În toamna anului 1944, un grup de prizonieri de la Auschwitz-Birkenau, ajutați de câteva deținute din lagărul femeilor, plănuiesc să arunce în aer crematoriile și camerele de gazare – consemn pentru începutul unei revolte având ca scop eliberarea lagărului. Aproape două sute cincizeci de prizonieri sunt uciși în timpul luptelor, iar alți două sute vor fi împușcați după înfrângerea revoltei. Pornind de la fapte reale și o amplă documentare, James D. Shipman reușește să redea cu instrumentele ficțiunii acest episod extraordinar din cel de-Al Doilea Război Mondial. 

James D. Shipman s-a născut în vestul Americii de Nord și și-a început cariera de scriitor publicând proză scurtă și poezie încă din anii când studia istoria la University of Washington. Pe lângă licența în istorie, a urmat și absolvit Dreptul la Gonzaga University. În 2004 și-a deschis propria firmă de avocatură. Primul său roman, Constantinopolis, apare în 2013, urmat de Going Home (2015), It Is Well (2016), A Bitter Rain (2017), Task Force Baum (2019), Irena’s War (2020). În 2022 publică romanul Dincolo de sârma ghimpată (Beyond the Wire; Humanitas Fiction, 2024). Cel mai recent roman al său, Before the Storm, a apărut în 2023. Până în prezent, James D. Shipman a publicat opt romane, multe dintre ele devenind bestsellere Amazon.

Dincolo de sârma ghimpată de James D. Shipman este tradus din engleză de Emilia Ivancu. Face parte din colectia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu si poate fi cumparat de aici.

Fragment carte: Dincolo de sârma ghimpată de James D. Shipman

Jakub privea pe fereastra Crematoriului II în timp ce soldații SS se îndepărtau grăbiți de linia gardului și porneau spre focul din depărtare. În câteva minute dispărură toți, mai puțin câteva gărzi care se împrăștiară, cu armele îndreptate spre crematoriu.

— Ne păzesc ca să prevină o evadare!

— Treaba lor! răspunse Roch. Asta ne ajută tot pe noi.

Privi pe fereastră cu atenție, analizând celelalte segmente ale lagărului. Mai e vreun alt semn de rezistență? întrebă el.

— Nu, răspunse Jakub.

— Nu îți face griji, va fi!

Jakub se întrebă dacă era adevărat. Se gândi la Tomasz. Încercase să vadă dacă prietenul lui reușise să ajungă la gard, dar vederea le era blocată de copaci. Spera că reușise și că, printr‑o minune, scăpase cu viață. Oare ar fi trebuit să plece cu el? Gândul îi zdruncină din nou convingerea. Oare tocmai dăduse cu piciorul la cea mai bună șansă pe care o avea doar ca să‑l urmeze pe Roch? Oare șeful lor era bine intenționat, dar un nebun naiv, așa cum îl numea Tomasz?

— Ar trebui să‑l interogăm pe neamț! zise Roch dintr‑odată.

Jakub fu brusc trezit din gânduri.

— La ce bun?

— Probabil nici unul. Dar s‑ar putea să știe ceva.

Roch se întoarse și porni spre patul aflat la vreo zece metri, unde stătea Dieter, cu călușul încă în gură și cu mâinile legate, înconjurat de prizonierii care îl păzeau.

Jakub se grăbi și îl prinse pe Roch de braț.

— Este nevoie de tine aici! zise el.

Roch se întoarse.

— Nu cred! Ar trebui să avem suficient timp înainte ca ei să se întoarcă!

— Oamenii au nevoie de tine! zise Jakub. De ce nu mă lași pe mine să‑l interoghez?

Roch ezită, gândindu‑se pentru o secundă.

— E o idee bună, Jakub! Împrumută‑mi pistolul să-l dau altcuiva să stea de pază la fereastră!  Interoghează‑l pe gardian și află cât de multe poți! Întreabă‑l câți oameni au în lagăr, dacă au artilerie, dacă au rezerve în apropiere. Orice poți afla!

Jakub fu de acord.

— Mă voi ocupa de el! spuse el.

Se întoarse la Roch după jumătate de oră.

— Ei bine?

Jakub clătină din cap.

— Nimic important! Și‑a început activitatea acum câteva zile, din câte se pare. Trebuia să observe lucrurile și să se obișnuiască cu îndatoririle. Nici măcar nu știe numele celorlalți nemți. Mătem că nu ne va fi de mare ajutor. Probabil de aceea a și fost prins în camera de gazare. Nici nu știa ce face.

Roch suspină.

— Ei bine, nu mă așteptam la informații care să ne rezolve toate problemele, dar speram să ne ofere un avantaj. Poate ar trebui să vorbesc și eu cu el.

— N‑are rost! zise Jakub.

Îi atrase atenția lui Roch la fereastră.

— Vreun semn de luptă în lagăr?

— Nici unul! zise Roch, întorcându‑se să scruteze orizontul din nou. Nu înțeleg. Ar fi trebuit să se întâmple până acum. Mai avem încă o duzină de celule aici în Birkenau. Chiar dacă SS‑ul ar opri câteva, oricum una sau două tot ar fi trebuit să lupte până acum.

— Și unde sunt polonezii?

— Poate nu vin, spuse Jakub. Poate a fost doar explozia aia și acum suntem pe cont propriu.

— Prostii! răspunse Roch. Păstrează‑ți speranța, Jakub! Vor veni!

Mai trecu jumătate de oră și condițiile din lagăr păreau să fie neschimbate. Jakub observă că fumul din depărtare se mai risipise. Simți o detașare combinată cu amorțeală și renunțare. Roch încă privea plin de speranță pe fereastră, insistând că de la o clipă la alta vor urma mai multe atacuri, dar Jakub începuse să își piardă speranța. Văzu același lucru și în privirile altor bărbați, chiar și în rândul unor membri ai Rezistenței. Optimismul și speranța se destrămau.

În cele din urmă, Jakub nu mai rezistă.

— Roch! spuse el, apropiindu‑se de acesta. Cred că trebuie să luăm în considerare posibilitatea ca revolta să se fi încheiat.

— Cred că Bak are dreptate, spuse Pawel. Dacă nu e nici o rebeliune mai mare?

— Atunci suntem morți! spuse un altul.

— Erați deja morți azi‑dimineață! zise Roch.

— Asta a fost atunci, acum e altfel! zise Jakub cât putu de blând.

Se întoarse spre Roch, făcând un pas spre el.

— Știi că te respect mai mult decât pe toți ceilalți, zise el. Dar nu există nici un semn că ar veni cineva. Privește afară! mai spuse el, gesticulând spre fereastră! Gărzile nu s‑au întors încă. Avem timp să evadăm, să ieșim din lagăr.

— Și să-i părăsim pe toți ceilalți? zise Roch. Să renunțăm la cucerirea lagărului? Dumnezeu ne‑a dat un miracol azi‑dimineață. Trebuie să fi făcut asta ca să luptăm și să eliberăm Birkenau.

Roch își întoarse capul spre gard.

— Ai dreptate, sunt doar câțiva soldați SS acolo. Dacă lagărul nu vine la noi, trebuie să mergem noi în lagăr!

— Ce tot spui? întrebă Pawel. Doar nu sugerezi să atacăm Auschwitz de unii singuri? Cu ce? Cu trei arme și un pumn de muniție? Cu câteva sute de prizonieri neînarmați?

— Putem să o facem, zise Roch. Privește gardul care dă spre lagărul femeilor! Sunt doar doi gardieni acolo. Putem să‑i anihilăm și să forțăm intrarea.

— Ca să adăugăm grupului nostru mii de femei înfometate? întrebă Pawel. Îmi pare rău, Roch, asta e o nebunie! Planul nostru presupunea atacuri din mai multe locuri, în același timp, dis‑de‑dimineață, când gărzile erau pe jumătate adormite și nevigilente. Niciodată nu am contat pe o luptă de unii singuri împotriva unui contingent plin de soldați SS. E imposibil, știi și tu asta!

— După cum am spus deja, suntem deja morți!

— Dar acum suntem în viață, interveni Jakub. Și avem o a doua șansă. Aveți dreptate că sunt numai două gărzi care păzesc gardul dinspre lagăr, dar priviți în cealaltă direcție, adăugă el, arătând spre apus. Și acolo sunt tot două gărzi, iar acela este drumul către libertate.

Roch râse ironic.

— Libertate? Drumul ăla nu duce nicăieri decât în lagărul mare Auschwitz. Acolo mai este un cordon de soldați și Dumnezeu mai știe câți alții în plus. Nu cunoaștem zona, nu avem nici cea mai mică idee unde să mergem. Fără ajutorul Rezistenței poloneze, aceasta este cea mai sigură condamnare la moarte din toate!

— Nu știm asta, zise Jakub. Știm însă că, dacă rămânem aici, e o sinucidere. Acolo măcar există o șansă!

— Jakub, trebuie să ai încredere în mine! zise Roch, privind în jur. Toți trebuie să aveți încredere în mine. Nu v‑am câștigat‑o oare deja? Am riscat totul cu voi, am luptat pentru voi, am coordonat atacul luni întregi! Vă rog! îi imploră el.

— Ești prea implicat! zise Pawel. Te respectăm cu adevărat, Roch, dar nu ne‑a rămas nimic altceva în afară de viețile noastre. Dacă trebuie să renunțăm la ele, așa să fie, dar nu vrem să le dăm ieftin!

— Înțeleg, zise Roch, plecându‑și capul. Faceți‑mi o favoare, mai stați jumătate de oră. Dacă nu se întâmplă nimic în lagăr sau nu avem nici un semn de la polonezi, atunci vă voi conduce eu însumi afară. Deși nu cred că aceasta este cea mai bună tactică. Văd că toți doriți să încercați să evadați, deși este imposibil. Voi încerca alături de voi!

Bărbații murmurară aprobator. Câțiva veniră spre Roch și îi strânseră mâna cu putere. Jakub era tăcut. Îi plăcea de Roch, dar nu era de acord cu el. Cu ce i‑ar ajuta jumătatea de oră? Ar vrea tare mult să intre în lagărul femeilor, să o ia pe Anna și să elibereze pe toată lumea. Dar știa că e o nebunie. Era de acord cu Pawel. Roch era prea implicat. Permisese ca visul lui disperat de a elibera lagărul să îi întunece percepția asupra realității. Jakub era sigur că nu se va întâmpla nimic în acea jumătate de oră. Asta îi lăsa cu o evadare nesăbuită în necunoscut, fără hartă, fără provizii, fără prieteni și cu nemții apropiindu‑se din toate direcțiile. Se gândi din nou la Tomasz și la șansa pe care o irosise. Trebuie să supraviețuiești!

Timpul trecea fără ca în lagăr să se întâmple ceva. Roch se tot uita la ceas și apoi pe fereastră, iar chipul îi devenea tot mai sumbru pe măsură ce minutele treceau. După o jumătate de oră, respiră adânc și se întoarse spre oameni. Părea că o parte din el murise între timp.

— M‑am înșelat! zise el. Îmi pare rău, dragii mei, dar am crezut că revolta va avea loc! Am crezut prea mult în organizație, în oamenii implicați. Am pus toate viețile noastre într‑un pericol mai mare. Dar sunt gata să vă călăuzesc afară de aici, spuse el în cele din urmă. Înțeleg dacă doriți să vă conducă altcineva.

— Nu! răsunară vreo duzină de voci.

Bărbații veniră în față.

— Tu trebuie să ne conduci! cerură prizonierii.

Roch zâmbi, cu lacrimile șiroindu‑i pe obraji, copleșit de valul de încredere.

— Eu vă voi conduce afară! zise el. Și dacă există vreun drum spre libertate, îl voi găsi pentru voi!

Se auzi un chiuit și, pentru câteva momente, Roch nu se putu face auzit.

— Liniște, acum! ordonă el. Iată ce vom face…

— Vin! se auzi vocea cuiva de la fereastră.

Jakub privi afară, aproape așteptându‑se să vadă o mare de prizonieri în haine vărgate, cu arme în mâini, năpustindu‑se pe poartă spre perimetrul lor. Dar nu la ei se referise bărbatul. Văzu cu groază că soldații SS se întorceau, cu armele pregătite, mergând de două ori mai repede decât în mod obișnuit și aliniindu‑se de‑a lungul gardului, la stânga și la dreapta. Erau mai mult de cincizeci de soldați. Cincizeci de arme împotriva a patru. Erau prinși în capcană și era prea târziu să mai evadeze. Revolta și viețile lor se sfârșiseră.

În vreme ce privea scena dezastrului, cuvintele îi răsunau din nou în minte, dar de data aceasta erau rostite de Tomasz: Trebuie să supraviețuiești!