In seria fragmentelor din carti care prezinta viata unor mari artisti, urban.ro va prezinta astazi un fragment din biografia Eu: Elton John, aparuta la Editura Publica in Romania.

Cartea prezinta unele dintre cele mai intime momente din viata lui Elton John, muzicianul britanic care a influentat muzica in ultimii 50 de ani si care a fost un apropriat al Printesei Diana, si al membrilor Casei Regale.

Elton John, pe numele sau adevarat Reginald Kenneth Dwight, s-a nascut in 1947 pe 25 martie in Midllesex, Anglia. Parintii sai, Stanley si Sheila au divortat cand Elton avea varsta de 14 ani, iar mama lui s-a recasatorit cativa ani mai tarziu.

In fragmentul de mai jos este prezentat in mod ironic, dar foarte fin, relatia sa cu Casa Regala Britanica, dar si prietenia emotionanta cu Printesa Diana.

Daca doriti sa achizitionati aceasta carte, in acest week end ea poate fi cumparata cu un discount de 30% de aici.

Urban.ro multumeste Editurii Publica pentru fragmentul de carte de mai jos.

Am făcut cunoștință cu Diana în 1981, chiar înainte să se căsătorească cu prințul Charles. Eram la petrecerea organizată la castelul Windsor în cinstea prințului Andrew, care împlinea 21 de ani. Ray Cooper și cu mine eram divertismentul serii. A fost un eveniment suprarealist. Exteriorul castelului a fost iluminat în lumini psihedelice și, înainte de spectacol, muzica în sala de bal a fost difuzată de o discotecă mobilă. Pentru că regina era prezentă și nimeni nu voia să ofenseze sensibilitățile regale, muzica era dată pe cât de încet era posibil fără a fi oprită cu totul. Puteai literalmente să-ți auzi proprii pași pe ringul de dans. Prințesa Anne m-a invitat să dansez cu ea pe „Hound Dog” al lui Elvis Presley. Mă rog, e mult spus dans: până la urmă doar mi-am târât picioarele de colo colo, încercând să fac cât mai puțin zgomot, ca să nu acopăr muzica. Dacă te concentrai un pic, puteai să auzi momentul în care DJ-ul a trecut de la Elvis la „Rock Around The Clock”. Apoi a apărut regina, cu poșeta pe braț. A venit lângă noi și a întrebat dacă poate și ea să danseze. Am încercat să dansez cât mai silențios posibil cu prințesa Ana și cu regina – care nu renunțase la poșetă –, în timp ce Bill Haley se auzea din difuzoarele celei mai tăcute discoteci din lume. În mod ciudat, mi-a adus aminte de momentul în care The Band a dat buzna în cabina mea sau de acela în care Brian Wilson cânta la nesfârșit refrenul de la „Your Song” când am mers prima dată în America. Trecuseră unsprezece ani de atunci, viața mea se schimbase atât de mult încât nu mai putea fi recunoscută și totuși, iată, încă încercam cu disperare să mă comport normal, în timp ce lumea din jurul meu părea să-și fi pierdut mințile.

Așa a fost și în cazul interacțiunilor mele cu familia regală. I-am considerat mereu oameni incredibil de fermecători și de amuzanți. Știu că imaginea publică a reginei nu este una de frivolitate sălbatică, dar cred că asta are mai mult de-a face cu natura poziției pe care o ocupă. Am observat asta când am primit Ordinul Imperiului Britanic și apoi când am fost ridicat la rangul de cavaler. Trebuia să petreacă câte două ore și jumătate împărțind decorațiile și să poarte conversații amabile cu câte două sute de oameni, unul după altul. Oricui i-ar fi greu să găsească un șir de remarci inteligente într-o astfel de situație. Te întreba numai dacă erai ocupat în acea perioadă, tu spuneai „Da, Maiestate!”, ea răspundea „Minunat” și trecea la următorul invitat. În privat însă era foarte amuzantă. La o altă petrecere, am văzut-o când l-a abordat pe vicontele Linley și i-a cerut să verifice dacă sora ei, căreia i se făcuse rău și se retrăsese în camera ei, era în regulă. Când acesta a încercat să găsească diverse motive ca să o refuze, regina a început să-l pălmuiască în glumă în timp ce spunea: „Nu – PLEOSC! – încerca – PLEOSC! – să – PLEOSC! – mă – PLEOSC! – refuzi – PLEOSC! – pe – PLEOSC! – mine – PLEOSC! –, sunt – PLEOSC! – REGINA!”

Asta a părut să funcționeze. În timp ce vicontele ieșea, a observat că mă holbam la ea, așa că mi-a făcut cu ochiul și a plecat în direcția opusă.

• 

• 

• 

Cu toate acestea, indiferent cât de amuzantă sau de normală părea familia regală, indiferent dacă se plângeau de cum era vopsit Aston Martinul meu, dacă mă întrebau dacă prizez cocaină înainte să urc pe scenă sau dacă îmi făceau cu ochiul după ce-și pălmuiau nepotul, intervenea inevitabil un moment în care mă simțeam ușor nelalocul meu și începeam să-mi spun: „E bizar ce se întâmplă. Sunt un muzician care a trăit într-o casă publică din Pinner Road, ce caut eu aici?” Însă Diana nu era așa. În ciuda statutului și trecutului său, era binecuvântată cu abilități de socializare incredibile, cu capacitatea de a discuta cu oricine, de a părea un om oarecare, de a face oamenii să se simtă complet confortabili în prezența sa. Copiii ei au moștenit-o, în special prințul Harry. Este exact la fel ca mama lui, fără niciun interes față de formalități sau grandomanie. Acea fotografie faimoasă în care ea ține de mână un pacient suferind de SIDA la spitalul Middlesex din Londra, aceea era Diana. Nu cred că încerca neapărat să demonstreze o idee, deși, evident, a făcut-o: în acel moment a schimbat atitudinile tuturor față de SIDA. Tocmai cunoscuse pe cineva care suferea și murea în agonie: de ce să nu întindă mâna și să-l atingă? Este impulsul natural al oamenilor să încerce să liniștească o persoană în suferință.

În acea seară din 1981 a intrat în sala de baluri și ne-am înțeles imediat. Am ajuns să ne prefacem că dansăm Charlestone în timp ce râdeam în hohote de neputința discotecii. Era un companion fantastic, cel mai bun musafir pe care l-ai putea avea, incredibil de indiscretă, dispusă să împărtășească orice secret: puteai să întrebi orice și îți răspundea. Singurul lucru straniu era felul în care vorbea despre prințul Charles. Nu îi spunea niciodată pe nume, se refera la el numai drept „soțul meu”, niciodată Charles, niciodată cu niciun fel de poreclă drăgăstoasă. Părea foarte distantă, rece și formală, ceea ce era straniu, pentru că Diana nu era niciodată formală, ba din contră, nu-i venea să creadă cât de scorțoși și rigizi erau unii membri ai familiei regale.

Oricât de mult o adoram eu pe Diana, nu era nimic față de efectul pe care-l avea față de bărbații heterosexuali. Aceștia păreau să-și piardă cu totul mințile în prezența ei, erau totalmente fermecați. În timp ce lucram la Regele Leu, Jeffrey Katzenberg, președintele Disney, a venit în Anglia și am organizat o petrecere la Woodside pentru acesta și Marylin, soția lui. I-am întrebat dacă vor să cunoască pe cineva anume în Marea Britanie și amândoi au răspuns imediat: „Prințesa Diana”. Așa că am invitat-o la cină. Precum și pe George Michael, pe Richard Curtis și soția lui, Emma Freud, și pe Richard Gere și Sylvester Stallone, care erau toți în Anglia în acea zi. Au urmat cele mai ciudate scene. Aproape imediat, Richard Gere și Diana au părut foarte atrași unul de altul. Deja era despărțită de prințul Charles, iar Richard tocmai se despărțise de Cindy Crawford. S-au așezat împreună pe podea în fața șemineului, prinși într-o conversație care părea captivantă. În timp ce noi, restul, discutam nimicuri, am observat o atmosferă ușor ciudată în încăpere. Judecând după privirile cu care îi tot fulgera, noua prietenie care apăruse între Diana și Richard Gere nu era deloc pe placul lui Sylvester Stallone. Am impresia că venise la cină cu intenția expresă de a o agăța pe Diana și că planurile lui au fost ruinate pe neașteptate.

Un pic mai târziu a fost servită cina. Ne-am mutat în sala de mese și ne-am așezat. Cel puțin majoritatea dintre noi. Richard Gere și Sylvester Stallone nu erau de găsit. Am așteptat, dar nimic. În cele din urmă, l-am rugat pe David să meargă să-i caute. S-a întors cu amândoi, însă și cu o expresie ușor pământie pe față. „Elton, mi-a spus în șoaptă, avem de-a face cu… o situație.”

Am aflat că David i-a găsit pe Sylvester Stallone și pe Richard Gere pe coridor, față în față, aparent pregătiți să-și rezolve problemele în ceea ce o privește pe Diana cu pumnii. David a reușit să-i calmeze prefăcându-se că nu a observat ce se întâmpla: „Hai, băieți, e timpul pentru cină”. Însă Sylvester nu a fost prea fericit. După cină, Diana și Richard Gere și-au reluat conversația în fața șemineului, așa că Sylvester a plecat, până la urmă, furios. „Dacă aș fi știut că vine căcănarul ăsta de Făt-Frumos, a izbucnit el când eu și David l-am condus până la ușă, n-aș mai fi venit. Și, dacă aș fi vrut, aș fi cucerit-o!”

• 

• 

• 

Am reușit să așteptăm ca mașina lui să dispară în noapte înainte să izbucnim în râs. În sufragerie, Diana și Richard Gere încă se priveau fermecați. Părea complet netulburată. Poate că nu realizase ce se întâmpla. Sau poate că astfel de lucruri i se întâmplau mereu și era obișnuită. După ce a murit, oamenii au început să vorbească despre așa-numitul Efect Diana, referinduse la modul în care reușise să schimbe părerea publicului despre familia regală, despre SIDA, despre bulimie sau despre sănătatea mintală. Însă de fiecare dată când auzeam expresia, eu mă gândeam la acea seară. Știam cu siguranță că există și un alt fel de Efect Diana, unul care putea să aducă superstaruri de la Hollywood în pragul unei bătăi cu pumnii pentru a-i câștiga atenția de la o petrecere, ca niște adolescenți amorezați idioți.

Mi-a fost prietenă apropiată ani la rând, apoi, complet pe neașteptate, am rupt legăturile. Cauza a fost o carte pe care o pregătea Gianni Versace, numită Rock and Royalty. Era o colecție de portrete realizată de niște fotografi extraordinari: Richard Avedon, Cecil Beaton, Herb Ritts, Irving Penn, Robert Mapplethorpe. Profiturile urmau să fie donate fundației pentru SIDA, iar ea acceptase să scrie cuvântul-înainte. Însă a avut rețineri. Cred că celor de la Palatul Buckingham nu le plăcea ideea de a fi asociați cu o carte în care apăreau imagini cu bărbați dezbrăcați, înfășurați în prosoape. Așa că, în ultima clipă, Diana s-a decis să-și retragă acceptul de a publica cuvântul-înainte pe care-l scrisese. A spus că nu avea nicio idee ce urma să conțină cartea, lucru care pur și simplu nu era adevărat: Gianni îi arătase produsul final și ea spusese că-i place la nebunie. I-am scris și am întrebat-o de ce făcea așa ceva, dacă știa cât de mulți bani avea să piardă fundația pentru SIDA, și i-am adus aminte că văzuse cartea. Scrisoarea de răspuns a fost foarte rece și oficială: „Stimate domnule John…” Și acesta a părut să fie sfârșitul. Eram supărat pe ea, dar eram și îngrijorat. Părea să fi pierdut legătura cu tot felul de prieteni foarte apropiați, care erau sinceri cu ea și-i spuneau adevărul. Se înconjurase cu persoane care-i spuneau ceea ce voia să audă sau care o ascultau și dădeau aprobator din cap când inventa încă una dintre teoriile ei paranoice despre familia regală, lucru pe care începuse să-l facă după divorț. Știam din experiență personală că această situație nu este sănătoasă.

Nu am vorbit cu ea după aceea decât în ziua în care a fost omorât Gianni. A fost prima persoană care m-a sunat după ce John Reid îmi spusese ce se întâmplase. Nici măcar nu știu de unde a făcut rost de numărul meu de telefon, nu ne mutaserăm de mult în casa din Nisa. Ea se afla în apropiere, la St. Tropez, pe iahtul lui Dodi Fayed. M-a întrebat dacă sunt bine și dacă am vorbit cu Donatella. Apoi mi-a spus: „Îmi pare rău. A fost o ceartă stupidă. Hai să fim prieteni”.

A venit la înmormântare și arăta incredibil: bronzată de pe urma vacanței pe iaht, cu un colier de perle la gât. Era aceeași persoană caldă, grijulie și tandră care fusese mereu. Când a intrat, paparazzii din biserică au înnebunit, a fost ca și cum ar fi intrat cea mai importantă vedetă din lume. Și presupun că asta și era. Au fotografiat-o continuu în timpul slujbei. Însă trebuie să precizez că în celebra fotografie în care se presupune că mă consola, când se apleacă spre mine și-mi vorbește în timp ce eu am ochii roșii și tulburi de atâta plâns, este singurul moment din timpul slujbei în care exact asta nu a făcut. Instantaneul surprinde momentul în care se întinde, peste mine, spre o bomboană cu mentă pe care i-o oferise David. Cuvintele liniștitoare pe care le rostea în exact acel moment erau: „Doamne, ce-mi plac bomboanele Polo”.

I-am scris după înmormântare pentru a-i mulțumi. În scrisoarea de răspuns s-a oferit să devină un sponsor al fundației pentru SIDA și m-a întrebat dacă vreau să mă implic în organizația caritabilă pentru eliminarea minelor rămase în fostele zone de conflict. Trebuia să ne întâlnim când aveam să fim amândoi iar în Londra, ca să luăm prânzul și să discutăm despre organizațiile noastre. Însă acel moment nu a mai venit.

La câteva zile după moartea ei am primit un telefon de la Richard Branson. Mi-a spus că mulți dintre oamenii care semnau cartea de condoleanțe la palatul St. James scriau versuri din „Candle In The Wind”. Se pare că și radiourile din Marea Britanie difuzau piesa în mod repetat. Posturile de radio renunțaseră la formatul lor muzical obișnuit și difuzau muzică mai sumbră, pentru a reflecta starea de spirit a publicului. Apoi m-a întrebat dacă aș fi dispus să rescriu versurile și să cânt melodia la înmormântarea Dianei. Nu mă așteptasem deloc la așa ceva. Cred că Richard fusese contactat de membrii familiei Spencer, care credeau că înmormântarea trebuie să fie un eveniment care să fie pe placul oamenilor simpli, nu voiau un eveniment regal, grav și distant, plin de pompă și protocolar, deoarece așa ceva nu s-ar fi potrivit deloc cu personalitatea Dianei.

Așa că l-am sunat pe Bernie. Mi s-a părut că i-am dat o misiune incredibil de dificilă. Nu doar că trebuia să scrie o piesă care să fie difuzată în direct către, literalmente, miliarde de persoane – era evident că înmormântarea avea să fie un eveniment televizat imens, global –, ci versurile trebuiau să fie aprobate și de familia regală și de Biserica Anglicană. Însă Bernie a fost fantastic, s-a comportat de parcă scrierea unor versuri pe care să le aprobe și regina, și arhiepiscopul de Canterbury era un lucru obișnuit. Mi-a trimis versurile prin fax în dimineața zilei următoare, eu i le-am trimis lui Richard Branson și au fost acceptate de toată lumea.

Chiar și așa, când m-am prezentat la Westminster Abbey pentru repetiții în ziua de dinaintea înmormântării, nu aveam nicio idee la ce să mă aștept. Eram bântuit de amintiri de la slujba memorială dedicată lui Gianni și de faptul că unii membri ai clerului credeau că nu se cuvine să cânt. Și atunci doar cântasem un imn la o slujbă confidențială, nu cântasem o melodie rock la un eveniment de stat. Dacă nu eram dorit nici la această ceremonie?

Însă m-am înșelat cu totul. Arhiepiscopul de Canterbury a fost incredibil de amabil și m-a sprijinit din toată inima. Simțeam că există o camaraderie reală, că toată lumea voia să colaboreze ca acest eveniment să iasă bine. Am insistat să am un teleprompter lângă pian, ca să am la îndemână noile versuri ale lui Bernie. Până atunci fusesem împotriva utilizării prompterului, în parte pentru că părea antitetic spiritului spontaneității din rock and roll – știți, sunt destul de convins că Little Richard nu citea cuvintele de pe prompter când înregistrase „Long Tall Sally” – și în parte pentru că voiam să-mi fac treaba cum se cuvine. Pe scenă ai doar trei lucruri de făcut cu adevărat: să cânți în ritmul instrumentalului, să atingi notele corecte și să-ți aduci aminte versurile. Dacă nu poți fi deranjat să faci decât două dintre ele, mai bine îți cauți altă meserie. Și acesta este motivul pentru care am o problemă cu artiștii care fac playback. Însă, de această dată, mi-am spus că pot relaxa un pic regulile. A fost o experiență complet unică și irepetabilă. Într-un fel, aveam senzația că este cel mai important spectacol al vieții mele. Timp de patru minute aveam să fiu literalmente în atenția globului. Însă, totodată, acesta nu era un moment Elton John, pentru că nu era vorba despre mine. A fost foarte straniu.

Stranietatea s-a manifestat imediat ce am ajuns la Westminster Abbey în ziua înmormântării. David și cu mine am ajuns acolo însoțiți de George Michael (aceasta era cu mult înainte să rupem legătura din cauza problemelor pe care le avea cu drogurile). Ne sunase și întrebase dacă poate să ne însoțească. Pe drum, toată lumea a tăcut. George era prea trist ca să poată vorbi, așa că nu am discutat nimic. Locul era plin de oameni pe care-i cunoșteam: Donatella Versace, David Frost, Tom Cruise și Nicole Kidman, Tom Hanks și Rita Wilson. Totul părea ușor suprarealist, ca și cum se întâmpla într-un vis, nu în viața reală. Eram așezați în sfânta sfintelor din catedrală, chiar în locul pe unde a intrat familia regală. William și Harry păreau complet șocați. Aveau 15 și, respectiv, 12 ani și mi s-a părut că au fost tratați cu o cruzime inumană în acea zi. Au fost forțați să pășească pe străzile din Londra în spatele sicriului mamei lor și li s-a spus să nu arate nicio emoție și să se uite tot timpul înainte. A fost un tratament oribil pentru doi copii care tocmai își pierduseră mama.

Însă abia dacă am înregistrat aceste lucruri atunci. Ceea ce simțeam nu era propriu-zis trac. Aș minți dacă aș pretinde că gândul că voi fi urmărit de două miliarde de oameni nu mi-a trecut deloc prin minte, însă măcar aveam să cânt în fața părții din biserică în care îi puseseră pe toți reprezentații organizațiilor caritabile pe care le susținuse Diana, așa că-i aveam aproape pe prietenii de la Elton John AIDS Foundation, Robert Key, Anne Aslett și James Locke. Însă nu era trac, ci o temere foarte specifică: dacă intram pe pilot automat și cântam versiunea incorectă a cântecului? Cântasem „Candle In The Wind” de sute de ori. Nu era de neconceput să uit de mine în timpul interpretării, să uit cu totul de teleprompter și să încep să cânt versurile originale. Cât de rău ar fi fost dacă aș fi făcut asta?

Îngrozitor de rău. Chiar dacă oamenii scriau versuri din cântec în cartea de condoleanțe de la palatul St. James, cea mai mare parte a versurilor erau evident complet nepotrivite pentru ocazie. Nu prea aveai cum să scapi dacă apucai să cânți despre cum a fost găsită Marilyn Monroe moartă și dezbrăcată sau despre cum sentimentele tale erau mai mult decât sexuale la o înmormântare de stat, în fața unui public global de două miliarde de persoane sau oricâți vor fi fost.

Și apoi s-a întâmplat un lucru foarte ciudat. Am uitat cu totul de înmormântare și mi-am adus aminte de un incident care se întâmplase cu mulți ani în urmă, în timpul primului meu turneu în America. Trebuia să apar în emisiunea The Andy Williams Show, cu Mama Cass Elliot din trupa The Mamas and The Papas și cu Ray Charles. Când am ajuns în platoul de filmare, producătorii m-au anunțat cu seninătate că trebuia nu doar să cânt în aceeași emisiune ca și ceilalți invitați, ci că aveam să cântăm împreună. Păreau să creadă că este o surpriză minunată pentru mine, că voi fi încântat. Au crezut greșit: Mama Cass, în regulă, Andy Williams, OK, dar Ray Charles? Glumești? Ray Charles? Brother Ray? Geniul? Când eram copil îmi petrecusem ore nenumărate închis în dormitorul meu, cu colecția de discuri, ascultând albumul live Ray Charles at Newport și visând că sunt Ray Charles. Iar acum cine știe ce idiot decisese că este o idee minunată ca Ray Charles să apară la TV cântând alături de mine, ca și cum un cântăreț complet necunoscut din Marea Britanie trebuia să fie un soi de contrapartidă muzicală perfectă pentru un bărbat care inventase practic de unul singur muzica soul. Dacă nu era cea mai proastă idee pe careo auzisem vreodată, atunci cu siguranță era atât de aproape încât nici nu mai conta dacă exista alta mai proastă. Și nu puteam face absolut nimic ca să împiedic acest lucru. Cariera mea era la început, era prima mea apariție la o televiziune din SUA. Nu eram într-o poziție care să-mi permită să încep să supăr producătorii executivi de la televiziunile americane comportându-mă dificil. Așa că am făcut-o. Mi-am făcut curaj și am cântat „Heaven Help Us All” împreună cu Ray Charles, el la un pian alb și eu la un pian negru. A fost o interpretare perfectă. Ray Charles a fost amabil, binevoitor și plin de încurajări – „Hei, dragă, cum o duci?” –, așa cum tind să fie toți artiștii care nu mai au nimic de dovedit.

Și am învățat ceva foarte important. Uneori trebuie să-ți faci curaj și să ieși în față, chiar dacă asta înseamnă să te îndepărtezi mult de zona ta de confort. Este ca și cum ai coborî adânc în interiorul propriului creier, uitând de orice emoții vei fi având și gândindute: nu, eu sunt un artist. Asta e ceea ce fac. Și trebuie să o fac.

Așa că am făcut-o. Nu țin minte prea multe despre interpretarea în sine, dar mi-aduc aminte de aplauzele de după. Au părut să vină din afara Westminster Abbey și să invadeze biserica, ceea ce presupun că înseamnă că familia Dianei își atinsese scopul pentru care mă invitaseră să cânt: creasem o legătură cu oamenii de afară. După înmormântare m-am dus direct la Townhouse Studios din Shepherd’s Bush, unde mă aștepta George Martin: voiau să înregistrez noua versiune a „Candle In The Wind” ca șlagăr, pentru a strânge bani pentru un fond creat în amintirea Dianei. Am cântat piesa de două ori, live la pian, apoi m-am dus acasă și l-am lăsat pe George Martin să tragă dublaje cu un cvartet de corzi peste înregistrările mele. Când am ajuns acasă, l-am găsit pe David în bucătărie, privind funeraliile la televizor. Cortegiul ajunsese până pe M1. Oamenii aruncau cu flori peste furgonul mortuar al Dianei de pe podurile peste autostradă. Abia în acel moment am cedat. Nu fusesem în stare să arăt nicio emoție în restul zilei. Aveam o treabă de făcut și felul în care mă simțeam la înmormântarea Dianei putea să mă împiedice să o fac. Ceremonia nu era pentru mine, ci pentru ea. Așa că, până în acel moment, nu mi-am permis să fiu trist.

Succesul șlagărului a fost nebunesc. Oamenii se așezau la coadă în fața magazinelor de muzică, apoi se grăbeau să intre și apucau rafturi întregi de CD-uri cu melodia, apoi se grăbeau să le plătească. Au apărut tot felul de statistici ridicole. La un moment dat se pare că se vindeau câte șase exemplare pe secundă. A fost șlagărul care s-a vândut cel mai rapid din toate timpurile. A fost cel mai bine vândut șlagăr în Finlanda din toate timpurile. A primit premii pentru vânzare din cele mai bizare locuri: Indonezia, Orientul Mijlociu.

Și aceste vești au tot continuat, la nesfârșit. A fost pe primul loc în topurile americane timp de paisprezece săptămâni. A rămas în top 20 din Canada vreme de trei ani. O parte din mine nu reușea să înțeleagă de ce se întâmplau aceste lucruri: de ce ar fi ascultat cineva cântecul? În ce circumstanțe ar fi vrut cineva să-l asculte? Eu nu am făcut-o niciodată. L-am cântat de trei ori – o dată la înmormântare și de două ori în studio –, apoi l-am ascultat o dată ca să mă asigur că era mixat corect și asta a fost tot: nu mai voiam să-l aud niciodată. Presupun că oamenii cumpărau CD-ul ca să doneze bani pentru organizația de caritate, ceea ce era minunat, însă o mare parte din cele 38 de milioane de lire sterline care au fost strânse a fost irosită, până la urmă. Organizația s-a implicat în diverse încercări de a-i apăra drepturile de imagine împotriva unor persoane care fabricau mărfuri cu imaginea Dianei – farfurii, păpuși, tricouri –, așa că banii au început să fie aruncați pe avocați. Au pierdut un proces pe care-l intentaseră împotriva unei companii americane numite Franklin Mint și au trebuit să le plătească milioane de dolari pentru a ajunge la o înțelegere amiabilă după ce au fost acuzați de abuz de drept. Indiferent cine a avut dreptate în acel caz, am avut impresia că procesul i-a făcut să arate rău, ca și cum ar fi fost mai interesați să folosească banii strânși pentru a lupta pentru drepturi comerciale în loc să plătească pentru curățarea câmpurilor de mine, pentru a ajuta femei defavorizate sau pentru orice altă cauză pe care o susțineau.

Până la urmă, am ajuns într-un punct în care longevitatea șlagărului înregistrat pentru caritate a început să mă facă să mă simt foarte inconfortabil. Succesul acestuia a avut drept urmare faptul că filmări de la ceremonia de înmormântare a Dianei erau difuzate săptămânal în emisiunea muzicală Top of the Pops. Am simțit că oamenii nu mai reușeau să scape de tristețea provocată de moartea ei, că perioada de doliu scăpase de sub control și că refuzau să treacă mai departe. Mi se părea nesănătos, morbid și nenatural. Chiar cred că Diana nu și-ar fi dorit asta. Și mai cred că presa trecuse de la reflectarea stării de spirit a populației la încercarea de a o întreține intenționat, pentru că vindeau mai multe ziare.

Situația începuse să fie ridicolă și eu nu voiam să o prelungesc și mai mult. Așa că am refuzat-o pe Oprah Winfrey când m-a invitat la emisiunea ei din SUA ca să discut despre funeraliile Dianei. Nu le-am permis să pună versiunea funerară a „Candle In The Wind” pe un CD în scop caritabil care a fost lansat pentru a-i comemora viața Dianei. Cântecul nu a apărut pe niciunul dintre albumele Greatest Hits pe care le-am lansat și nu a fost niciodată republicat din nou ca șlagăr. Timp de câțiva ani nu am mai cântat nici măcar versiunea originală din „Candle In The Wind” în spectacole: am presupus că oamenii nu mai voiau să o audă. Când am plecat în turneu, în toamna acelui an, m-am ferit cu grijă de această melodie, și le-am dedicat Dianei și lui Gianni un cântec numit „Sand and Water”, de pe un album al cântărețului și compozitorului Beth Nielsen Chapman, lansat în ziua în care a fost ucis Gianni. Când eram la Nisa, l-am ascultat din nou și din nou: „Te voi vedea în lumina a o mie de sori, te voi auzi în sunetul valurilor, te voi recunoaște când voi veni și eu, așa cum vom veni cu toții, prin porțile de dincolo de mormânt”. Și am încercat mereu să evit să discut acest subiect cu jurnaliștii. Cum eram un tocilar pasionat de topuri, eram fericit că reușisem să creez cel mai bine vândut șlagăr din istoria topurilor, însă circumstanțele care duseseră la acest record mă făceau să nu vreau să mă gândesc la asta. Am acordat un singur interviu, la aniversarea a 20 de ani de la moartea Dianei, cu privire la contribuția pe care o adusese în lupta împotriva SIDA, însă asta numai pentru că m-a rugat prințul Harry să o fac.

Poate că sentimentele mele față de șlagăr aveau și o parte personală. Fusese o vară stranie și oribilă. Din momentul în care a murit Gianni am avut senzația că lumea nu se mai învârtea cum trebuie și că totul era absurd: crima căreia îi căzuse victimă, slujba de înmormântare, reconcilierea cu Diana, săptămânile petrecute în casa din Franța consolându-l pe Antonio, partenerul său, moartea Dianei, funeraliile ei, toată nebunia cu „Candle In The Wind”. Nu voiam să uit tot ce se întâmplase, dar voiam ca viața să revină la o oarecare normalitate. Așa că m-am întors la muncă. […]