Despre carte

Copii care descoperă cum „merge“ lumea, adolescenți care experimentează primele pulsiuni sexuale, tineri ori maturi surprinși în momente-cheie ale vieților lor și vârstnici care te primesc în intimitate. Stranietăți, farse, despărțiri, deziluzii, cumpene, stereotipii, neputințe, pseudo-reușite, rutine, tristeți, regrete, bravuri, violențe și mici aventuri. Povești care se leagă, care pun punctul pe i, care te țin constant într-un balans fin între râs și plâns, între tine și ceilalți.

„Pentru așa o bijuterie de carte, nu cred că e nevoie de un subtitlu, dar dacă totuși ar fi nevoie, cred că i s-ar potrivi cel mai bine formularea «povestiri cu sufletul pe masă». Altfel, mă bucur din adâncul inimii că pe copertă e numele lui Bogdan Munteanu. Un nume pe care, ușor, ușor, o să-l învățăm cu toții și o să-l ținem minte.“ Filip Florian

„Aparent, aveți în mâini o reeditare. Dar cine l-a citit pe Bogdan Munteanu știe deja că nimic nu e așa cum pare la prima vedere nici în textele sale, nici în «produsele» finale. Așa că, dacă ridicăm cortina și scotocim în acest Ai uitat să râzi, vom găsi mai întâi «5 proze noi și o fază», o povestire în minus, o reorganizare a conținutului și, nu în ultimul rând, o suită de schimbări consistente în textele așa-zise vechi. Ceea ce m-ar îndreptăți să afirm că este un volum (aproape) nou. În orice caz, proaspăt. Și, cel mai important, poate, unitar, fără nicio discrepanță stilistică sau tematică.
Veți regăsi aici, așadar, un Bogdan Munteanu care are aceeași poftă originară de a povesti, care așază cuvintele, vocile și emoțiile cu o precizie incredibilă, care creează scurtmetraje literare percutante și autentice, după croiala realității imediate, cu o limpezime, o empatie și un tonus de invidiat.“
Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor

Cartea a aparut la Editura Nemira si o gasiti aici

Fragment Carte. Bogdan Munteanu – Ai uitat sa razi

Merge, merge?

Ara se dă pe lângă mine de când m-am trezit. Știe că duminică dimineață ieșim pe câmp și stăm cât are ea chef. Până când obosește și-mi dă cu botul peste mână să-i pun lesa.

Iau încă o gură de cafea, îmi umplu buzunarul cu biscuiți și spun:

Mergem la plimbare?

Când aude asta, înnebunește de bucurie. Dacă ar putea, mi-ar spune ceva frumos: te iubesc. Sau: ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.

Ara, șezi!

Îi pun lesa și pornim. Mă trage în toate direcțiile, abia mă țin pe picioare. Ea miroase, trage, hârâie, scurmă. Jur că n-am chef de fazele ei azi. Dorm prost de o săptămână.

Uite, spun și-i dau un biscuit.

O luăm spre câmp, pe străzi cu blocuri și case aruncate la un loc. Narcisei, Macilor, Lalelelor, Vasile Voiculescu. Trecem pe lângă un copil care se dă cu bicicleta în cerc.

Merge, merge? spun.

Puștiul nu răspunde. Poate nici nu și-a dat seama că e o întrebare pentru el. Ara îmi dă de lucru, se smucește să ajungă cât mai aproape de băiat. O cert:

Nu-i voie! Băiatul se uită la mine. O țin pe Ara din scurt și mă-ndrept de spate. De când mi-a prescris doctorul să port ham, mă chinui să stau drept. Nu prea mă pricep. Zilele trecute, un coleg m-a luat la mișto: zici că ești Ronaldo înainte să bată unșpe metri. Ce era să spun? Am râs.

Băiat sau fetiță? întreabă puștiul.

Mă surprinde că a intrat în conversație de bună voie și zic ăă, ca și când m-ar fi întrebat una de la Starbucks cum mă cheamă.

De câine întreb, îmi explică el.

Fetiță. O cheamă Ara.

Puștiul o strigă pe nume și o mângâie imediat. În zece secunde, Ara e pe spate. Îl iubește la fel de mult ca pe mine.

Ce faci? zic.

Bine, răspunde el. Mă dau cu bicicleta. Îl aștept pe Cristi.

He. Fix așa pățeam și eu când eram de vârsta ta. Dieter dormea până la prânz. Până se trezea el, mă plimbam cu bici-tramul pe stradă.

Ce-i ăla bici-tram? întreabă el.

O bicicletă rrroșie, spun și parcă simt bucuria de la șapte ani, când am văzut cadoul de la Buni în curte.

Băiatul încearcă să fie atent, dar e distras în permanență de Ara. N-am nicio șansă în fața ei. Îi las să se joace un minut și mă gândesc la bici-tramul meu. Când eram mic, voiam să mă fac vatman și să duc oamenii dintr-un loc în altul. În plus, vatman suna mișto, ca toate cuvintele care încep cu V. Când mă întreba cineva de meserii, mințeam că vreau să fiu aviator, maică-mea ținea morțiș să audă

chestia asta, nu puteam s-o dezamăgesc. Nu știa nimeni secretul, nici măcar lui Dieter nu i-l spusesem. Vecinul de peste drum nu se punea. Avea vreo cinzeci de ani și purta bască. Era tăcut și îl vedeam rar. Stabilisem stațiile de bici-tram și una era fix în fața casei lui.

Într-o zi, l-am văzut la stradă. Stătea sprijinit de poartă și fuma. Am lungit-o în stația de dinainte, am condus cu zero la oră, am verificat roțile și lanțul, cu gândul că intră în curte după ce termină țigara, dar el și-a aprins încă una. Eram în întârziere, așa că am pornit spre stația următoare. Când am oprit bici-tramul, omul a pufăit și a zis:

Merge, merge?

Am dat de două ori din cap, o dată că merge, a doua oară că merge. El a zâmbit. Nimeni nu voia să coboare, nimeni nu voia să urce, așa că am plecat mai departe și m-am bucurat că nu mă ținuse mult de vorbă. Apoi a venit Dieter și am tras bici-tramul în depou.

A doua zi dimineață, am văzut un steag negru înfipt în gardul casei vecinului. Știam ce înseamnă și mi-a părut rău pentru vecina. Îmi dădea urși haribo din când în când.

A murit vecinu’, vrei să vii la priveghi? a zis Buni la micul dejun.

N-nu se poate, am bâiguit. Ieri am vorbit cu el. M-a întrebat dacă merge, merge.

Merge până nu mai merge, a spus Buni și mi-a uns încă o felie de pâine cu unt și miere, ca să nu fiu necăjit. Am refuzat super oferta.

Nu mai aveam chef de nicio miere.

Când am intrat la priveghi, vecina a plâns puțin. Mi-am dat seama că se chinuia să plângă de fiecare dată când apărea cineva nou în casă. Vecinul era în sicriu. Mai să nu-l recunosc fără bască, nu mă așteptam să fie chel. Oricum, arăta bine în costum și cu pantofi curați. M-am apropiat de el. Văzusem câțiva morți înainte și nu mă mai speriam de ei, erau inofensivi. De vii mă temeam. Nervoși, stresați, certăreți, supărați, gălăgioși, miștocari. Răi. Trebuia să-i ascult, să-i mint și să mă prefac, altfel riscam să mi-o iau. Vecinul n-avea ce să-mi facă. M-am gândit să-i mai spun ceva, de rămas-bun, dar nu-mi venea nimic. I-am transmis ce a zis Buni. Că merge până nu mai merge. Apoi m-am uitat împrejur. Buni și toți ceilalți șușoteau între ei, n-aveau nicio treabă cu mine și cu vecinul.

Când o să fiu mare, vreau să fiu vatman, am mormăit și mi-am făcut o cruce, de formă.

După ce a dispărut steagul negru, am ieșit din nou cu bici-tramul. Când mă apropiam de stația mortului, închideam ochii, luam mâinile de pe ghidon și acceleram ca nebunu’. După câteva zile, mi-am zis că stația nu-și are rostul și am desființat-o. Vecina era palavragioaică,

pentru doi urși trebuia să vorbesc cu ea zece minute. Vatmanii n-au voie să vorbească.