Adrian Teleșpan este scriitor și producător de televiziune, născut pe 11 noiembrie 1979, la Drăgășani, județul Vâlcea.
Între 2000 și 2012, a lucrat ca producător executiv la posturi de televiziune precum ProTV, Antena 3, Realitatea TV și România TV. În 2012, s-a mutat în Regatul Unit, unde a scris romanul său de debut, „Cimitirul”, publicat în 2013. Cartea a fost apreciată pentru stilul său autentic și abordarea tematicii LGBTQ+. A fost colaborator al revistei Tabu si al postului de radio Tananana.
Pe lângă activitatea sa literară, Teleșpan a fost implicat în proiecte de televiziune, fiind cunoscut pentru contribuțiile sale la serialul „Triplusec” (2018) și aparițiile în emisiuni precum „Asia Express” (2019) și „CulTour” (2018).
Cel de-al doilea roman al sau “Autonomie” a aparut la Editura pentru arta si literatura si poate fi gasit aici.

Fragment carte. AutonOm1e – Adrian Teleșpan

Când m-am născut eu, nici nu au venit trei magi, nici nu a răsărit o stea nouă, nici nu a suspinat vizibil văzduhul de bucurie, nici nu a îndreptat Dumnezeu vreun deget într-un mod cât de cât clar ochiului omului către locul nașterii mele, spre a-i arăta destinația geografică sufletului meu, nici n-au apărut cohorte de îngeri care mai de care mai luați prin surprindere, unii aranjându-și părul, alții încheindu-se la șliț, alții luând ultimele îmbucături din, să zicem, un sandviș cu pastramă de vită, alții cu o vizibilă disperare în ochi, pentru că evenimentul i-ar fi găsit, pentru numele lui Dumnezeu, fix când îi apucase o diaree, alții mahmuri și câte și mai câte și mai câte și mai câte n-ar fi făcut ei, mai ales că posibilitatea ca în Cer gama de acțiuni la care au acces sufletele să fie mult mai diversă și mai nebănuită decât e pe aici, pe pământ, că nu ne-a spus nimeni cu ce și-ar umple îngerii eternitatea, dacă ei ar exista.

pagina 18 septembrie

Asta cu gama de acțiuni la dispoziția îngerilor e, așadar, pură speculație, pentru că sunt infinit mai multe șanse ca în Cer sufletele să fie, de fapt, unul singur care se mulțumește cu a fi și a iubi, dar imaginea acestuia făcând aceste singure două acțiuni depășește deocamdată puterea de imaginație a omului care suntem noi și care sunt și eu. Mă rog, omul, în alergarea lui, o depășește pe ea, că ea, imaginația, e foarte posibil să stea pe loc, fiind, nu-i așa, un concept foarte la îndemână, după care nu trebuie să alergi decât dacă fugi din Rai. Ieri am văzut o știre cum că Universul nu se expandează la fel de repede în toate direcțiile. Deocamdată nu știu cum mă ajută pe mine informația asta. În fine, deci, dacă s-ar fi întâmplat vreunul dintre evenimentele cerești mai sus suspectate ca posibile semne, prezența lor în concomitență cu nașterea mea mi-ar fi dat poate de bănuit mai repede care e rostul meu, dar am studiat și nu e cazul. Pe Cer, pula. Pe Pământ, pizda. Maică-mea avea pe ea o fustă largă, neagră, cu multe flori mici și albe de mușețel imprimate și cu multe pliuri, dar fără nici cea mai mică intenție de a fi țigancă, rroma pardon, deși eu, gândindu-mă la bunicii mei și la câteva rude aflate încă în viață, cred că sigur avem niște gene tuciurii care nu s-au regăsit și la mine între picioare, țiganii fiind foarte înzestrați din ce am văzut până acum, dar cine știe de unde or fi venit genele astea la noi în familie, că nu poți fi atent la tot ce se întâmplă. Sau, mă rog, poți fi, dar nu din prima, treaba e că la testul genetic făcut pe 123&me mi-a ieșit că sunt 0,2% levantin. De acolo e. Nu-mi aduc aminte ce purta mama în partea de sus a corpului, posibil să fi fost un pulover pe gât, că, mno, noiembrie, n-am fost atent, că drept să fiu, acolo unde mă aflam atunci doar fusta îmi obstrucționa vederea. Și am auzit-o pe mama zicând: „Cred că s-au fiert cartofii, mă duc să fac piureul“.

pagina 17 septembrie

Nu mai auzisem de piure până atunci, dar mi-a plăcut foarte mult cum sună cuvântul și, nu sunt sigur, dar cred că i-am intuit nuanțele blajine și cremoase ale texturii. Mama stătea așezată pe un scaun când a zis treaba asta și, când s-a ridicat, fusta i s-a adunat ca un val fix unde aveam eu ochii și tot ce am făcut a fost să îmi îndrept un pic spatele și să îmi plec un pic capul în față ca să văd despre ce era vorba în piureul care urma să se adauge la cunoștințele mele terestre. N-am bănuit că acest gest care ar trece neobservat în piața Sfântului Petru, de exemplu, va avea repercusiuni mult mai dramatice într-un spațiu mult mai îngust, dar mai sacru, cum este pântecul mamei mele, dar asta e o judecată nedemnă de orice e făcut de Dumnezeu. „Mi s-a rupt apa“, a zis mama. „Apa nu se rupe, dragă, curge“, i-am răspuns eu în spirit de glumă, dar și serios, pentru că deja simțeam influențele simțului corecției din lumea în care urma să intru. Oricum, eu am zis, dar nu m-a băgat nimeni în seamă și relativ repede nu m-am mai băgat nici eu în seamă pe marginea acestui subiect, întrucât m-am trezit pe o margine mult mai uscată a propriei existențe, că de unde pleacă apa rămâne uscatul, deși biologic nu e chiar așa. Îmi plăcea, recunosc, să lovesc cu labele picioarelor lichidul acela strâmt și cald în care mă lăfăiam, atât spre deliciul propriilor tălpi, cât și spre bucuria propriilor urechi, atât picioarele, cât și urechile resimțind, fiecare cum putea, o mângâiere tactilă sau sonoră, după caz. Îmi plăcea să clipocesc ca să fiu mai clar cu tine, dar nu e genul acela de clipoceală ca atunci când cade căcatul în apă, ceea ce mi se întâmplă mie acum. Ce o face Aura? Nu genul acesta de clipoceală, ci o clipoceală foarte curată și pură. Cât am fost musafirul pântecului mamei mele, uneori clipoceam cu orele și răspundeam gângurit, astfel încât sunetului lichidului să nu i se pară că e singur și să-i răspundă cineva. Acum ia lichidul de unde nu-i într-o poveste care denaturează biologicul de dragul narațiunii. Aproape și uitasem de piure, dar nu de tot.

pagina 16 septembrie

Mi-am arcuit corpul un pic spre stânga, ca să pot să îmi îndrept brațul, am băgat mâna în buzunar ca să scot telefonul, pentru că nu am știut ce altceva să fac, decât să sun la administrație și să anunț ceea ce nici măcar la vremea respectivă nu aș fi caracterizat drept o defecțiune, ci mai degrabă drept o situație inedită: „Mi s-a uscat mediul, gen“. Cumva aveam și o formă de curiozitate față de ineditul acesta, cam cum are zarzărul mic din piesa lui Tudor Gheorghe, Rapsodii de primăvară, când se trezește într-o dimineață și își dă seama că înflorise prima dată. Îți dai seama ce senzație trebuie să fie să te trezești cu capul plin de flori. La fel cum mie urma acum să mi se usuce, pentru prima dată, părul. Am sunat la administrație: „Bună ziua, mă scuzați că vă deranjez, deși știu că nu vă deranjez, mai ales că e treaba dumneavoastră de ce vă sun. Puteți să veniți puțin, vă rog frumos, că a scăzut brusc umiditatea în cameră, adică s-a cam uscat incinta și nu am suficientă experiență de viață cât să nu fiu surprins de ceea ce se întâmplă“. Asta aș fi zis la telefon dacă mi-ar fi răspuns cineva, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am mai sunat o dată, tot așa aș fi formulat speța, n-are rost să ți-o mai repet, iar n-a răspuns nimeni și abia atunci m-am îngrijorat un pic, că mi-era să nu fi pățit ceva domnii de la mentenanță. Mi-a trecut repede îngrijorarea, pentru că am luat-o foarte ușor pe degete și am numărat de când eram două chestii foarte mici, una foarte zglobie și stingheră în grupul ei, așa, prin tata, un fel de nici nu știu cum să-i spun, un mormoloc cu o atitudine, mă rog, nu de condamnat, dar mai mult gen, cum s-ar fi dat jos dintr-o mașină la Cannes, în fața covorului roșu, domnul Vincent Cassel când era tânăr și teribilist și făcea cu ochiul și saluta pe toată lumea, iar cealaltă chestie era în mama, așa, în aparență foarte liniștită, cu forme concrete, fix ca Monica Bellucci, în aparență foarte liniștită deci, dar dându-și, de fapt, ochii peste cap așteptându-l pe prostul ăla de Vincent care nu se grăbea cât ar fi vrut ea pentru că nu o văzuse încă. Ca o mică observație, n-am găsit nimic neobișnuit că s-au adunat un ovar cu un spermatozoid și a rezultat un eu. Când unu plus unu egal unu are logică.

pagina 15 septembrie

Deci el n-o văzuse. Dar și când a văzut-o, dup-aia n-a mai vrut să vadă altceva și a venit direct la ea și s-au îmbrățișat etern. Și am numărat pe degete cât trecuse de când se întâmplase această îmbrățișare și am realizat că administrația nu răspunsese, pentru că era duminică, și duminica e zi de sărbătoare, nu se lucrează. Poftim situație! Oricum, să știi că partea asta cu Monica și Vincent, spre deosebire de restul poveștii, am inventat-o ca să pot realiza că era duminică, doar ca să-mi dau seama ulterior că e duminică și în agenda în care mă scrie această carte, deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, la urma urmei, ce e inventat există. Ce-mi plac sincronicitățile astea care pot să însemne și nimic. Pus în fața acestei evidențe duminicale, mi-a fost clar că va trebui să mă ocup singur de treaba asta, mai ales că maică-mea îmi dădea o foarte clară impresie de derută, cum nu mai văzusem la nimeni, deși o avea toată lumea, în sensul că umbla în sus și umbla în jos ca să-l nască pe copilul eu, eu gen Eugen. Bunică-mea însă avea un soi de expresie foarte interesantă. O expresie care sugera că această situație o și încânta, asta prin filtrul pericolelor pe care le presupunea o naștere prematură în 1979, filtru pe care eu nu îl înțelegeam încă și care avea legătură cu faptul că mai mor copiii la nașteri premature și, totodată, pe fața ei se citea o expresie care sugera și teama resemnării, în sensul că liantul palpabil și inefabil dintre mama și tata ajungea mai repede pe lume, ceea ce le-ar fi făcut mult mai grea o eventuală și fericită separare. În fine, dacă ar fi să mai zăbovesc un pic peste ochii bunică-mii, aș vedea acolo și un fel de frică de Dumnezeu. Aș spune că privirea ei sugera că, din punct de vedere creștinesc, e mai sănătos pentru suflet să lași răul în seama sorții decât să admiți că ți-l dorești tu. Bunica și-a repoziționat cu mâna o șuviță de pe frunte care o deranja și a zis următoarele vorbe, în timp ce șuvița revenea în poziția deranjantă, folosindu-se de un ton foarte liniar, adică emoția din vorbele ei s-a uitat într-o cu totul altă parte pe replica asta:

pagina 14 septembrie

„Mi-e să n-ai complicații, că e devreme rău“.