În Poarta cerului, al doilea volum al ciclului romanesc Străbătând secolele, poveste de dragoste nemuritoare și amplă panoramă a istoriei umanității, Schmitt reînvie complexa și strălucitoare lume mesopotamiană.

Noam, protagonistul acestei saga începută cu romanul Paradisuri pierdute, o caută pretutindeni pe Noura, iubita lui inaccesibilă, iar pașii îl conduc spre Orient, în vremuri biblice. În zgomotosul oraș Babel, plin de forfotă și aventură, unde un rege tiranic ar face orice pentru a-și vedea împlinit visul nebunesc – un turn care să ajungă la zei –, Noam descoperă, alături de noi prieteni, scrisul, arhitectura, astronomia, și reîntâlnește vechi dușmani.

„Dialogurile sunt fluente, scriitura e vie, aventurile extraordinare. S-o spunem din capul locului – această continuare este uluitoare!“ — Le Figaro

ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, iar în 2022, cel de-al doilea, Poarta cerului. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

ERIC-EMMANUEL SCHMITT – Străbătând secolele apare la Editura Humanitas Fiction in traducerea lui Doru Mareș și o puteţi precomanda de aici. Seria de autor Eric Emmanuel Schmitt, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2022

Mai jos puteti citi un fragment.

— Magicianul e aici!

Un fior a străbătut caravana. O licărire neobișnuită a luminat chipurile acelor bărbați aspri, obosiți, reticenți la vrăjitorii. Formau un convoi de-o amploare excepțională, compus din patruzeci de vânzători ambulanți și trei sute de măgari care cărau minereu, cositor și aramă, care de unde venea, ceea ce presupunea o vigilență acerbă – supravegherea animalelor pentru a alunga tot soiul de gură-cască, scrutarea împrejurimilor pentru a se feri de tâlhari. Cu acordul lor, mă alăturasem de câteva zile grupului. Să răzbați până la Babel se dovedise anevoios. Nimeni nu se aventura până acolo: nici măcar când baloturile ajungeau până în cetate, cărăușii nu făceau decât bucăți de drum, predându-și altora mărfurile, pe la răspântii. Cât despre soldații emisari ai lui Nimrod, pe care i-am întâlnit, aceștia dovedeau o sălbatică agresivitate care excludea orice contact.

— O să vezi, Magicianul e grozav!

Înfierbântați, cărăușii și-au legat măgarii, după care s-au strâns în jurul unui bărbat așezat sub un arbore.

Individul strălucea. Părul de abanos, pe alocuri ras, pe alocuri împletit, dat cu ulei, barba tăiată subțire, cârlionțată, pielea lucitoare, hainele, colierele, brățările, totul iradia lumină. Nu numai că nu se mulțumea să contrasteze cu acei cărăuși plini de praf, de balegă, arși de soare – părea a aparține unei specii diferite.

Cum era firesc să atragă, Magicianul îi lăsa pe oameni să se îngrămădească în jurul său, cu un surâs dezinvolt pe buze și privirea visătoare, salutându-i vag din când în când. Cu cât îl examinam mai cu atenție, cu atât mi se părea mai extravagant: era machiat; roșul îi accentua buzele ieșind din horbota bărbii, kohlul îi umbrea ochii, mărindu-i pleoapele migdalate, dându-i o strălucire de foc irișilor întunecați și sclipire albului ochilor.

— Hei, Magicianule, ne arăți un truc?

Prin preajmă, neguțătorii care îl mai văzuseră le-au explicat novicilor că acesta poseda o memorie prodigioasă. Nu uita nimic niciodată. Orice succesiune de cuvinte sau de cifre i s-ar fi spus, avea să o redea la perfecție.

A început provocarea.

Magicianul le-a cerut negustorilor să se așeze în șir, și fiecare să spună câte-o listă de cuvinte. Enumerările s-au succedat:

— Șapte copii, douăsprezece vase cu apă, cinci femei, treizeci și unu de măgari.

— Cincisprezece copii, opt tigri, treizeci și nouă de câini, șaizeci de măgari.

— Un copil, șase femei, patru câini, douăzeci și trei de măgari.

— Un car, douăsprezece oi, patruzeci și trei de capre, cincizeci și șase de femei.

— Paisprezece piepteni, o sută de inele, trei talismane, nouăsprezece saci cu orz.

Și tot așa până la ultimul bărbat din convoi. Schimbau ocheade între ei, părând a-și spune: „O să le-ncurce! Nu va reuși“, mai mulți chicotind dinainte. În acest timp, Magicianul, distrat, de-abia îi asculta; la umbra copacului, cu spatele sprijinit de trunchi, fără a-i privi, învârtea în palme un bulgăre de pământ, jucându-se cu un vârf de trestie.

După ce și cel de-al patruzecilea și-a terminat lista, s-a lăsat liniștea. Concentrarea era apăsătoare. Chiar și Roko, la picioarele mele, o simțea, căci stătea cu ceafa încordată. După care Magicianul și-a ridicat fruntea, ca și cum ar fi revenit la realitate, și-a clipit cu aer uimit.

— Asta-i tot?

Bărbații au început să bombăne. Magicianul a lăsat vârful de trestie, și-a frecat tâmplele, a meditat o vreme cu ochii spre cer, a rămas pe gânduri privindu-și mâinile. Vocea i-a răsunat, liniștită, sigură pe sine:

— Șapte copii, douăsprezece vase cu apă, cinci femei, treizeci și unu de măgari, cincisprezece copii, opt tigri, treizeci și nouă de câini, șaizeci de măgari, un copil, șase femei, patru câini, douăzeci și trei de măgari, un car, douăsprezece oi, patruzeci și trei de capre, cincizeci și șase de femei…

După ce fiecare își auzea lista, confirma dând din cap. Nimic care să aducă atingere miracolului. Catalogul a fost redat exact, până la ultimul participant. Enumerarea a fost urmată de un nou moment de tăcere. Magicianul a scuturat din cap:

— M-am înșelat?

Au izbucnit strigăte de felicitare. Euforia a schimbat atmosfera: dacă, o clipă mai devreme, acești bădărani se bucurau văzându-se învingându-l pe Magician, acum se delectau cu faptul că fuseseră înfrânți. Ah, nici de data asta nu-i dezamăgise! Cei mai vechi au primit entuziasmul celor mai noi ca pe un compliment:

— Ți-am zis: e uluitor!

După această distracție, bărbații s-au dus care încotro pentru a mânca și a se odihni. Convoiul decisese să mai rămână două zile la această răspântie de drumuri unde se găseau mai puțin de șase hanuri asemănătoare celui ținut de Noura.

Magicianul s-a ridicat și a bătut din palme. Pe dată și-a făcut apariția un servitor de vârstă adolescentină care, după ce a primit ceva din partea lui, s-a îndreptat către cei trei măgari legați de un copac. Magicianul a întors spatele taberei, îndreptându-se șchiopătând spre pârâu, apoi, așezându-se pe mal, și-a scos încălțămintea și și-a înmuiat picioarele.

M-am apropiat în pas de plimbare, însoțit de Roko. Mai parfumat decât un crâng de liliac, Magicianul m-a salutat din cap. De aproape, i-am putut examina precizia trăsăturilor, nasul acvilin, buzele subțiri, genele lungi ca niște pensule, barba tăiată subțire și pomădată. Observându-i picioarele cufundate în apa curată, diagnosticul mi s-a confirmat, așa că i-am spus cu voce tare:

— Pot să-ți dau un unguent?

— Ce?

— Pentru picioare.

Din reflex, le-a scos imediat din apă și și le-a ascuns sub haine. În mod vizibil, detesta să i se descopere slăbiciunea.

— Ce te bagi?

— Sunt vindecător, nu magician, nimic mai mult decât un vindecător. De altfel, te felicit: nu am văzut niciodată o asemenea istețime ! Bravo! În schimb, am observat că șchiopătezi. Călătoria te pune la grea încercare. Am niște plante care te-ar mai putea liniști.

Magicianul a ezitat. În sinea lui, durerea se lupta cu orgoliul. Totul – imaginea căutată, îmbrăcămintea elegantă, machiajul rafinat – dovedea că mândria era cea care îi ghida viața. Dintr-odată suferința l-a biruit: și-a descoperit picioarele și mi le-a arătat. Am dat din cap în semn de înţelegere.

— Nu ai nevoie doar de un unguent, ci de mai multe. Unul pentru bătături. Unul pentru călcâiele crăpate. Altul pentru umflăturile pielii.

A gemut.

Am scotocit cu atenție prin desaga care se îngreuna pe zi ce trecea de când îmi reluasem îndeletnicirea de vraci. După ani de singurătate și de nepăsare, Tibor retrezise în mine vocația: grație lui, nu mai limitam omenirea doar la Noura. Declarându-mă vindecător, neîncrederea acestor voinici de care mă loveam în drumul meu spre Babel s-a mai risipit. Grupurile închise se deschideau. Era nevoie de serviciile mele. Îmi practicam arta cu pasiune, pentru că îndrăgeam natura și-mi plăcea să împărtășesc comorile pe care mi le dezvăluise, dar și să aduc astfel alinare. Pe măsură ce înaintam, mi-am dat seama că îmi plăcea tot mai tare să merg alături de acești indivizi și să îi îngrijesc. Uneori îmi puneam întrebări referitoare la această înclinație: o făceam din bunătate, era fructul educației pe care o primisem, o încercare de a domina, un mijloc de a-mi ierta nemurirea? Sau toate la un loc? În plus, compania oamenilor punea capăt izolării mele lingvistice. Printre ei, asemenea unui copil care absoarbe totul și învață fără să-și dea seama, am deprins câteva limbi, cu precădere sumeriana, vorbită de Magician și de majoritatea negustorilor .

— Mă lași să-ți dau cu aceste unsori?

Și-a întins picioarele spre mine. Ce ciudățenie de om! Trecea de la o extremă la alta: după ce manifestase o rezervă exagerată, acum mi se încredința cu totul. Cât timp m-am ocupat de el a oftat, s-a strâmbat, s-a foit; când l-am fricționat cu mentă, a tors de plăcere.

Odată tratamentul încheiat, m-a rugat să împărțim merindele, a dat ordin unui servitor să ne aducă de mâncat și de băut, după care m-a întrebat cum mă cheamă; dintr-un reflex care se va dovedi salvator mai târziu, am pretins că mă numesc Naram-Sin.

Gawan Magicianul venea din Ţara Apelor Blânde, ținutul unde doream să ajung și eu. Făcea parte din suita reginei Kubaba.

— O cunoști?

În fața aerului meu ezitant, mi-a explicat că regina Kubaba conducea orașul Kish, o așezare înconjurată de câmpii irigate de o sută de canale care aduceau apele mai multor fluvii. Creșteau acolo palmieri, smochini, curmali, rodii; se cultivau orz și grâu din care se făcea cea mai bună bere. Regina Kubaba, căreia îi plăcea să se împăuneze la brațul soțului ei, domnea de la moartea acestuia și se descurca de minune. La ordinele ei, Gawan Magicianul bătea lumea-n lung și-n lat în căutare de furnizori. Tărâmul Apelor Blânde  își datora prosperitatea agriculturii, splendoarea arhitecturii, însă fiind constituită doar din mâl, bitum și trestie, avea nevoie de materii prime.

— Ne trebuie minereu, lemn, piatră, dar și, în mai mică măsură, grâne, ulei, vin, ceapă, usturoi. Dacă nu ne țesem o rețea de producători și de vânzători, echilibrul nostru va fi compromis. Averea pe care o avem ne sporește nevoile, abundența creează penurie. Dar tu ce faci?

— Merg la Babel.

Și-a arătat surpriza.

— De ce?

— E un oraș ieșit din comun.

Și-a scărpinat gâtul.

— Babel e vast, opulent, magnific, însă…

— Însă?

— Este guvernat de Nimrod.

Chipul i-a devenit grav. S-a uitat împrejur și a coborât vocea:

— Credincios reginei Kubaba, mă tem de Nimrod, dușmanul acesteia. A țesut comploturi împotriva ei. Visează să cucerească Kish. Orașele noastre se învecinează.

La auzul acestor cuvinte am fremătat.

— Când te întorci la Kish?

— În curând.

— Te-aș putea însoți în călătorie? Cum orașul tău se găsește aproape de Babel, mi-aș atinge și eu scopul.

După câteva zile, Gawan și cu mine am devenit buni prieteni. Mă amuzau toanele lui, nervozitatea, capacitatea de a-și schimba dispoziția cât ai clipi. Mai întâi binevoitor, spumos, guraliv, se închidea mai apoi brusc în muțenie. După severitate, pe chip i se afișa veselia, mai apoi cinismul, urmat de exultare, și indiferența după neliniște: mai multe ființe sălășluiau într-una singură. Câteodată, cu ajutorul fardurilor, își transforma chipul într-o operă de artă, altă dată îmi întindea picioarele rănite și mă iscodea îndelung despre problemele-i digestive. Dimineața pudic, seara nerușinat, cine era, de fapt? Versatilitatea lui dezvăluia, cu adevărat, un soclu de nezdruncinat: Gawan se iubea pe sine. Cu o constanță fără fisură, arăta o uriașă și tandră afecțiune pentru sine însuși. Fie când se machia, fie când perora despre propriile excremente, se îngrijea de sine. Admiram fără ironie acest superb egocentrism care-l făcea să fie o persoană care-și trăia viața cu intensitate. Asemenea unui păstrăv argintiu care nu poate fi prins, Magicianul manifesta o vivacitate sclipitoare, care-l definea, împiedicându-te să-l poți citi cu adevărat.

În ceea ce mă privea, în ciuda insistențelor, nu-i răspundeam niciodată la veșnica întrebare: „De ce Babel?“ Departe de a-l descuraja, tăcerea mea îl ținea aproape de mine: Gawan nu avea să mă părăsească atâta vreme cât nu-mi știa motivația.

Zi după zi, Magicianul își relua isprăvile legate de extraordinara-i memorie. Nonșalanța cu care reținea și reda interminabilele liste mă sidera de fiecare dată. Câteodată, făcea chiar predicții: omora câte-un rozător, îl eviscera, îi punea măruntaiele pe foc și descifra semne prevestitoare. O făcea în mod confidențial, dedicându-se fiecărui negustor în parte.

Într-o dimineață, adormit pe un povârniș, am simțit aromă de liliac. Nu m-a trezit atât strălucirea începutului de zi, cât o privire ațintită asupra mea. Pe când deschideam ochii, Magicianul m-a întrebat:

— Naram-Sin, mai vrei să ajungi la Babel?

— E tot ce îmi doresc.