Un nou volum de Elena Ferrante apărut în colecția „Anansi. World Fiction”: articolele scrise de autoarea italiană timp de un an pentru cotidianul The Guardian, adunate într-un volum însoțit de splendide ilustrații.

„Aceste texte au apărut după ce am scotocit direct în memorie în căutarea unei mici experiențe reprezentative; am dat, fără să mă gândesc, peste convingeri formate despre cărți citite cu mulți ani în urmă, cu care am pierdut și apoi am reluat legătura grație altor lecturi, am urmărit intuiții neașteptate, produse de aceeași nevoie de a scrie, am ajuns la concluzii abrupte din cauza spațiului de acum epuizat. În fine, a fost un exercițiu nou: de fiecare dată coboram în grabă găleata în interiorul unui abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele.“ Elena Ferrante

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în așa-numită „Febră Ferrante“. Este considerată una dintre prozatoarele contemporane cele mai puternice, o stilistă desăvârșită, cu o intuiție artistică ieșită din comun, care a câștigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – și a unor critici importanți precum James Wood, John Freeman sau Eugenia Williamson. Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce le vorbește într-un stil plin de frumusețe și de forță despre sentimentul de apartenență, despre relațiile umane, dragoste, familie și prietenie. La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei ce rămân și Povestea fetiței pierdute, romanele Fiica ascunsă, Iubire amară, Zilele abandonului și Viața mincinoasă a adulților, volumul de interviuri, eseuri și confesiuni Frantumaglia, precum și cartea pentru copii Noaptea pe plajă. Povestea fetiței pierdute a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) și a primit Medalia de Aur pentru ficțiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016). Tetralogia Napolitană este ecranizată de HBO sub forma unui miniserial.

Cartea a apărut la Editura Pandora M, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone și o găsiți aici

• 

• 

Fragmente Elena Ferrante, Invențiile ocazionale

Naționalitate lingvistică

24 februarie 2018

Îmi iubesc țara, dar n-am niciun sentiment de patriotism și de mândrie națională. În plus, diger greu pizza, consum foarte puține spaghete, nu vorbesc cu voce ridicată, nu gesticulez, urăsc toate mafiile, nu exclam: mamma mia. Particularitățile naționale mi se par simplificări care trebuie combătute. Pentru mine, să fiu italiancă se reduce la faptul că vorbesc și scriu în limba italiană. Spus așa, pare puțin, dar de fapt e foarte mult. O limbă e un compendiu de istorie, de geografie, de viață materială și spirituală, de vicii și virtuți nu doar ale cui o vorbește, ci ale cui a vorbit-o de-a lungul secolelor. Cuvintele, gramatica, sintaxa reprezintă un instrument care modelează gândirea. Ca să nu mai vorbim de tradiția literară, o extraordinară rafinare a experienței încă neformate, care e activă de secole întregi, un rezervor de inteligență și de tehnici expresive din care sunt mândră că mă trag și care m-a format. De aceea, când spun că sunt italiancă pentru că scriu în italiană, vreau să spun că sunt pe deplin italiancă și totodată în singurul fel în care sunt dispusă să-mi atribui o naționalitate. Celelalte feluri nu-mi plac sau mă sperie, în special când devin naționalism, șovinism, imperialism și se folosesc în mod josnic de limbă ori ca să se baricadeze, cultivând o puritate pe cât de inutilă, pe atât de imposibilă, sau ca s-o impună cu superputerea economică și cu armele. S-a întâmplat, se întâmplă, o să se mai întâmple și e un rău care tinde să șteargă diferențe, deci ne sărăcește pe toți. Prefer naționalitatea lingvistică drept punct de pornire pentru dialog, drept efort de a trece limita, de a privi dincolo de graniță, dincolo de toate granițele, întâi de toate cele de gen. De aceea, singurii mei eroi sunt traducătoarele, traducătorii (îi ador pe cei care cunosc bine arta traducerii simultane). Îi iubesc îndeosebi când sunt și cititori împătimiți și propun traduceri. Grație lor, cultura italiană călătorește prin lume, îmbogățind-o, și lumea cu multele ei limbi traversează cultura italiană, o transformă. Cei care traduc transportă națiuni în interiorul altor națiuni, sunt primii care se confruntă cu moduri de a simți diferite. Chiar și greșelile lor demonstrează un efort pozitiv. Traducerea este salvarea noastră, ne scoate din puțul în care am ajuns complet întâmplător la naștere. Sunt deci italiancă, în mod absolut și cu mândrie. Dar dacă aș putea, m-aș coborî în toate limbile și de toate m-aș lăsa traversată. Chiar și riscantul Google Translate, cu lunga lui listă de limbi-sursă și țintă, mă consolează. Putem să fim mult mai mult decât ni s-a întâmplat să fim.

Narațiunea masculină despre sex

14 aprilie 2018

Narațiunea iubirii heterosexuale mă interesează mai ales când pune în scenă o încălcare a regulilor, mică sau mare, care să perturbe reprezentarea canonică. Fără femei frumoase, de exemplu, ci absolut obișnuite. Sau femei frumoase care apoi dezvăluie un defect fizic. Sau un bărbat frumos care se îndrăgostește iremediabil de o femeie foarte urâtă. Când găsesc povești de acest gen în tradiția literară, la cinema sau la televizor, mă gândesc că trebuie să ai mare considerație pentru ele, pentru că sunt o ușiță prin care ți se înfățișează un mod diferit de a povesti despre sex. Încerc să explic. În linii mari, scena erotică a fost mereu construită în relație cu dorința bărbaților în ceea ce privește corpul nostru. De la lirica iubirii la serialul de televiziune am fost re- prezentate ca ținta mult râvnită a pasiunii lor. Privirea masculină ne-a reinventat neîncetat în funcție de ne- voile ei sexuale, concepându-ne grase, suple, înalte, minione, goale, îmbrăcate, cumpătate, necumpătate. Și noi, tocmai ca să ne simțim atrăgătoare, ne-am adaptat cu bucurie, cu suferință, cu rușine la modelele compor- tamentale, felurile de a fi care ne erau, rând pe rând, sugerate sau impuse. Plăcerea noastră a constat în a ne vedea așezate, în mod indiscutabil, în centrul scenei lor, făcând abstracție de satisfacerea reală a dorinței noastre. De ceva timp, lucrurile par schimbate. A apărut, de exemplu, narațiunea erosului homosexual. Și, mai ales, a explodat numărul femeilor care scriu, regizează filme, încearcă să dea o formă relației noastre cu bărbații. Dar impresia e că nu reușim încă să ne eliberăm de canonul pe care l-au fixat bărbații de câteva milenii; sau mai degrabă, împotriva chiar a intențiilor noastre, ajun- gem să rămânem în el, potențându-l. Mai cu seamă în serialele de televiziune și în filmele porno, azi ne este prezentată o femeie mult mai pătimașă, impera- tivă, plină de imaginație, exigentă din punct de vedere sexual. Dorința feminină e reprezentată ca o explozie fără avertismente, uneori e femeia — frumoasă — cea care face prima mișcare, aproape întotdeauna ea e cea care îl dezbracă frenetic pe bărbat. Dar tocmai de asta am impresia că, și fără să vrem, ne supunem încă narațiunii masculine despre sex. Dacă bunicile noastre se recunoșteau în gestul de a se abandona pasiv dorinței unui bărbat, cu condiția să nu spună că orgasmele erau rare, dacă nu inexistente, fiicele noastre se recunosc în activismul erotic cel mai dezlănțuit, cu condiția să nu spună că toată acea dorință pătimașă e de fapt forțata, uneori chinuitoarea, adecvare la comportamente care le fac plăcere mai ales bărbaților. De aceea, narațiunile, masculine sau feminine, care blochează scena erotică tradițională cu adevăruri neplăcute mi se par mai sub- versive decât acelea care, potențând rolul feminin cu comportamente odată atribuite doar bărbaților, nu ies din canon, ba chiar îl fac mai ațâțător pentru nevoile masculine. Poate că primul pas spre o ruptură reală ar trebui să fie — în epoca lui YouPorn — o narațiune feminină care, deși vorbind detaliat despre sex, să nu fie afrodiziacă și astfel să explice ceea ce noi, femeile, din pudoare, pentru o viață liniștită, din iubire, trecem sub tăcere. E posibil ca, pentru a începe să se exprime, ade- vărul nostru erotic să aibă nevoie de această perioadă de tranziție.