CAROLINE BERNARD este pseudonimul autoarei germane Tania Schlie, care s-a născut în 1961, la Hamburg. A făcut studii de politologie, dar și de limba și literatura germană în orașul său natal, luându-și masteratul la Paris. Pasionată de literatură și de artă, a lucrat ani buni ca redactor la edituri prestigioase, pentru a se dedica, mai apoi, scrisului. Până în prezent, a publicat unsprezece romane și tot atâtea lucrări de non-ficțiune, care tratează diverse teme de istorie culturală. Printre cele mai îndrăgite cărți ale sale se numără: Rendezvous im Café de Flore (2016), Die Muse von Wien (2018), Frida Kahlo und die Farben des Lebens (2019; Frida Kahlo și culorile dragostei, Nemira, 2022), Fräulein Paula und die Schönheit der Frauen (2020), Die Frau von Montparnasse (2021).

Cartea Frida Kahlo și culorile dragostei de Caroline Bernard a aparut la editura Nemira, in traducerea Irina Cristescu si poate fi gasita aici.

Caroline Bernard, Frida Kahlo și culorile dragostei

Fragment

În acea seară se duse în sala de mese pentru a-și lua gândul de la probleme. Acolo auzi discutându-se despre posibilitatea ca un nou război să izbucnească în Europa. Războiul civil din Spania fusese pierdut, mii de refugiați trecuseră munții Pirinei spre Franța și campau sub cerul liber, pe plajele Mediteranei. Mulți erau trimiși înapoi, chiar și femei și copii, în ciuda faptului că se zvonea că Franco se descotorosea rapid de adversarii săi. Frida se sperie când auzi că Parisul era plin de emigranți din Germania, care trăiau cu amenințarea permanentă a unui nou război. Oamenii păreau, în general, împotriva acestor străini veniți în număr mare. Frida însă empatiza cu aceștia, amintindu-și de copiii speriați din Spania pentru care strânsese bani. Preţ de o clipă, se temu că avea să izbucnească războiul cât era ea la Paris. Avea să îngroașe și ea în curând rândurile refugiaților? Și aveau oare timp parizienii de artă, când situația politică era într-atât de critică?

Când coborî de pe vas, la Cherbourg, era deja amețită de atâta chibzuit.

Acum, gata, își porunci sieși, odată urcată în trenul care o ducea la Paris. Trebuie să mă concentrez asupra expoziției. Toate celelalte sunt mai puțin importante. Când se dădu jos din tren, în gara Saint-Lazare, nu o întâmpină nimeni. Vrând să facă economie, își târî după ea bagajele la metrou, dar se rătăci și renunţă. Nu vorbea o boabă de franceză și habar nu avea unde se află.

Chemă un taxi și îi dădu șoferului adresa lui Breton. Călătoria prin orașul întunecat de norii de ploaie o neliniști.

— Bineînțeles că o să stați la noi, îi zisese Breton, dar Frida nu-și făcuse prea multe gânduri.

În fond, și ea primea o mulțime de musafiri în Mexic. Însă când intră, complet epuizată de toată tevatura, în apartamentul lui André și al lui Jacqueline, simți că vrea să se întoarcă. Locuința era minusculă și, ce era mai rău, de-a dreptul împuțită. În bucătărie, vasele zăceau într-o stivă murdară în chiuvetă. Frida nu îndrăzni să întrebe unde era baia. Apoi fu nevoită să doarmă pe un pat pliant, în camera fiicei mici a celor doi. Când cea mică văzu piciorul beteag al Fridei, începu să plângă. Frida nu reuși să doarmă toată noaptea, blestemându-se pe sine însăși și pe Diego pentru ideea de a pleca la Paris. În dimineața următoare își veni în fire și îi zise lui Breton că vrea să își vadă tablourile. Acesta râse neplăcut și îi spuse că acestea nu fuseseră încă eliberate din depozitul vămii.

— E însă doar o formalitate, se grăbi el să completeze.

— Pot măcar să văd galeria, ca să îmi fac o idee despre cum va arăta expoziția? îl întrebă Frida.

Breton începu să se eschiveze. Jacqueline fu cea care îi comunică faptul că erau încă în negocieri cu proprietarii de galerii. Frida îi privi descumpănită.

— Dar vernisajul are loc peste o săptămână!

Breton încercă să o liniștească, zicându-i că se va rezolva totul, că știa multă lume, că era, până la urmă, la Paris, cel mai frumos oraș din lume, iar Frida trebuia să își savureze sejurul și să aibă încredere că se va ocupa el de toate. Dar cum să se ocupe de ceva, când, încă de la orele prânzului, la ușa lui băteau încontinuu diverşi oameni? Veneau tot soiul de persoane, troțkiști și suprarealiști care foloseau apartamentul drept loc de întâlnire. Breton stătea și pălăvrăgea cu ei. Frida nu se putea retrage, întrucât nu avea camera ei. Nu-și găsea liniștea, iar, după trei zile, îi venea să omoare pe cineva – atât de furioasă era! Troțki îi scrise din Mexic. Se certase cu Diego, iar acesta se dezisese de el și hotărâse să se retragă din A IV-a Internațională. Troțki o ruga pe Frida să intervină în dispută. Ba uite că n-o s-o fac, își zise ea, nu am putere acum.

Breton prinse de veste despre situația care nu îi era deloc pe plac. O teroriză cu discuții care țineau ore în șir și o epuizau de moarte. Nici măcar în cafenelele din Saint Germain, nici măcar prietenii cu care se aduna pe la mese nu îl puteau convinge să lase baltă subiectul. După prima vizită, Frida fu impresionată de atmosfera elegantă și efervescentă și de cocktailurile gustoase de la Les Deux Magots sau de la Café de Flore, pe care le frecventau Breton și amicii săi. Îi plăceau măsuțele și perdeluțele de la geamuri și candelabrele frumoase, dar mai ales băile mari și luxoase. Îl întâlni pe Max Ernst, cu ochii albaștri ca cerul și cu profilul nobil, și îi povesti cum unul dintre tablourile sale îi servise drept inspirație atunci când pictase tabloul cu cada de baie. Îl plăcu și pe tăcutul poet Paul Eluard. Dar seara se încheie neplăcut, căci atmosfera de la mese se schimbă brusc, iar oamenii deveniră de-a dreptul dușmănoși. Bărbați și femei vorbeau unii peste alții despre politică și despre noile manifeste, fiind în general ostili și disprețuitori față de toți cei care nu le împărtășeau opiniile, indiferent dacă erau la masă cu ei sau nu. Făceau un scandal teribil, gesticulând aprig, înconjurați de nori de fum de țigară. 

Se sparseră câteva pahare. Breton se purta cel mai rău. Sărea de pe scaun și vocifera, înjura, erijându-se într-un inchizitor. Frida nu înțelegea tot ce se petrece, chiar dacă mereu binevoia câte cineva să îi traducă în engleză. De fapt, nici nu mai avea chef să știe de ce se certau acei snobi. Nu o să salvați lumea în felul ăsta, își zise ea răutăcioasă. Încă era furioasă când se culcă în patul ei pliant din cămăruța fiicei lui Breton. Ce-și închipuiau oamenii aceia? Ce căuta ea acolo?

Pentru că nu putea adormi, îi scrise lui Nick la lumina unei lămpi, dând frâu liber unor ironii aspre pentru a se răcori puțin. Își blestemă nenorocitele de gazde, care transformau noaptea în zi. Se întâmplase de mai multe ori să nu găsească dimineața nimic de mâncare. Dar cum să aibă de mâncare, dacă nu lucra nimeni în casa aia?

„Aș prefera să vând tortilla la piață decât să mai am de-a face cu snobii ăștia de la Paris de-și zic artiști“, îi scrise ea lui Nick. „Sunt niște paraziți care trăiesc de pe urma unui grup de lăudăroși bogați, permițându-le celorlalți să le admire așa-zisul «geniu artistic». E un rahat, totul e un rahat.“ Furia o copleșise. Stiloul îi găuri hârtia.

Nici în următoarea zi nu se întâmplă nimic cu expoziția. Frida îl însoțise pe Breton la cafenea doar pentru că acesta îi zisese că se întâlnea cu proprietarul unei galerii. Din păcate, acesta nu își făcu apariția. Când veni nota de plată, începură să se certe cu privire la cine trebuia să o plătească. Frida se simți atât de penibil, încât preferă să o plătească ea. Își jură însă să nu se mai ducă nicăieri cu Breton. Când dădea să plece, lângă ea se așeză o femeie cu pielea închisă la culoare. Era dansatoarea americană Josephine Baker, care își sărbătorea triumful la Paris. Îi zâmbi.

— Ia uite-i și pe ăștia cum se dau cocoși pe aici, sperând să fie luați în serios, iar dumneavoastră nu trebuie să faceți nimic și tot arătați ca o regină, îi șopti dansatoarea la ureche. Recunoașteți, vi se par la fel de plictisitori cum mi se par și mie.

— Plictisitori nu este cuvântul potrivit. Îmi vine să vomit când mă uit la ei, îi răspunse Frida.

— Atunci haideți să mergem în altă parte, unde e mai civilizat. E un local mai discret pe aproape.

Frida recunoscu în privirea lui Josephine că și ea știa cât de frumoasă putea fi dragostea dintre două femei.

— Și e mai drăguț acolo decât aici? o întrebă Frida, dând cochet din gene.

Josephine o ajută să se ridice de pe scaun, apoi o trase după ea. Breton și ceilalți le urmăriră cu privirea când părăsiră cafene