Antoine Sénanque s-a născut în 1959, este medic neurolog și autorul mai multor romane, printre care Blouse (2004), La grande garde (Prix Jean Bernard, 2007), L’ami de jeunesse (Prix Découverte Figaro Magazine, 2008), Salut Marie! (Prix Version Femina, 2012) și Que sont nos amis devenus? (2020).

Într-o carte excepțională, deopotrivă roman de aventuri și frescă istorică, Antoine Sénanque împletește destinele unor personaje reale și fictive, ne poartă în inima Evului Mediu și ne povestește despre războaie, Inchiziție, persecuții și trădări, dar și despre prietenie, curaj și puterea credinței.

În 1367, doi tineri frați dominicani pleacă la Toulouse pentru a găsi pergamentul de care starețul lor are nevoie ca să-și scrie memoriile. Însă povestea vieții acestuia și a întâlnirii sale cu Eckhart de Hochheim, teolog mistic și predicatorul cel mai admirat al creștinătății, riscă să zguduie Biserica. În plus, ea ar dezvălui adevărul despre originile marii epidemii de ciumă, Moartea Neagră, care a devastat Europa în 1348.

Cartea a aparut la Editura Trei, in traducerea Liliana Urian.

Fragment carte Crucea de cenușă de Antoine Sénanque

              CAPITOLUL 15 Sorbona

„Să fiu în serviciul maestrului era simplu. Trăia ca un călugăr al mănăstirii din care mă scosese. N‑aveam ce să fac pentru el decât ceea ce făceam pentru mine însumi. Eram stângaci și puținele sarcini care îmi erau impuse, cum ar fi să fac rost de mâncare sau să schimb lenjeria, erau îndeplinite așa cum făceam toate lucrurile pe vre­mea aceea. Mediocru. De bună seamă, pentru scrisul meu fusesem ales. Niciuna dintre celelalte calități n‑ar fi putut atrage interesul cuiva. Tatăl meu îmi deschisese calea, dar maestrul a fost cel care m‑a învățat să pun semnele între cuvinte pentru a le stabiliza și a ușura citirea lor.

— Ancorează‑le, zicea el.

Ancorele erau puncte, pete sau mici evidențieri ale accentului de adăugat după verbe și în mijlocul frazelor lungi. Astfel, cuvintele se domoleau și alunecau pe niște linii calme și drepte pe care puteam atunci să le citesc și să le copiez fără dificultate.

Aveam în comun acest lucru.

Manuscrisele lui erau presărate cu linii, cifre și sim­boluri. Cel care nu vedea dansul cuvintelor nu putea să le înțeleagă. Pentru prima oară în viața mea, scrisul acesta pe care îl blestemam dintotdeauna mă ajutase, salvându‑mă de un viitor cenușiu de călugăraș căruia nu i‑ar fi fost atribuite decât corvezi manuale. Admiram faptul că o minte atât de strălucită, care scrisese tratate de teologie, a putut depăși un asemenea handicap. Ale­gerea care se îndreptase spre mine era dovada eforturilor fantastice pe care le depusese probabil pentru a stăpâni cititul și scrisul, cele două unelte ale gândirii sale fără de care știința lui ar fi rămas ferecată în ea însăși. Maes­trul măsura efortul și recompensa meritul. Mă preferase pe mine în locul novicelui căruia natura îi oferise toate calitățile. Nu‑i plăcea facilitatea. Scriiturile noastre s‑au împrietenit înaintea noastră și au înfiripat această relație care m‑a ținut legat de Eckhart toată viața. La bine și la rău.

Lumea Sorbonei era pentru mine la fel de nouă de parcă aș fi traversat un ocean. Se afla totuși la doi pași de mănăstirea în care fusesem crescut, dar oamenii pe care îi descopeream aici erau la fel de diferiți de mine precum turcii ori tătarii. Nu întâlneai decât clerici veniți din toată Europa pentru a asculta lecțiile maeștrilor în teologie și în filosofie. Plebea era ținută cu înverșunare departe de această fortăreață a gândirii și a inteligenței. Maeștrii mergeau pe acolo ca niște regi, urmați de o curte de studenți. În jurul lor se formau clanuri la fel de apărate unele împotriva altora ca armatele engleze și franceze care se războiau în afară în bătălii sângeroase pentru du­cate sau coroane. Aici, nu erau cadavre pe câmpul de luptă, cu excepția vanității rănite pe care o lăsai în urmă după ce pierduseși o dispută filosofică publică. Rănile de orgoliu erau mai mortale decât plăgile deschise provocate de vârful săgeților sau al sulițelor. Întâlneai aici călugări, stareți, episcopi. Uneori veneau și cardinali de la Avignon ca să asculte dezbaterile. Creierul lumii se adăpa în acest loc. Iar eu nu înțelegeam nimic.

Eu rătăceam prin labirintul de culoare al acestei clă­diri fantastice în care mișunau zi și noapte o mulțime de personaje mai impresionante și mai înspăimântătoare decât stafiile pe care le alungau din sălile întunecate. Lumea spunea că sunt bântuite de fantomele barbarilor lui Attila pe care Sfânta Genoveva îi alungase în urmă cu opt secole. Nu găseam amfiteatrele, nu cunoșteam pe nimeni și ceilalți novici asistenți ai maeștrilor nu‑mi dădeau niciun ajutor, mai degrabă satisfăcuți să mă vadă străbătând drumul de ocară și de îngrijorare pe care ei înșiși îl străbătuseră înaintea mea.

Unul singur mi‑a acceptat prietenia interesată.

Nu i se știa numele de familie, profesorii care îl ve­deau zăbovind prin săli îi spuneau dintotdeauna Étienne, asemenea primului martir al creștinătății[1]. Numele i se potrivea, căci dădea mereu impresia că a fost stâlcit în bătaie. Sfântul Étienne fusese lapidat la Ierusalim, no­vicele Étienne, în Cartierul Latin. Trupul i se resemnase să sufere fără măsură. Era cunoscut pentru faptul că lu­ase aproape toate bolile posibile și petrecuse mai mult timp în infirmeria noviciatului decât în chilia lui. Era înalt și de o amabilitate pe măsura staturii. Îi revăd fața lungă, galbenă precum ceara, cu niște ochi căzuți și o lipsă aproape completă de expresie. Craniul îi era și el lunguieț, cu o tonsură pe care nimeni nu reușise să o rotunjească și care arăta ca un soi de fasole netedă între urechile lui. Semăna cu cretinii din munți care erau aduși de Crăciun pentru a fi expuși la bâlciuri.

Totuși era deschis la minte, dar el lăsa aspectul jalnic să vorbească în locul lui pentru a mai scăpa de corvezile pe care unii ezitau să i le ceară. Pretindea că o oboseală naturală moștenită din cer îi ținea loc de înger păzitor. Cred mai degrabă că o mare lene protectoare, moștenită din el însuși, îl asista în toate actele vieții lui.

Avea, de asemenea, un mod ciudat de a apuca obiec­tele. Rămânea lipit de ele. Degetele îi înțepeneau din cauza efortului și îi lua timp să și le descleșteze. Strân­gerea lui de mână era persistentă. Trebuia uneori să te lupți pentru a scăpa. El zicea că nu poate să facă nimic. Frații care îl cunoșteau bine nu mai riscau și îl salutau de la distanță sau cu o palmă amicală pe umăr. Această ciudățenie musculară fusese observată, analizată și rămă­sese neexplicată de medicii pe care starețul lui îi chemase. Se ajunsese la concluzia că era vorba de o încercare la care îl supunea Dumnezeu. Gesturile lui erau domoale, ca și mersul, ca și vorba. Dădea impresia că se scurge încet din el însuși. Motiv pentru care era poreclit Ceară, ceea ce se potrivea bine cu mâna lui care înțepenea pe a ta, precum ceara unei lumânări.

Toate acestea ar fi putut să‑l înlăture din funcția de asistent, dar avusese norocul de a găsi în decanul maeștrilor în teologie de la Sorbona un suflet caritabil și mai ales superstițios. Când bătrânul auzise de acest novice care lua toate bolile pământului, își spusese că ar fi bine să‑l aibă alături, ca un magnet capabil să atragă spre el săgețile afecțiunilor care îl amenințau. Nu era vorba de o generozitate foarte creștinească, dar trupul antrenat al asistentului său i se părea capabil să suporte niscaiva febră în plus pe lângă a lui. Îi cerea, așadar, să nu se îndepărteze niciodată de el.

Și, oricine putea depune mărturie, sănătatea bătrâ­nului teolog se îmbunătățise la contactul cu Étienne. Dată ca exemplu în cadrul ordinului, unde era prezentată ca rodul unei vieți de cumpătare și de sfințenie, ea apă­rea în ochii patriarhului mai ales garantată de prezența novicelui său. La peste optzeci de ani, era încă în pu­tere și cu mintea ageră și nimeni nu‑l văzuse doborât de vreo infecție, de la asocierea lor. Când Étienne i se părea viguros, se posomora. Devenea îngrijorat și tăcut, nemaiîntreținându‑se decât cu ceaiurile de plante și cu purgativele preventive pe care le cerea de la medicii lui. Se interesa în fiecare dimineață de mina credinciosului său asistent și se întrista de prospețimea ei. Vestea că tușește sau că are febră era primită cu o ușurare profundă. Văzând în suferințele îndurate de băiat toate suferințele de care el avea să fie cruțat, își refăcea forțele. Îl încuraja de altfel să stea în frigul și umezeala pe care Sorbona le tezauriza. Duhoarea venită dinspre Sena, care era foarte aproape, făcea locul și mai insalubru decât subsolurile inundate ale spitalului de unde bolnavii nu ieșeau decât printr‑un miracol. Acest om înțelept îl păstra, așadar, cu mare grijă pe novicele lui talisman, împuținându‑i sarcinile care puteau să‑l îndepărteze de perimetrul trasat de umbra lui. Rolul principal pe care Étienne trebuia să și‑l asume era de a‑l trezi în timpul lecțiilor, cu ajutorul unei baghete lungi care îi atingea corpul imediat ce ieșea din el un sforăit.

Situația îi convenea de minune celui care contempla senin, stând așezat, baletul celorlalți novici cărora li se cerea întruna ceva și care, în acest spațiu de inteligență, semănau mai mult cu niște sclavi decât cu niște viitori clerici.

El a fost cel care a venit spre mine și a acceptat să mă inițieze în secretele locului, începând cu lucrul esențial: să știu să‑i recunosc pe cei care meritau să fie recunoscuți.

În timpul primei lecții a lui Eckhart la care am asistat, Étienne stătea alături de mine. Amfiteatrul era plin. Încet‑încet, conștientizam ce reprezintă maestrul. Credeam că este un frate celebru al ordinului nostru, la fel ca un stareț de regiune. Calitatea lui de maestru era pentru mine un grad onorific care‑i asigura un loc de frunte în ierarhia dominicanilor și respectul celor­lalte congregații. Nu‑mi puteam imagina în ce măsură renumele lui depășea incintele mănăstirilor și, mai mult, incintele Bisericii.

---

[1] Aluzie la Sfântul Ștefan (în franceză, Saint Étienne).