Paradisuri pierdute de Eric-Emmanuel Schmitt este primul roman din ciclul Străbătând secolele, noul ciclu romanesc al lui Eric-Emmanuel Schmitt proiectat în opt volume.

Paradisuri pierdute se arată a fi o poveste de dragoste nemuritoare, care sfidează timpul, și totodată o amplă și amețitoare panoramă a istoriei umanității.
Romanul Paradisuri pierdute este disponibil în librării din București și din țară, pe Libhumanitas.ro și pe site-ul librăriilor partenere, din 21 februarie 2022.

Emmanuel Schmitt – Paradisuri pierdute

 Traducere din franceză de Doru Mareș. Seria de autor Eric Emmanuel Schmitt, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. © Humanitas Fiction 2022

Cărțile lui Eric Emmanuel Schmitt s-au vândut în peste 200.000 de exemplare în România.

• Fragmente –

Unchiul s-a întors, epuizat și glorios, pe la jumătatea zilei următoare. Nările dilatate, buzele umflate și pleoapele inflamate erau dovada fericirii care-l stăpânea. Relaxarea simțurilor îi secase flecăreala, un zâmbet constant îi plutea pe chip și orice-i propuneam aproba imediat.

La masa de seară, i-am mărturisit grijile care mă cuprinseseră încă din ajun, fără însă a-l menționa pe Tibor.

— Unchiule, îmi vine să mă-ntorc în sat.

— Poftim? Renunți la viața în sălbăticie?

— Nu! Continui, rămân cu tine. Totuși… mi-ar plăcea să… îl revăd… sigur, de departe…

— Am înțeles. Fă cum vrei.

Nici nu-i ceream permisiunea, nici nu știam cum să mă-ntâlnesc din nou cu satul. În timpul furtunii care doborâse stejarul sub care mă adăpostisem, rătăcisem neatent, mult timp, fără să fi reținut ceva din locurile prin care treceam. Prin urmare, l-am rugat să mă ajute.

Mi-a promis că o să vină cu mine, drept care am plecat în zori. Mi-a zis:

— Voi profita pentru a-ți arăta ceva care te va lămuri.

De data aceasta am notat atent pe unde treceam, memorând tot ce ar fi putut constitui un reper, grohotișuri, luminișuri, pâraie, pante. Faptul că depindeam de Barak pentru a mă duce-n sat îmi limita libertatea. Deși țineam la el, nu doream o asemenea dependență. De altfel, asta simțea și el.

Înaintam cu pași mari – de obicei, Barak parcurgea respectiva distanță într-o singură zi. Deși puterea îmi sporise și la fel și rezistența, cât stătusem alături de el, numai strângând din dinți am reușit s-o fac și eu.

Eram rupt de oboseală, ghiftuit de informații acumulate încă de la răsăritul soarelui, deja mintea mea nu mai înregistra nimic în clipa în care am ajuns pe o colină care mi s-a părut cunoscută. Am făcut ochii mari în fața spectacolului: stejarul solitar care-mi folosise de adăpost la începutul furtunii zăcea ca un rănit în iarbă.

Securea uriașă a fulgerului trecuse prin tot trunchiul și-l despicase-n două. Lovitura coborâse până la înălțimea de zece picioare, făcând să explodeze fibrele, apoi cele două jumătăți cedaseră sub greutatea ramurilor și se prăbușiseră. Acum, din stejar nu mai rămăsese decât un soi de țăruș enorm, lipsit de crengi sau de frunze, cu miezul carbonizat, lăsat la vedere și destrămat. Pe jos, rămășițele fostei sale splendori fie se uscaseră, fie putreziseră, adevărat dar pentru ciuperci și pentru insectele care-l măcinau.

— Nu te apropia, Noam. Vătămarea i-a atins rădăcinile. Focul a consumat totul pe dinăuntru, până-n pământ. Ce a mai rămas deasupra se poate prăbuși dintr-o clipă-ntr-alta.

Avusesem mult noroc că scăpasem de catastrofă… Încă din copilărie dădusem de copaci loviți de trăsnet. Cea mai mare parte dintre ei supraviețuise, lăsând la vedere suluri cicatrizate, fiindcă fulgerul nu le atinsese decât scoarța, rănindu-i. Uneori trăsnetul pătrundea în miezul trunchiului, calcinându-l, săpând cavități fără a ucide arborele, găuri în care prietenii mei și cu mine ne ascundeam comorile. Rareori ardea tot copacul, fiindcă ploaia oprea focul. Aici, fulgerul reușise să facă maximum de pagube.

— Să ne oprim la marginea pădurii, să mâncăm și să dormim, a propus Barak. Mâine vei vedea satul.

Ne-am lăsat jos boccelele și ne-am întins pe covorul de păpădii. În spatele nostru, umbra mov era-n creștere, pe când în față cerul trecea în nuanțele ambrei.

Brusc, un fâlfâit de aripi s-a năpustit peste mine, așa că, din reflex, am închis ochii. Redeschizându-i, am zărit un pițigoi agitat, cu penele fremătătoare, care, cu ciocul deschis, țârâia vesel.

— Mina?

Împinsă de o bucurie mai mare decât ea, pasărea s-a lăsat pe o creangă, m-a salutat, s-a învârtit, a făcut ramura să se scuture, și-a regăsit echilibrul, apoi, după un zbor scurt, s-a oprit nu departe de mine.

Piuia cu ciocul în vânt. Ochii îi străluceau și se uita numai la mine.

M-a învăluit emoția. Odată cu pasărea aceea, trecutul se năpustea peste mine, un trecut în care sclipeau ca o flacără discretă, mica și stângacea Mina, persistenta ei disperare, dezolata ei resemnare. Lacrimile mi-au țâșnit fără a le mai putea controla. M-am târât pe burtă și, ajungând cât mai aproape cu putință de vesela păsăruică, am murmurat:

— Mă bucur să te văd, Mina.

A răsunat o voce groasă:

— Vorbești cu pițigoii?

Înspăimântat, pițigoiul și-a luat zborul și s-a ghemuit în scobitura unei crengi. Barak a observat că plângeam. I-am mărturisit cutremurându-mă:

— Nu vorbesc cu pițigoii, vorbesc cu un pițigoi anume. Cel pe care-l pierdusem.

Cu gura căscată, cu ochii holbați, a clătinat din cap de parcă ar fi priceput, dar dându-mi de înțeles că își dorea să priceapă. Și-atunci i-am povestit despre sentimentul pe care-l avusesem în dimineața înmormântării, imediat ce pițigoiul acela apăruse pe mormântul Minei, apoi despre durerea de a-l fi pierdut și, în sfârșit, despre bucuria sfâșietoare a regăsirii.

Barak a dat din cap, contemplând orizontul unde pițigoii ciripeau, se-nvârteau, fâlfâiau din aripi în atmosfera crepusculară.

— Pițigoii trăiesc în stoluri. Al tău, nu. Ai dreptate, băiete.

Mi-a întins niște nuci.

— Ți-a mai rămas ceva putere după cină?

Am oftat.

— Nu prea multă, Barak. Nu sunt un uriaș, ca tine.

— O să-ți dezvălui unul dintre secretele tatălui tău.

— Neapărat în seara asta?

A insistat:

— E noapte cu lună nouă. Aproape că nu se vede. Să profităm. Poate, cu un pic de noroc… Nu, mai mult nu-ți spun!

A bătătorit mlădițele și nuielele din spatele meu.

— Odihnește-te. O să te scol când pădurea și satul au adormit.

La miezul nopții, unchiul m-a scuturat, șoptindu-mi că momentul era propice.

Ne-am deplasat pe dibuite. Și cerul, și pământul erau cuprinse de întuneric, doar fiarele sălbatice, cu urlete ascuțite, bântuiau tenebrele.

Barak îmi poruncise să tac și să merg cât mai aproape de el, potrivindu-mi pașii după ai lui. Stăpânea la perfecțiune deplasarea.

Ne-am apropiat de un perete de stâncă, situat mult deasupra satului. Nimeni nu ajungea până acolo, știindu-se că era locul în care hibernau urșii. Tocmai voiam să i-o spun lui Barak, când am auzit voci. Ne-am oprit, la un semn al lui, în spatele unui tufiș.

Sub noi, un grup de umbre urca poteca desfundată. O scurtă împrăștiere a norilor lăsând să iasă razele lunii noi, mi-a permis să număr cinci bărbați. Se distingeau cu greu, dar am identificat imediat Vânătorii.

Înaintând, gâfâiau, făceau eforturi, horcăiau. Fără îndoială, cărau niște saci…

— Urmează-mă! mi-a șoptit unchiul, după ce Vânătorii trecuseră de colțul în care ne ascunseserăm.

Barak m-a luat de mână și, cu o agilitate și o ușurință pe care nu i le bănuiam, m-a condus deasupra peretelui de stâncă. Acolo, înaintând în patru labe până la margine, am putut vedea, sub noi, cum înainta acel grup.

Imediat ce au trecut de perete, o umbră s-a desprins din întuneric și s-a oprit în fața lor. Îi întâmpina.

— Lăsați-i aici.

M-am cutremurat. Mi se păruse că… Ba nu… imposibil…

— Acum să facem socoteala!

Nu mai era nici o îndoială: auzeam glasul tatei. M-am întors spre Barak, care, tăcut, mi-a dat dreptate.

Vânătorii și-au dat jos sacii cu grâu, cereale, năut. Tata i-a numărat, apoi a desenat pe pământ o linie de despărțire.

— Ăștia, pentru mine, ăștia, pentru voi.

Mormăind, Vânătorii și-au luat partea.

— Mai dau un sac cui mă ajută să-i bag pe-ai mei, a zis Pannoam.

Un Vânător sfrijit s-a repezit lângă el. La indicațiile tatei, a dat într-o parte un bolovan. De unde mă aflam nu puteam vedea nimic, totuși scena părea clară: băgau proviziile în ascunzătoarea tatei.

Odată încheiată operațiunea, Vânătorul s-a grăbit să își prindă din urmă grupul și a dispărut. Tata a mai așteptat o clipă. În pofida șchiopătatului, încet, sigur pe el, a început să coboare.

În liniște, în întunericul teribil, ne-am întors și noi la locul de popas. Eram dezorientat, scârbit. Prea multe gânduri noi îmi încurcau mintea. Ce văzusem arunca în aer o viață în care îmi adulasem tatăl.

După ce ne-am lungit în iarbă, am băut apă, i-am întins tigva lui Barak și l-am întrebat:

— Adică cum?… Tata… Vânătorii… Nu-nțeleg.

— Ba ai înțeles, Noam, doar că nu vrei să accepți. La fel ca mine, cândva… Pannoam întreține legăturile lui cu Vânătorii. Gândește-te: pe ce se bazează puterea lui? Pe lucrurile la care se pricepe și pe protecția pe care o oferă. Priceperile și le-a dezvoltat. Pentru a justifica protecția, trebuie să mențină printre săteni un sentiment de insecuritate. Imediat ce a văzut că Vânătorii erau tot mai rari, a decis, în deplină înțelegere cu alții, să organizeze din când în când jafuri, mai ales în nopțile cu lună nouă. Furturi fără vărsare de sânge, ceea ce totuși generează putere…

— Dar au fost și răniți… Ba chiar și doi morți!

— Așa e mai convingător.

— Vrei să spui că tata pregătește atentate împotriva propriului sat?

— Atentate și furturi. Nu toate, fiindcă Vânătorii, cei adevărați, chiar există. Celelalte sunt plătite de el.

— E monstruos!

— Și mai ales inteligent. Un conducător incontestabil este acela care își alege cu grijă dușmanii, după care îi favorizează în rol de cei mai buni dușmani.

M-am scărpinat în cap. Eu, care-mi consideram tatăl cinstit și nobil, aflam acum că e cinic, manipulator.

Un detaliu mă indigna:

— Și de ce, în trecere, mai păstrează o parte din grâne? Doar nu are nevoie. Are destul.

— Ai găsit definiția bogăției: să ai mai mult decât e nevoie. Opulența este ceea ce tatăl tău a visat dintotdeauna.

— Absurd!

— Băiete, soarta ne scoate-nainte trei posibilități: bogatul, săracul, fericitul. Cel bogat posedă mai mult decât are nevoie, cel sărac mai puțin, cel fericit exact cât îi trebuie. Ascultă-ți unchiul, care și-a urmărit atent fratele: Pannoam se lăfăie-n abundență, fiindcă traficul pe care-l face ține de foarte mult timp. De altfel, asta mi-a și permis să-l salvez… Am tras cu urechea la discuțiile lui cu Vânătorii de la vremea respectivă. Aceștia se plângeau că erau trași pe sfoară de tatăl tău, că nu păstrau suficient din pradă, deși își asumau niște riscuri. De mai multe ori ceruseră o mărire a părții lor de la Pannoam, care îi refuzase disprețuitor: „Dacă nu vă convine, cunosc eu și alți Vânători. Să nu vă credeți de neînlocuit!“ Mai mult decât refuzul, Vânătorii nu au suportat aerele lui. După părerea lor de brute, nu doar că Pannoam cel arogant îi păcălea, dar îi mai și considera niște nimicuri. Clocoteau de umilință și-n ei creștea ura. Presimțind că urmau să recurgă la violență, m-am apucat să-i spionez… Îmi închipuiam că aveau să opereze noaptea, dar, temându-se să nu rateze lovitura, în ziua în care l-au zărit pe Pannoam singur, cu turma de mufloni, n-au mai ezitat și, în pofida prezenței câinilor, l-au atacat. Când s-au repezit la el, am țâșnit și eu. Dar, vai, eram departe și, când am sosit, am…

— Erau pe cale de a-l ucide și tu l-ai salvat…

— Da, dar…

Încăpățânat, Barak își reproșa intervenția întârziată. Ce-mi dezvăluia îmi dădea amețeli… Trădarea tatei… Loialitatea lui Barak…

L-am prins de mâna lui aspră.

— De ce l-ai salvat? Doar nu ești paznicul fratelui tău.

— Ba da. Și el a fost paznicul meu, când eram mic. I-am devenit paznic de când am ajuns prea mare.

Sufletul pur al unchiului meu mă tulbura.

— Barak, îl iubești pe Pannoam orice-ar fi?

— Sigur.

— Nu merită.

— Asta nu schimbă nimic. Copil, dragostea asta era oarbă; adult, e o dragoste lucidă, dar tot dragoste rămâne.

— Nu e drept.

— Dragostea nu are nimic de-a face cu dreptatea, Noam.