiile. Tații nu vorbeau despre copiii lor. Mie nu-mi spusese nimic despre operație. M-am gândit că ar fi putut. Deși încă nu-mi puteam revendica dreptul de a ști și deși n-am pus la îndoială această informație neîmpărtășită, o parte din mine a simțit strânsoarea secretului, înțepătura. Cu toții voiam să știm care era problema și firește că nu putea și nu voia să ne spună.